copacul

oraşul, apă stătătoare

băltind agonizant prin vreme,

şi-a tras obloanele fetide

prea timpuriu pe respirări

şi-aleargă satele pe zare

de parcă de un veac s-ar teme

de clopotele insipide

ce se revarsă pe cărări:

n-au loc pentru popas drumeţii

şi pentru sete nu-s fântâni,

izvoarele sunt prea departe

şi chiar şi satul le-a uitat,

iar vremea-şi mână călăreţii

şi îi transformă în stăpâni

chiar şi pe pagina de carte

din care mulţi s-au întrupat:

oraşu-i doar singurătate

pe corzile unei viori

atunci când cântă zicălaşii

ca să ne mute în alt veac

şi-aud cuvinte decimate

de mult prea mulţi nevorbitori

sperând să mă întrupe paşii

pe zarea zărilor copac:

să-mi fie templu şi credinţă

doar cerul fără de prihană

şi iernile să mă-nfăşoare

în despletitele cuvinte

ca viscolul să-mi dea fiinţă

şi din nestăvilita-i goană

să mă desprind ca respirare

târzie-a cântecelor sfinte