trilogie existenţială: viaţa

în prima noapte plapumă mi-a fost

la fel de intim blândul întuneric

şi mă gândeam că încă n-are rost

să mă las pradă dorului de sferic

şi-afară, vai, cum alergau ninsori,

copite albe-n uriaş galop

mă-mbrăţişau, mă luau de subsuori

fir de nisip în marele potop

şi-am auzit spre zori cum ursitoare

se aşterneau în mine ca zăpada

ce copleşea cu alb încăpătoare

catapiteasma ce-o purta ograda

pe umerii zăplazurilor sfinte

de tatăl meu abia-nălţate-anume

ca să descarc convoiul de cuvinte

şi să îmi aflu locul meu în lume,

un loc prea strâmt, mai incomod ca faşa

ce parcă mă desprinse din zăpezi

şi din cântarea iernii – uriaşa

desprindere de fructe din livezi

pe care eu le ascultam tenace

şi simţurile încă îmi ascut

de câte ori mă redescopăr pace:

aşa a fost atunci când m-am născut