a mântuirii vremurilor, mamă

atât de multe măşti în jurul meu

pândesc pitite-n masca sanitară

încât suport din ce în ce mai greu

atâţia ochi care încep să doară

şi sufletul mi-i univers de ochi

sau poate doar un lanţ care mă strânge:

hai, mamă, cântă-mi iarăşi de deochi

să-mi lunece cuvintele în sânge

să-ncenuşeze tot în urma lor

şi, stăvilind excesul de fiare,

să-mi dea răgaz ca să încep să zbor

şi să-mi ascund şi zborul într-o floare,

căci au să vină, totuşi, primăveri,

deja le-aud cum strigă şi mă cheamă

din coasta-nsângeratei învieri

a mântuirii vremurilor, mamă