Copilul nimănui (I)

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

Fiecare își duce singur umilințele, nedreptățile și amărăciunile, am înțeles imediat după moartea tatii, care cu a mai apucat să împlinească 44 de ani. Rămăsesem copilul nimănui, în ciuda faptului că s-au năpustit asupra noastră, a mea și a mamei, o puzderie de acte de solidaritate umană. Rămăsesem cu bufetul comunal pe cap și cu o normă de lucru pe pământurile ceapeului, când sora mai mică a mamei, Lenuța, care avea pe atunci niște neînsemnate probleme de sănătate, a venit și i-a spus mamei să se prezinte, luni, dimineața, la cadrele Întreprinderii „Tricotaje” din Suceava, spunând că vine din partea doctorului Vasile Haivas. Tata fusese pacient al doamnei Haivas, medic oncolog, și probabil că a povestit acasă despre drama noastră, iar domnul doctor nu a stat cu mâinile în sân, ci a sunat și a intervenit grabnic pentru rezolvarea acelui caz social. O viață întreagă a durat aura protectoare a familiei Haivas asupra noastră, retrezindu-se odată cu ivirea pe lume a prințesei mele, Cozmina, pe care, fără să știe cine și a cui este, Vasile Haivas o iubea ca pe propria lui nepoată. Putea să fie oricât de aglomerată sala de așteptare de la cabinetul lui din Policlinică și tot o zărea, acordându-i prioritate absolută:

– Hai, Cozmina! Tu, întâi, apoi restul lumii…

Mult mai târziu, aveam să-l cunosc, pe stradă, datorită fetei mele și, când i-am povestit totul, a zâmbit și mi-a întins mâna ca unui prieten, ceea ce, în fond, și fusesem noi și până atunci, dar fără să conștientizăm ursirea.

Lenuța, sora mai mică a mamei, căreia eu îi ziceam Lala, când încă nu-i puteam zice pe nume, fusese cea mai frumoasă dintre fetele bunicii Firuța și umplea casa de pețitori, la fiecare sfârșit de săptămână. Mie-mi plăcea doar un fierar cu sufletul din pâine caldă, Petruță Ichim, poreclit Șoric, și tare m-am bucurat când am băgat de seamă că el era și alegerea Lalei. Bunica nu-l prea plăcea, pentru că existau și partide aparent mai bune, dar eu, pentru că eram prea mic, pe atunci, ca să mă ia bunica în seamă, am furat hainele și pantofii Lalei, ca să poată fugi după Petruță, iar la nuntă, când s-a apropiat ceasul furării miresei, am fost atât de atent, încât imediat l-am dus pe bădia Petruță la locul în care fusese Lala ascunsă, scutindu-l de plata vadrei cu rachiu pentru răscumpărarea miresei. Oricând și mai ales cu prilejuri sărbătorești, Petruță Ichim versifica întâmplări, povestind, cu un umor înnăscut, tot ceea ce cuprindea cu ochii, fără să șchiopăteze la vreun vers, ba întrebuințând și alegorii interesante, deși era neștiutor de carte și semna ștatul de plată de la IRIC Burdujeni cu o cruciuliță. L-am prins, când m-a întrebat dacă citesc „Scânteia” și când i-am pus alături, pe masa mea, „Luceafărul” și „România literară”, rugându-l să-mi citească titlurile ziarelor respective, și-atunci l-am învățat să semneze cu numele lui, chestie pe care a deprins-o ușor, pentru că, deși mai greu decât rotunjitul metalului, cu barosul și ilăul, scrierea îl ademenea aidoma unui mister, pe care l-ar fi putut întrezări. Venea, în fiecare seară pe la noi, să vadă de ce mai avem nevoie și se întâlnea, adesea, cu fratele mai mic al mamei, Mihai Bursuc, care ne vizita din aceleași pricini. Dacă-i cinsteam cu un păhărel de rachiu, și o făceam întotdeauna, se așezau la masă, față în față, cu tâmplele între palme, și cântau pătimaș, de parcă ar fi desprins cuvintele ca pe stânci din inimile lor, „Pădure, verde pădure”, cântec drag mie pentru totdeauna, pentru că îmi amintește de acele seri fascinante, în care, prin cântare, unchii mei Mihai Bursuc și Petruță Ichim își duceau singuri, deși cântau împreună, umilințele, nedreptățile și amărăciunile vieții.

