e primăvara care ne amână

mă aşezasem pe un jilţ de zgură

în zgura vremii şi-o priveam cum sfarmă

şi fără glas, şi parcă fără ură

fireştile-i semnale de alarmă,

deasupra mea mai fulguiau clipite

desferecate-n taină din cenuşi

şi-ademenite-n ceruri de ispite

care păşeau tiptil pe după uşi,

dar eram tânăr, trupul meu târziu

nu îndrăznise încă să mă strângă

căci învăţasem vieţii să îi fiu

alean zăgăzuit de pleoapa stângă

în aşteptarea altei primăveri

purtam lumina sabie în mână

căci Bucovina sfintei învieri

e primăvara care ne amână