Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 13

în Basarabia toţi oamenii trăiesc!

 

 

 

în Basarabia livezile cu meri

păşeau încet cu viile spre soare,

îi căutam cântările de ieri

în suflet să-mi găsesc despovărare

şi-am mers la Pererita, la Grigore,

să-ncep pelerinajul la un frate,

să sorb din cupa verbelor sonore

străvechile psaltiri adevărate,

 

 

dar fratele meu geamăn pribegise,

deja cânta străbunilor din cer,

şi ascultam cum razele piezişe

se desprindeau de-acolo, din mister:

hai, Petre Oloieru, mai departe

căci cântecul se-aude peste tot,

iar cerul se deschide ca o carte

din cel mai vechi părinte în nepot;

 

 

şi-am mers spre nord, împovărat de rouă,

să poposim în Cotiujenii lui,

din ceruri doar cu aur sacru plouă

ca într-un templu şi pe zare nu-i

vreo curgere de apă să despartă

în două omeneştile trăiri,

pe cer nu-i desenată nici o hartă

de paşii tăinuiţilor martiri,

 

 

iar Basarabia, cu mesele întinse,

întâmpină pribegii care trec

împovăraţi de umbrele prelinse

de fiecare trase la edec

şi totul ca un cântec plin de viaţă

se desfăşoară simplu şi firesc,

iar sufletul s-aude cum învaţă:

în Basarabia toţi oamenii trăiesc!

 

 

 

 

 

 


e ziua României, Doamne Sfinte?

 

 

 

ce vini străvechi ne-ai pus să ispăşim

pe calea vremii efemere, Doamne,

deşi-nţelegi că încă te iubim

şi în lumina ta încărunţim

precum frunzişul anilor în toamne?

 

 

de ce n-ai milă, Doamne, de români

şi-i risipeşti sub ierburi ca martiri,

iar împlinirea încă ne-o amâni

şi-n ţara noastră nu suntem stăpâni

decât pe crezul sfintelor psaltiri?

 

 

ce ierni vrăjmaşe ne-ai zidit în jur

de ne-ai ascuns şi lumânarea-n piatră,

de ce nu dai visărilor contur

de parcă-am fi urmaşii unui fur

întemniţaţi pe propria lor vatră?

 

 

de ce nu vii ca să păşeşti cu noi

măcar în ceasul sfânt de sărbătoare

când neamul parcă uită de nevoi

şi resemnat în clipa de apoi

îşi află repetat crucificare?

 

 

de ce ne iei şi-această împlinire

şi-n loc să te slăvim prin cânt şi joc

îngenunchem doar ca să-ţi dăm de ştire

că-ţi aparţinem cu întreaga fire

aidoma scânteii unui foc?

 

 

de ce te rupi de neamul din colind

ce te păstrează-n suflet şi-n cuvinte,

de ce n-auzi cum rugile cuprind

un murmur pământesc doar întrebând:

e ziua României, Doamne Sfinte?

 

 

 


în raiul tău cel veşnic, Bucovină

 

 

 

 

aştept ninsoarea ce va fi să vină

sub care vor cânta nişte ţărani

ce-ngenunchează încă şi se-nchină

pe sub fereastra casei, Bucovină,

ca să-ţi ureze ţie la mulţi ani:

în cântul lor mi-i sufletul pe cruce

străjer al ancestralelor fereşti

şi-nchinător ninsorii ce se duce

ca să deschidă calea ce străluce

în Bucovina veşnicei poveşti

 

 

şi-aud adânc cum freamătă lumina

prin pietrele cetăţii de pe deal

de câte ori mai ninge-n Bucovina

şi se-nfăşoară-n linişte divina

tentaţie spre spaţiul ideal

în care lumânările de ceară

înfipte-n ceruri pâlpâie discret

călăuzind spre altă primăvară

acelaşi neam ce-a rătăcit prin ţară

destinul de nefericit poet,

 

 

iar sus în ceruri rânduri, rânduri sfinte

din veghea lor drept cântec ne-or desprinde

căci fac popas părinţii în părinte

să-ncredinţeze legile lor sfinte

când vor veni din veac să ne colinde,

deja-i aud cum cântă leru-i ler

căci legea-i lege pururea senină

şi-i văd ninsoare coborând din cer

ca să dureze cosmicul mister

în raiul tău cel veşnic, Bucovină

 

 


pe corzile ghitarei câte-un cântec

 

ascultând, împreună

cu violonistul Mihai Cotos,

noul cântec „Open Wide”

 

 

când fiul meu din degete prelinge

pe corzile ghitarei câte-un cântec,

l-aud pe Dumnezeu în cer cum plânge

sub vraja omenescului descântec,

iar după-aceea îl presimt păşind

ca să îi fie cântului aproape

şi-atunci îi şterg cu sufletul din pleoape

câteva stele încă licărind,

 

 

iar fiul meu continuă să cânte

de parcă pentru asta fu ursit,

iar cerurile lacome şi sfinte

pe sunete încet s-au răstignit

de parcă-ar aştepta să le tot spintec

ca să-mi zidesc un cer înalt prin sânge

când fiul meu din degete prelinge

pe corzile ghitarei câte-un cântec

 

 


octombrie-i mereu mironosiță

 

 

octombrie-i mereu mironosiță

ce unge răni galactice cu mir

și risipește aur din cosiță

în vremuitul vremilor potir,

eu i-am aprins mesteceni cu migală

drept semn pentru supreme închinări

și-abia am timp să văd că o sfială

se înfiripă-ncet pe lumânări,

 

 

în casă plânge vinul și așteaptă,

iar fructele asudă în cămări

căci calea nu le pare-a fi cea dreaptă,

dar le acopăr calm cu înserări

să nu aud cum glasul lor răsună

în lumea cu neliniște pestriță

și-apoi adorm: prieteni, noapte bună,

octombrie-i mereu mironosiță

 

 


Pagina 13 din 152« Prima...1112131415...203040...Ultima »