lăsând în urmă stele cărunte?

de unde vin cu acest pumn de grâu

ursit în univers pentru rodire

şi de la care-am învăţat să fiu

sub căi lactee pasăre şi mire:

auzi, ţăranii au pornit colinda

pe care-o săvârşesc în legea lor

şi-n capricorn vor slobozi osânda

săgeţilor din foc săgetător?

de-aceea-ntind eu palmele pe cer

într-un atavic gest de căutare

şi stele mari îmi poruncesc să sper

de câte ori iau timpul în cătare:

auzi străbunii cum înalţă focuri

şi cum păşesc în ritm primordial

împrăştiind cărbunii peste locuri

prin ritualul dens şi ancestral?

de-aceea zvârcolindu-se în mine

un cântec vechi îşi caută sloboadă

şi năvăleşte într-un an ce vine

doar cu belşugul viselor drept roadă:

auzi prin cer cum zbârnâie săgeata

când vânătorii în popas pe munte

şoptesc un cântec şi pornesc cu ceata

lăsând în urmă stelele cărunte?

pe calea luminoasă leru-i ler!…

prin satul meu n-au mai păşit zăpezi

şi de-un amar n-au tânguit colinde

căci stelele sunt boturi reci de iezi

pe care numai bezna le cuprinde

şi-atunci în rana sfântă-a lui Iisus

se-nfige lancea zisei prefăcute,

dar sângele nu picură de sus

decât un şir dezlănţuit de ciute

încolonate înspre Capricorn

ca să măsoare timpul sub copite,

mi-i sufletul ca fumul dens din horn

prelins în înălţimi nebănuite

ca să deschidă-n coasta sfântă răni

din care să sorbim cu-nfricoşare,

nemulţumit bolboroseşte-n căni

şi vinul tulburării prin uitare,

iar noi, creduli şi într-un fel făloşi

de neştiinţa împietrită-n minte,

deja ne-nchipuim nişte hristoşi

şi tropotim năprasnic pe cuvinte

de se aude tropotul şi-n cer

ca o aripă înnăscută frântă,

căci bezna minţii, leru-i, leru-i ler,

cu tot ce-i sacru s-a luat la trântă,

avai, avai, ce triste sărbători

s-au prăbuşit asupra omenirii

şi doar în sat, şoptind prin căpriori,

încă răzbat colindele nuntirii,

deşi un mire trist şi pus pe cruce

o să îşi mute trupul sfânt în cer:

o cum aş mai fugi şi cum m-aş duce

pe calea luminoasă leru-i ler!…

prin legea firii pururi leru-i ler

Anul Nou, în “Luceafărul”, Anul II, 1903

vin sărbători şi se aude grâul

cum freamătă miresme prin colaci,

iar fructele fugite din copaci

pe herghelia cosmică pun frâul

şi se aude greierul în grindă

cum şi-a ascuns arcuşul subsuori

că doar îndată vin colindători

şi vrea s-asculte tainic o colindă,

un leru-i ler de început de lume

în pacea sfântă dată început

şi-n depărtări doar călăreţi de lut

se prăbuşesc cu caii lor în spume

căci necuprinsu-i numai o speranţă

şi-o linişte ce fulguieşte vise

încât adorm ferestrele închise

pe când s-aştern ninsorile pe clanţă,

hei, hei!, aud feciorii într-un sat

din cele care urcă în tării

icoana omeneştii veşnicii

şi adevărul cel adevărat,

în nopţile ce vin din Sfântul Cer

numai cântarea moşilor stăpână

va fi în acel suflet ce îngână

prin legea firii pururi leru-i ler

în Basarabia toţi oamenii trăiesc!

în Basarabia livezile cu meri

păşeau încet cu viile spre soare,

îi căutam cântările de ieri

în suflet să-mi găsesc despovărare

şi-am mers la Pererita, la Grigore,

să-ncep pelerinajul la un frate,

să sorb din cupa verbelor sonore

străvechile psaltiri adevărate,

dar fratele meu geamăn pribegise,

deja cânta străbunilor din cer,

şi ascultam cum razele piezişe

se desprindeau de-acolo, din mister:

hai, Petre Oloieru, mai departe

căci cântecul se-aude peste tot,

iar cerul se deschide ca o carte

din cel mai vechi părinte în nepot;

şi-am mers spre nord, împovărat de rouă,

să poposim în Cotiujenii lui,

din ceruri doar cu aur sacru plouă

ca într-un templu şi pe zare nu-i

vreo curgere de apă să despartă

în două omeneştile trăiri,

pe cer nu-i desenată nici o hartă

de paşii tăinuiţilor martiri,

iar Basarabia, cu mesele întinse,

întâmpină pribegii care trec

împovăraţi de umbrele prelinse

de fiecare trase la edec

şi totul ca un cântec plin de viaţă

se desfăşoară simplu şi firesc,

iar sufletul s-aude cum învaţă:

în Basarabia toţi oamenii trăiesc!

e ziua României, Doamne Sfinte?

ce vini străvechi ne-ai pus să ispăşim

pe calea vremii efemere, Doamne,

deşi-nţelegi că încă te iubim

şi în lumina ta încărunţim

precum frunzişul anilor în toamne?

de ce n-ai milă, Doamne, de români

şi-i risipeşti sub ierburi ca martiri,

iar împlinirea încă ne-o amâni

şi-n ţara noastră nu suntem stăpâni

decât pe crezul sfintelor psaltiri?

ce ierni vrăjmaşe ne-ai zidit în jur

de ne-ai ascuns şi lumânarea-n piatră,

de ce nu dai visărilor contur

de parcă-am fi urmaşii unui fur

întemniţaţi pe propria lor vatră?

de ce nu vii ca să păşeşti cu noi

măcar în ceasul sfânt de sărbătoare

când neamul parcă uită de nevoi

şi resemnat în clipa de apoi

îşi află repetat crucificare?

de ce ne iei şi-această împlinire

şi-n loc să te slăvim prin cânt şi joc

îngenunchem doar ca să-ţi dăm de ştire

că-ţi aparţinem cu întreaga fire

aidoma scânteii unui foc?

de ce te rupi de neamul din colind

ce te păstrează-n suflet şi-n cuvinte,

de ce n-auzi cum rugile cuprind

un murmur pământesc doar întrebând:

e ziua României, Doamne Sfinte?