Dinspre tata mai rămăsese un singur unchi, nenea Gheorghe, care ne chema, duminica, dimineața, pe mine și pe Mihai, să ne învețe cum să bucătărim. Fusese bucătar în armată și-i rămăsese pasiunea bucătăritului, pe care am preluat-o doar eu, pentru că văru-meu Mihai, deși cu cinci ani mai mare decât mine, nu avea dram de vocație culinară și nici măcar apetitul necesar aprecierii bunătăţurilor. Mihai era aidoma lui Napoleon, mânca orice, amestecând ce avea în față, iar dacă îl întrebai, după ce se strângeau farfuriile, ce a mâncat, nici că putea să-ți răspundă, deși se străduia să-și aducă aminte, apoi, ca să nu se lase înfrânt, răspundea sigur pe el:

– Cum ce-am mâncat? Mâncare…

Nenea Gheorghe

Pe vremea aceea, nenea Gheorghe era magazionerul restaurantului „Arcașul” din Suceava, după o viață, în care slujise cu vrednicie Cooperația de Consum. I se născuse, în sfârșit, o fetiță, Maria-Brândușa, pe care a „vândut-o”, pe fereastră, soților Emilian și Catinca Sârghe, care aveau o puzderie de copii sănătoși, harnici și inteligenți, și care puteau presăra aura viețuirii și asupra copiilor pe care, după obicei, i-ar fi cumpărat pe fereastră, ca să-i încredințeze, apoi, familiilor în care s-au născut, pe pragul casei. Și, într-adevăr, miracolul a ținut, spre bucuria lui nenea Gheorghe, care-l pierduse, în mod tragic, pe Mihăiță, dar, prin mila lui Dumnezeu, avea ceea ce-și dorea mai mult: o fetiță. Pun și eu, ca întreg satul și ca întreaga lume creștină, toate fleacurile pe seama bunului Dumnezeu, de parcă n-aș ști iotă despre infailibilul plan divin, care, dacă ar suferi o cât de mică schimbare, ar modifica, de la capăt, la capăt, întreaga ordine universală. Mă amuză când aud pe unii, pe alții și mai ales pe femei afirmând, fără dram de ezitare, că Dumnezeu le este alături și că, pentru un banal acatist, ar face orice pentru fericirea lor.

Nu știam ce-i acatistul, dar am aflat, în clasa a IX, când, înainte de Paște, am mers cu văru-meu Mihai la Biserica Beizadelelor din Suceava, să ne spovedim și să primi sfânta împărtășanie. Nu era prea aglomerat, pentru că majoritatea credincioșilor preferau dublele mituiri, a lui Dumnezeu și a Sfântului Ioan el Nou de la Suceava, așa că, după Mihai, m-am așezat sub patrafirul unui preot bătrân, care imediat m-a luat la rost:

– Fiule, de furat furi?

– Părinte, am copiat la o teză…

– Grav, fiule, grav!

Știam și eu că nu e din cale-afară de onorant, dar ce-aveam să fac: să risc o notă proastă, mai ales că mediile se calculau cu zecimale, fără nici o rotunjire? Dar nu am avut când să mă căiesc din ce în ce mai din adâncul sufletului, pentru că preotul m-a năucit cu următoarea inchizitorială întrebare:

– De ucis ai ucis pe cineva?

– Vai, părinte, dar am numai paisprezece ani…

– Grav, fiule, grav! Ești scorburos de păcate și, ca să te iert – Dumnezeu poate că te va ierta, dar eu nu pot s-o fac –, trebuie să spui de trei ori pe zi, de câte 50 de ori, „Crezul” și „Tatăl nostru”, bătând tot atâtea mătănii, și să plătești un acatist.

Știam multe rugăciuni, datorită părintelui Predeanu, inimosul paroh din satul nostru, dar încă nu aflasem ce-i un acatist, așa că l-am întrebat pe preot, care mi-a arătat, din ochi, o cutie poștală din tablă, prinsă de zidul interior al bisericii dinspre Curtea Domnească:

– Pui, acolo, 25 de lei, și poate că mă voi milostivi și de tine…

M-am ridicat, am făcut cruce și l-am căutat cu privirile pe Mihai, care-mi ținea rând pentru sfânta împărtășanie, dar, când am ajuns lângă el, m-a apucat brutal de braț și m-a scos afară din biserică.

