din cenuşi trezindu-i pe poeţi

am strigat când am deschis fereastră

între ceruri încă suprapuse

peste goana cailor albastră

dintr-un mit care abia apuse,

mi-era sete şi-am băut cuvinte

mult mai disperate ca oţetul

şi-am zărit pe zările prea sfinte

cât de-ncet agoniza poetul

pe când iar, abia întins pe cer

între stele care-au asfinţit,

am simţit prin suflet cum un fier

scormonea ruginile din mit,

se prelinse sufletul aiurea

când s-a frânt întregul larg în două

şi sorbea de după munţi pădurea

picurii de suflet şi de rouă,

însă vouă chiar să nu vă pese,

va fi timp curând pentru nuntire

şi aud cântând nişte mirese

din aripa vremilor subţire

şi se-ntind din veac în veac ospeţe,

muzicanţii, de lumină beţi,

vor zvârli în strune cu ostreţe

din cenuşi trezindu-i pe poeţi