atât de fericiţi: ia cana, frate!

am întâlnit şi oameni fericiţi

ce nu cărau vreun semn de întrebare

când soarele părea o lumânare

la căpătâiul celor răstigniţi

şi le-am spălat picioarele cu plânsul

martirilor din fiecare veac

şi-am învăţat într-un târziu să tac

înfăşurând în ierburi necuprinsul

de parcă-aş fi tânjit spre fericire

despovărat târziu de întrebări

ca să aprind în ceruri lumânări

pentru nevoi de calmă desluşire,

dar orbii n-au nevoie de lumină

şi-s fericiţi că vor rămâne orbi,

te-aşteaptă vinul, frate, să îl sorbi

ca să-l asculţi prin suflet cum se-nchină

şi te consacră veşnicei robii

aflând în umilinţă voluptate,

ia cana, frate, vinul te socoate

îndreptăţit să te întrebi, să fii

în înşirări de clipe numărate

doar calea ta, pe care o-nţelegi

drept rupere de orbi şi de pribegi

atât de fericiţi: ia cana, frate!

doar consfinţind singurătatea mâinii

poemul vine pasăre subţire

şi cată înspre litere stinghere

precum un înger dornic să respire

din frumuseţea vieţii efemere

şi-i fac din mână semn că vreau să plece

căci lumea-i plină de fereşti deschise,

iar muntele de-o vreme mă petrece

trăgând zăvorul vremii peste vise,

dar cântecul nu vrea să mă asculte

şi-mi ciuguleşte clipele flămând,

deşi sunt ostenite şi cărunte

le ciuguleşte lacom până când

condeiul zace prăbuşit pe cer

să-l învelească iedera luminii

desprins definitiv din efemer

doar consfinţind singurătatea mâinii

să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

Memoriei regretatei mele mătuşi Maria Gâză.
Portet de George Zaharia, nepot

se duc ai mei pe cosmice poteci

şi stelele ca nişte lumânări

au prins conturul unor ţurţuri reci

ce au să cadă-n alte depărtări

iar noi, rămaşii întru pribegii

când întâlnim în umbrele din casă

icoanele vremelniciei vii

de trecerea în treceri nu ne pasă

fiindcă avem multe poveri de dus

şi braţele ni-s tot mai ostenite

de parcă vor fi crucea lui Iisus

în visurile ultimelor vise

de-a pururi scufundate-n primăveri

să slobozească floarea din copaci

ca să dea sens sublimei învieri

şi mugur pe o creangă să te faci

ca să-i devii naturii sfinte vamă

şi-apoi natură să începi să fii:

ai auzit cum sevele te cheamă

să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

doar cântecul trăieşte şi se-aude

iar mâna e detaliul unei frunţi

şi fruntea e un cer din cele şapte

un bucium în vibraţie prin munţi

ce se-nfăşoară ostenit în noapte

şi-n jurul lui, meu descătuşare

şi viaţa vieţii în uşor balans

şi-aud prin ceruri focurile care

se spulberă sub paşii unui dans

în vreme ce lăutele se sparg

şi-s călători bezmetici lăutarii

de-odată-nspăimântaţi  de-atâta larg,

de vămile cereşti şi de fruntarii,

căci lor nu le-a rămas nimic de dat

ca ispăşiri tenace şi zălude,

iar prin văzduh discret înaripat

doar cântecul trăieşte şi se-aude

drept umbră a cântărilor, cobzare?

în târgul ăsta mi-am făcut un pat

pe când eram culegător de stele

ca să-mi croiesc din nori nişte obiele

şi nişte încălţări din scăpătat

şi-a fost nevoie capul să mi-l pun

în ascunzişul somnului o noapte

ca să adun şi alte fructe coapte

în care să exist şi să apun

şi-n jur, şi-n preajmă păsări solitare

şi caii în galopuri de pământ

mă îndemnau să mă desfac, să cânt

un imn însingurărilor, cobzare,

dar iată-mă, sunt pregătit de drum,

iar stelele răsar şi nu-mi mai pasă

căci ierbii îi rămâne somnoroasă

numai cântarea ruptă din acum

de parcă-a fost să mă jertfesc cântării

şi să-i aprind nevolnice căţui

pe cerul ce-a rămas al nimănui

crucificat de necuprinsul zării,

iar de-aş lua cu mine-n depărtare

şi acest cântec – pat pentru popas –

pe tine cui şi când să te mai las

drept umbră a cântărilor, cobzare?