trilogie existenţială: încredinţarea

hai, pune şaua pe un cal de lut

s-aud copita cum măsoară clipa,

iar ierburile care m-au durut

să îmi atingă fruntea cu aripa

ca un balsam din veşnicii primare,

iar universul vremii ruginit

să-mi desluşească trecerea călare

prin ce-i vremelnic pururi răzvrătit

căci nu-s născut să cad în rugăciune,

să mă răsfăţ credul cu umiliri

când înţeleg ce nu-ndrăznim a spune:

doar cei supuşi au devenit martiri,

ceilalţi s-au dus precum le-a fost ursita

şi-asemeni lor cândva şi eu m-oi duce

când calul meu şi-o poticni copita,

dar nu o să mă las urcat pe cruce

trilogie existenţială: timpul

să vezi lumina vremii într-un sat

şi s-o desfaci în patru zări cu dinţii

e ca şi cum încă ai sta la sfat

pe lângă focuri sacre cu părinţii

şi dintr-odată fluierul se-aude

şi toţi se-nşiră-n jurul tău cu paşi

care frământă ierburile ude

din începuturi până în urmaşi,

hei, hei, cum simţi nevoia să păşeşti

în ritmul vechi al fiecărui dans

să-ţi urce-n sânge câteva poveşti

care să ţină cerul în balans,

astfel mă-nchin, iar bunii din străbuni

clipită de clipită mi-s aproape

împrăştiind pe nopţi nişte cărbuni

pe care răbdător îi sting sub pleoape

trilogie existenţială: viaţa

în prima noapte plapumă mi-a fost

la fel de intim blândul întuneric

şi mă gândeam că încă n-are rost

să mă las pradă dorului de sferic

şi-afară, vai, cum alergau ninsori,

copite albe-n uriaş galop

mă-mbrăţişau, mă luau de subsuori

fir de nisip în marele potop

şi-am auzit spre zori cum ursitoare

se aşterneau în mine ca zăpada

ce copleşea cu alb încăpătoare

catapiteasma ce-o purta ograda

pe umerii zăplazurilor sfinte

de tatăl meu abia-nălţate-anume

ca să descarc convoiul de cuvinte

şi să îmi aflu locul meu în lume,

un loc prea strâmt, mai incomod ca faşa

ce parcă mă desprinse din zăpezi

şi din cântarea iernii – uriaşa

desprindere de fructe din livezi

pe care eu le ascultam tenace

şi simţurile încă îmi ascut

de câte ori mă redescopăr pace:

aşa a fost atunci când m-am născut

desprinse prea târziu din Eminescu

Bustul pierdut al lui Eminescu, creaţie, din 1933, a artistului plastic sucevean Dimitrie Loghin

trecea pe cer cu-o dragoste amară

și îngâna un cântec la răscruci

privind îndurerat cum peste țară

prea mulți erau deja urcați pe cruci,

iar sângele prin smârcuri potolite

se închega discret din suferinți

și-abia șoptea în noapte: Răstignite,

ți se refuză locul între sfinți!,

dar nu-i păsa când chipul lui în mare

se oglindea la fel de răstignit

și lacrimile-i sacre, dar amare

cu zidul nopții s-au zăgăzuit,

ci s-a rugat în taină pentru cei

rămași pe cruci și care s-au ales cu

același cer ce risipea scântei

desprinse prea târziu din Eminescu

din cenuşi trezindu-i pe poeţi

am strigat când am deschis fereastră

între ceruri încă suprapuse

peste goana cailor albastră

dintr-un mit care abia apuse,

mi-era sete şi-am băut cuvinte

mult mai disperate ca oţetul

şi-am zărit pe zările prea sfinte

cât de-ncet agoniza poetul

pe când iar, abia întins pe cer

între stele care-au asfinţit,

am simţit prin suflet cum un fier

scormonea ruginile din mit,

se prelinse sufletul aiurea

când s-a frânt întregul larg în două

şi sorbea de după munţi pădurea

picurii de suflet şi de rouă,

însă vouă chiar să nu vă pese,

va fi timp curând pentru nuntire

şi aud cântând nişte mirese

din aripa vremilor subţire

şi se-ntind din veac în veac ospeţe,

muzicanţii, de lumină beţi,

vor zvârli în strune cu ostreţe

din cenuşi trezindu-i pe poeţi