– Și pe tine te-a întrebat dacă ai ucis pe cineva, cerându-ți să-ți răscumperi păcatul morții de om cu un acatist?

– Și…

Ne-am oprit la alimentara de lângă Casa Polonă și am cumpărat, cu banii pentru acastiste, un litru de vodcă „troița cu cai”, apoi am urcat în autobuz, deciși să nu ne mai spovedim și împărtășim vreodată. În Burdujeni, l-am întâlnit pe Radu Palagheanu, poet promițător, care făcea liceul la Fălticeni și care, mai anii trecuți, era atașat militar al României la Tokio. Am cumpărat niște biscuiți, niște rahat și o jumătate de coniac albanez, grăbind spre dealul Burdujenilor, unde, „sub cortul lui Dumnezeu”, de parcă am fi vrut să ne plângem de slujitorii cărora ne-a încredințat, am pus de o băută inițiatică, încheiată abia după ce eu, cel mai mic fiind, am fost trimis în Burdujeni, să mai cumpăr un litru cu vodcă. A fost, probabil, prima noastră beție adevărată, iar drumul împleticit ne amuza teribil, mai ales atunci când Mihai a căzut cu fața în pârâul de-o palmă al Şfaragului și, visându-se cine știe unde, înota voinicește, tulburând cerul cu brațele. Aveam nevoie de odihnă, ca să ne revenim cât de cât, așa că, după ce ne-am sfătuit, am decis să mergem, prin lanul de porumb, la mine, în standolă, și să tragem un somn zdravăn, dar, când să ieșim din lan, numai ce dăm cu ochii de mama mea și de mama lui Mihai, care, sub cireșul nostru își făceau cruci de stupefacție:

– Doamne, de unde veniți voi?

– De la… împărtășanie…

Plini de glod și cu hainele rupte, eu și Mihai eram gata de explicații, deși Radu o zbughise, dispărând prin lanul vecinului. Aveam argumente serioase, dar nu se legau cuvintele și pace, deși am ridicat mâinile spre cer, ca să-l luăm pe Dumnezeu martor al nedreptății care ni s-a făcut:

– Noi, criminali?, am bâiguit și ne-am prăbușit în iarba deasă a livezii, uitând de tot și de toate.

În vacanța de vară, am mers cu vecinul Mihai Bârzu, proaspăt pensionar al Atelierelor CFR, într-o călătorie în circuit prin țară. Am poposit, mai întâi, la București, găzduiți fiind de cumnatul lui, Nenicu, inginer de sunet la Opera Română, care locuia într-un bloc superb, cu terase, în vecinătatea stadionului „23 August”. Îl știam pe Nenicu, pentru că venea, în fiecare vară, la Mereni, să-și petreacă zilele de concediu, pășind pe urmele copilului care a fost cândva. Era o adevărată enciclopedie umană, cu care puteai discuta orice, atunci când nu asculta vreo emisiune preferată la tranzistorul de care nu se despărțea nici măcar în somn. Devenea volubil, dacă-l provocai cu o temă culturală, și parcă se însuflețea, pipăind cine știe ce vis, care doar atât rămăsese. Era cunoscut în București, iar prietenia lui cu Generalul Briceag, Comandantul Trupelor de Pompieri, avea să mă ajute să mă întorc la Suceava, atunci când am simțit că nu mai pot respira aerul Bucureștilor. Aerul, ca aerul, dar apa mă otrăvea, pur și simplu. Din pricina ei, și eu, și bădia Mihai, ne-am trezit cu o diaree, de care doar cașul uscat de Craiova ne-a lecuit. Până la Craiova, am mers cu un personal de noapte, aproape gol, care poposea, vreme de vreo două-trei ceasuri, la Roșiorii de Vede. Toată noapte am petrecut-o eu într-un capăt al vagonului, bădia Mihai în celălalt. La Craiova, am mers direct la piață, sporindu-ne rezervele de caș uscat oltenesc la Turnu Severin. Peste tot, Mihai Bârzu îmi arăta obiectivele pe care le-a realizat în viață și pe care scrisese, cu electrodul, literele BM. Durase câte ceva în fiecare localitate din România, iar sufletul lui arăta ca o hartă vie a sufletului. În tinerețe, pentru că se înscrise, ca toți muncitorii, studenții și liceeni, la legionari, a fost trimis pe frontul rusesc, în linia întâi. A fost recuperat, însă, de un avion special din masacrul de la Cotul Donului, pentru că era nevoie de priceperea lui la realizarea conductei de petrol Giurgiu-Ruse, dar pe care nu am văzut-o vreodată, Giurgiu fiind singurul oraș din România prin care nu am trecut măcar o dată.

