din pleoapa mea se tot desprind corăbii

din pleoapa mea s-au tot desprins corăbii

şi s-au pierdut pe zare şi pe mări

încă aud un zăngănit de săbii

al luptelor din alte depărtări,

deşi-i sunt vieţii ţărmul de pripas

ademenind în larga lui pustie

doar scândurile care-au mai rămas

din vasele pierdute-n bătălie,

iar noi corăbii încă de desprind

brăzdând obrazul şi plecând pe cale

când sufletul din cuie mi-l desprind

în calme înserări autumnale

şi-l înfăşor în giulgiul destrămat

şi risipit precum un stol de vrăbii,

dar când să-ncerc un fel de închinat

din pleoapa mea se tot desprind corăbii

și să respire viețile în vers

în trupul meu numai o viață-ncape,

iar altele-n copii și în nepoți,

dar lăutari mi se desprind din pleoape

și se preling înalți în sacerdoți,

iar cântecele zac în risipire

pe calea veșniciei unui veac

pe care îl descopăr cu uimire

pe când învăț în tihnă să îl tac

să nu îmi pese dacă-l văd că pleacă

și se întoarce-apoi încrâncenat,

iar lăutarii umbre mari apleacă

pe cerul dintr-odată înstelat

și-aud nepoții cum adună mere

din crengile acestui univers,

iar trupul meu începe iar să spere

și să respire viețile în vers

ca să ne-ncredem doar în bine

stă scris în necuprinsul roţii

cereşti cu litere de seu

că dacă am muri cu toţii

ar fi răpus şi Dumnezeu

şi-atunci cui vor rămâne spinii

ce încă sângeră pe frunţi,

cobzarii glăsuind luminii

închişi în stâncile din munţi

cum vor putea să-ndure rana

săpată-n coasta tuturor

şi-nchipuirii, în Nirvana,

cine-i va fi Mântuitor

şi cine va urca pe cruce

să-nfrunte moartea, pentru cine?

deasupra cerul clar străluce

ca să ne-ncredem doar în bine

ca să-ţi fii ţie îngerul din vis?

cei care trec împovăraţi de frici

sub prapurii luminii zdrenţuiţi

vor întâlni fântânile aici

şi-o vreme au să fie fericiţi,

apoi păşind necontenitul drum

spre cine ştie care-ndepărtare

au să ne uite iarăşi ca şi cum

am fi doar iarba vieţii călătoare

aidoma cu fiecare fir,

dar liniştită-n veşnicia ei

pe care uneori o mai respir,

deşi pe veşnicii nu pun temei

căci mă hrănesc de când mă ştiu cu clipe

din care muşc prin fructul interzis:

chiar nu observi cum ţi-au crescut aripe

ca să-ţi fii ţie îngerul din vis?

strigând doar numele tău, mamă

mi-i mamă cosmica fecioară

căci semănând de primăvară

cândva pe sfânta ei maramă

precum un mugur m-a ivit

şi-mi amintesc cum am şoptit

cuvântul ce m-a desluşit

când l-am rostit sfielnic: mamă

şi-atunci deodată cu cuvântul

m-a înfăşat în ierbi pământul

şi în lăstari, de bună seamă,

să cresc sub ceruri drept copac

şi cu destinul să mă-mpac

trăind doar numele tău, mamă

dar să ridic sfielnic ochii

spre poala cosmicelor rochii

ce-s prinse-n dansul de mă cheamă

de câte ori îl tot invoc

să-mprăştii jariştea din foc,

să scapăr stelele în joc

strigând doar numele tău, mamă