i-auzi cântând colindul peste munţi?

colindătorii noştri-s peste munţi

există-n lumea asta nişte punţi,

le simt într-o prelingere din pleoape:

colindătorii noştri-s peste munţi,

dar îi trăim atâta de aproape

încât în bradul nostru cu lumini

cu strălucire limpede şi trează

doar ochii lor ne strălucesc divini

şi-n fiecare clipă ne veghează

şi le răspund, şi-i răsplătesc cum pot

şi pentru veghe, şi pentru colinde,

sfinţit de fericire mă socot,

de cerul de deasupra ce-i cuprinde;

în casa noastră veşnicia-ncape

şi ne presoară aură pe frunţi,

colindătorii noştri ni-s aproape:

i-auzi cântând colindul peste munţi?

răbojul sfânt al filelor din carte

sunt fericit s-am învăţat să văd,

iar dacă văd nimic nu mă-nspăimântă

căci munţii viscolirea o-ntrevăd

de când ninsoarea s-a trezit şi cântă

şi-s pregătiţi de stăviliri cu stânci

în care vânătorii stau de strajă

păzind povestea văilor adânci

prin care cântul s-a prelins drept vrajă

şi-i taină mare-ntre pământ şi cer

când îngerii ninsorilor colindă

învăluind drumeţii în mister

ca să ofteze casele din grindă:

va fi un an mai fericit, mai bun,

şoptesc ţăranii tainic lângă foc

şi li se pare noaptea de Crăciun

ursire de belşug şi de noroc,

iar eu îi văd şi îi ascult sperând,

deşi ţăranii-s pururi prea departe

tot în adânc de suflet scrijelind

răbojul sfânt al filelor din carte

lăsând în urmă stele cărunte?

de unde vin cu acest pumn de grâu

ursit în univers pentru rodire

şi de la care-am învăţat să fiu

sub căi lactee pasăre şi mire:

auzi, ţăranii au pornit colinda

pe care-o săvârşesc în legea lor

şi-n capricorn vor slobozi osânda

săgeţilor din foc săgetător?

de-aceea-ntind eu palmele pe cer

într-un atavic gest de căutare

şi stele mari îmi poruncesc să sper

de câte ori iau timpul în cătare:

auzi străbunii cum înalţă focuri

şi cum păşesc în ritm primordial

împrăştiind cărbunii peste locuri

prin ritualul dens şi ancestral?

de-aceea zvârcolindu-se în mine

un cântec vechi îşi caută sloboadă

şi năvăleşte într-un an ce vine

doar cu belşugul viselor drept roadă:

auzi prin cer cum zbârnâie săgeata

când vânătorii în popas pe munte

şoptesc un cântec şi pornesc cu ceata

lăsând în urmă stelele cărunte?

pe calea luminoasă leru-i ler!…

prin satul meu n-au mai păşit zăpezi

şi de-un amar n-au tânguit colinde

căci stelele sunt boturi reci de iezi

pe care numai bezna le cuprinde

şi-atunci în rana sfântă-a lui Iisus

se-nfige lancea zisei prefăcute,

dar sângele nu picură de sus

decât un şir dezlănţuit de ciute

încolonate înspre Capricorn

ca să măsoare timpul sub copite,

mi-i sufletul ca fumul dens din horn

prelins în înălţimi nebănuite

ca să deschidă-n coasta sfântă răni

din care să sorbim cu-nfricoşare,

nemulţumit bolboroseşte-n căni

şi vinul tulburării prin uitare,

iar noi, creduli şi într-un fel făloşi

de neştiinţa împietrită-n minte,

deja ne-nchipuim nişte hristoşi

şi tropotim năprasnic pe cuvinte

de se aude tropotul şi-n cer

ca o aripă înnăscută frântă,

căci bezna minţii, leru-i, leru-i ler,

cu tot ce-i sacru s-a luat la trântă,

avai, avai, ce triste sărbători

s-au prăbuşit asupra omenirii

şi doar în sat, şoptind prin căpriori,

încă răzbat colindele nuntirii,

deşi un mire trist şi pus pe cruce

o să îşi mute trupul sfânt în cer:

o cum aş mai fugi şi cum m-aş duce

pe calea luminoasă leru-i ler!…

prin legea firii pururi leru-i ler

Anul Nou, în “Luceafărul”, Anul II, 1903

vin sărbători şi se aude grâul

cum freamătă miresme prin colaci,

iar fructele fugite din copaci

pe herghelia cosmică pun frâul

şi se aude greierul în grindă

cum şi-a ascuns arcuşul subsuori

că doar îndată vin colindători

şi vrea s-asculte tainic o colindă,

un leru-i ler de început de lume

în pacea sfântă dată început

şi-n depărtări doar călăreţi de lut

se prăbuşesc cu caii lor în spume

căci necuprinsu-i numai o speranţă

şi-o linişte ce fulguieşte vise

încât adorm ferestrele închise

pe când s-aştern ninsorile pe clanţă,

hei, hei!, aud feciorii într-un sat

din cele care urcă în tării

icoana omeneştii veşnicii

şi adevărul cel adevărat,

în nopţile ce vin din Sfântul Cer

numai cântarea moşilor stăpână

va fi în acel suflet ce îngână

prin legea firii pururi leru-i ler