tăceri

pe-aici am mai fost, îmi recunosc sentimentele,

seamănă toate cu o nouă ninsoare

ce încă horeşte adânc până-n zare,

hai, suflet al meu, întregeşte-te, cântă-le

şi-ntâmpină vesel depărtarea şi soarele

desfăcutele-ţi aripi în tăceri să vâslească,

doar tăcere e firea mea omenească,

celelalte spulberă-le, îngroapă-le, ară-le

şi lasă-mi plăcerea păşirii pe cer

înspre veştile cele mai bune

căci pruncul ce-am fost adesea îmi spune

să merg înainte, să sper,

hai, suflete, cântă, căci el te aude

când trece cu roua prin iarbă:

auzi, asfinţitul începe să fiarbă,

de-aceea-l păşesc cu tălpile ude