a mântuirii vremurilor, mamă

atât de multe măşti în jurul meu

pândesc pitite-n masca sanitară

încât suport din ce în ce mai greu

atâţia ochi care încep să doară

şi sufletul mi-i univers de ochi

sau poate doar un lanţ care mă strânge:

hai, mamă, cântă-mi iarăşi de deochi

să-mi lunece cuvintele în sânge

să-ncenuşeze tot în urma lor

şi, stăvilind excesul de fiare,

să-mi dea răgaz ca să încep să zbor

şi să-mi ascund şi zborul într-o floare,

căci au să vină, totuşi, primăveri,

deja le-aud cum strigă şi mă cheamă

din coasta-nsângeratei învieri

a mântuirii vremurilor, mamă

sloboade sunet rar pentru prigoană

în lumea asta ninge tot mai rar

căci strunele s-au rupt şi nu mai cântă,

dar nu e vremea să mă fac cobzar,

ci doar tăcerea care vă-nspăimântă

şi vă-mbrânceşte crudă în eres

şi-n închinări la fel de prefăcute,

deja aud: ninsorile dau ghes

şi viscolul săgeţile-şi ascute,

şi inima, de-o am, nu le ajunge

pentru beţia ultimei petreceri,

şi-atât de nemiloasă mă străpunge

săgeata căii înspre alte treceri

încât mă simt vânata vietate

sleită de puteri de-atâta goană:

un corn de vânătoare, în cetate,

sloboade sunet rar pentru prigoană

s-o întrupa drept lacrimă sub pleoapă

curând, când vor veni nişte ninsori

să-mi deseneze primii paşi prin viaţă,

voi învăţa că tot ce se învaţă

e doar o amintire uneori,

că paşii mei prin ierburi au rămas

şi că îndelungata pribegie

a jefuit nectarul de pripas

de cel din urmă strop de poezie

lăsând în urmă gândul – un pândar

la vânătoare printre constelaţii

şi sete o să-mi fie iar de spaţii

atunci când fulgii au să cadă rar

numai vestind o altă viscolire

în pragul celei ce va fi să-nceapă,

iar Dumnezeu, doar ca să-mi dea de ştire,

s-o întrupa drept lacrimă sub pleoapă

i-auzi cântând colindul peste munţi?

colindătorii noştri-s peste munţi

există-n lumea asta nişte punţi,

le simt într-o prelingere din pleoape:

colindătorii noştri-s peste munţi,

dar îi trăim atâta de aproape

încât în bradul nostru cu lumini

cu strălucire limpede şi trează

doar ochii lor ne strălucesc divini

şi-n fiecare clipă ne veghează

şi le răspund, şi-i răsplătesc cum pot

şi pentru veghe, şi pentru colinde,

sfinţit de fericire mă socot,

de cerul de deasupra ce-i cuprinde;

în casa noastră veşnicia-ncape

şi ne presoară aură pe frunţi,

colindătorii noştri ni-s aproape:

i-auzi cântând colindul peste munţi?

răbojul sfânt al filelor din carte

sunt fericit s-am învăţat să văd,

iar dacă văd nimic nu mă-nspăimântă

căci munţii viscolirea o-ntrevăd

de când ninsoarea s-a trezit şi cântă

şi-s pregătiţi de stăviliri cu stânci

în care vânătorii stau de strajă

păzind povestea văilor adânci

prin care cântul s-a prelins drept vrajă

şi-i taină mare-ntre pământ şi cer

când îngerii ninsorilor colindă

învăluind drumeţii în mister

ca să ofteze casele din grindă:

va fi un an mai fericit, mai bun,

şoptesc ţăranii tainic lângă foc

şi li se pare noaptea de Crăciun

ursire de belşug şi de noroc,

iar eu îi văd şi îi ascult sperând,

deşi ţăranii-s pururi prea departe

tot în adânc de suflet scrijelind

răbojul sfânt al filelor din carte