În Banat, la Chizătău, unde trăia o verișoară de-a lui bădia Mihai, Marița, măritată cu un sârb, Ioan Suici din Banatul Sârbesc, am rămas timp de o săptămână. Venise și soacra Mariței, din Serbia, o bătrână vânjoasă, dar care mai avea un singur dinte, în gingia de sus, și plecam, seara, împreună cu fata familiei Suici, Mariana, de-a lungul râului Bega, să căutăm și să aducem gâștele acasă. Ne întorceam târziu, fără gâște, care aflau singure drumul spre casă, dar nici măcar bănuielilor nu le dădeam prilej de conturare, pentru că amândoi, și eu, și Mariana, eram copii cuminți și mai presus de orice bănuială. Duminica mergeam prin satele săsești, care, cu fântânile lor de piatră și cu clădirile impresionante, îmi lăsau impresia unor burguri misterioase, mai ales Ictar, sat cu piața pavată și cu un aspect medieval de Europă Apuseană. Seara, gustam din bucatele bănățene, surprins să descopăr ciorbe îndulcite cu zahăr, iar când venea vremea dresului gustului cu niște pălincă, sorbită direct din sticla care trecea de la unul, la altul, aveam grijă să nu mă aflu în vecinătatea bătrânei sârboaice, deși observasem că sticla urma cursul invers al rotirii soarelui pe cer. Apoi am plecat și am poposit prin toate orașele Ardealului, oprindu-ne, în final, la Năsăud, unde bădia Mihai avea o mulțime de prieteni, care s-au bucurat să-l aibă oaspete. În cele din urmă, după vreo două săptămâni de călătorie, am ajuns acasă și am dormit, neîntors, timp de o săptămână şi jumătate. Înainte de a pleca, trimisesem câte un set diferit de poezii la revistele literare la care răspundeau de poşta redacţiei Ioanichie Olteanu (Tomis), Adrian Păunescu (Tribuna), Ana Blandiana (Contemporanul) şi Cezar Baltag (Luceafărul), dar nu am aflat niciodată despre competentele sfaturi pe care mi le-au dat, pentru că nu am mai prins numerele de reviste în care mi s-a răspuns. Continuam să semnez cu prenumele lui Kipling, Rudyard, deşi simţeam că începutul carierei literare e aproape. Nu îmi făceam vise, pentru că eram conştient de faptul că publicarea unor poezii nu va schimba nimic şi că nici măcar eventualele cărţi nu mă vor despovăra de statutul de copil al nimănui, pe care îl formulase, atât de inspirat, poetul Gavril Rotică din Udeşti, în ultimii ani de glorie a Bucovinei. Literatura nu aduce după sine nimic, nu îţi schimbă cu nimic statutul social, ba, adesea, chiar ţi-l şubrezeşte. Puzderii de politicieni obişnuiesc, încă, să peroreze de la tribunele spălării publice a creierelor:

– Noi facem politică, nu poezie!

E atâta dispreţ în această axiomatică şi imperativă imbecilitate, încât adesea simţi nevoia să te despovărezi, să arzi tot ce ai scris şi să uiţi tot ce ştii, pentru că ai tânjit dincolo de vremuri şi pentru că, uneori, în tainele necuprinse, ai izbutit să-ţi împleteşti paşii în horă, împrăştiind pe cer cărbunii focurilor veşnice, lăsate nouă de veghe şi întru iluminare. Mofturi, trufii ale sufletului, pentru că, aşa cum mă spovedeam direct bunului Dumnezeu, printr-un poem al tinereţii, literatura-i damful comestibil, prin care tu visezi să mai exişti, în timp ce eu rămân tot personajul căminului cu calmi nefamilişti. Încă simţeam cum mă dor poemele nescrise, din tălpile nescrise până-n creştet, dar nu îmi făceam iluzii asupra împlinirii prin literatură, deşi nu aş vrea să îmi rămână nici o carte nescrisă, din cele trei care încă îmi atârnă de suflet. Cu siguranţă, eu sunt aidoma naşului Leonache, care citea cărţi religioase, evitând discuţiile despre Dumnezeu, doar pentru tămăduirea rănilor din propriul său suflet.