pe calea luminoasă leru-i ler!…
prin satul meu n-au mai păşit zăpezi
şi de-un amar n-au tânguit colinde
căci stelele sunt boturi reci de iezi
pe care numai bezna le cuprinde
şi-atunci în rana sfântă-a lui Iisus
se-nfige lancea zisei prefăcute,
dar sângele nu picură de sus
decât un şir dezlănţuit de ciute
încolonate înspre Capricorn
ca să măsoare timpul sub copite,
mi-i sufletul ca fumul dens din horn
prelins în înălţimi nebănuite
ca să deschidă-n coasta sfântă răni
din care să sorbim cu-nfricoşare,
nemulţumit bolboroseşte-n căni
şi vinul tulburării prin uitare,
iar noi, creduli şi într-un fel făloşi
de neştiinţa împietrită-n minte,
deja ne-nchipuim nişte hristoşi
şi tropotim năprasnic pe cuvinte
de se aude tropotul şi-n cer
ca o aripă înnăscută frântă,
căci bezna minţii, leru-i, leru-i ler,
cu tot ce-i sacru s-a luat la trântă,
avai, avai, ce triste sărbători
s-au prăbuşit asupra omenirii
şi doar în sat, şoptind prin căpriori,
încă răzbat colindele nuntirii,
deşi un mire trist şi pus pe cruce
o să îşi mute trupul sfânt în cer:
o cum aş mai fugi şi cum m-aş duce
pe calea luminoasă leru-i ler!…