zvârlind în ceruri albele securi

*

înfășurată-n ploi și în frunzișuri

și în misterul toamnelor târzii

lumina se transformă în fetișuri

și nu e chip în umbra ei să fii

cu umbra ta alături la ospățul

clipitelor ce picură din cer

măcar un ciob al marelui mister

care-și întinde iarăși conovățul

*

de la pământ, la cer, numai prin tine,

prin trupul tău vremelnic de copac

în care uneori e cald și bine,

iar alteori și literele tac

cu taina lor de crestături stinghere

de pe răbojul vremilor apus

în care nu mai e nimic de spus

fiindcă înghețul nu-i decât tăcere,

*

tăcerea ploii ca un plâns divin

al împietririi pașnicei păduri

în așteptarea iernilor ce vin

zvârlind în ceruri albele securi

ca niște alte urme pe omăt

*

ninsorile călătoreau pribege

spre iarna lor, din cerul despletit,

și încercau prin suflet să dezlege

câte un țipăt rană de cuțit,

dar mi-era teamă sacră și senină

să iscodesc vreodată îndărăt

ca să-nțeleg că umbra mi se-nchină

doar urmelor lăsate pe omăt,

*

căci urmele sunt risipiri discrete,

rănite când de ierbi, când de îngheț

și lasă-n suflet goluri doar regrete

pe care niciodată n-am pus preț,

deși iubesc ninsorile nervoase

ce mă-nfășoară-n mantie stelară

ca să pășesc cu fumul înspre case

cu urmele ce-au început să doară

*

când urc pe scara sacrelor ninsori

și cerului din ceruri îi arăt

cuvintele ce s-au ivit în zori

ca niște alte urme pe omăt

*

mărunt mai plouă, Doamne, cu clipite

*

mărunt mai plouă, Doamne, cu clipite

ce stau de strajă clipelor ce-au fost

desprinse tot cu frunze-ngălbenite

din creanga-n care nu-şi mai află rost

şi-nfrigurarea negurilor curge

ca o aripă care să-ţi ascundă

năvalnic încruntarea, Demiurge,

şi jalea ta de-a pururea profundă

 *

să mă-nfăşor în lacrimile sfinte

şi să-mi accept destinul călător

al frunzei ce fusese, înainte,

luminii tale dor mistuitor

şi să tot gust prin ploile mocnite

lichidul cosmic şi să prind puteri

ca să mă-ntorc în crengile-nverzite

de respirarea altei primăveri,

 *

de-o veşnicie înţeleg, când plouă

în despletiri înalte şi cernite,

că tu aştepţi să mă împart în două:

mărunt mai plouă, Doamne, cu clipite

să-mi dai de știre timpul când învie

*

să-mi dai de știre timpul când învie

din carapacea lui pietrificată

să pot să îl primesc în ospeție

cu foamea mea de timp nemăsurată,

să îi aștern o cale înainte,

să pun vioara sacră să îi cânte

și să-i fixez conturul în cuvinte,

vremelnicia lor să-l înspăimânte

*

și să se simtă sufletului frate

în bătălii cu vise și cu jocuri,

deja aștern în nopțile furate

din loc în loc niște înalte focuri

ca să priceapă timpul că aici,

când se desprinde calm din calendare,

secundele sunt pocnete de bici

și universul încă ne mai doare

 *

aidoma celestei amintiri

în unii dintre noi mai întârzie

drept cioburarea unei mari iubiri

să-mi dai de știre timpul când învie

să se-nspăimânte fiul de părinţi?

*

să rătăceşti o viaţă după pâine

şi să te-alunge haita de nebuni

până-ai să simţi că nu îţi mai rămâne

decât s-arunci spre cer cu rugăciuni,

să-ţi pui pe gânduri lanţuri ferecate

şi să le-arunci în beznă ca-n sicriu

şi să le afli putrede pe toate

atunci când, totuşi, fi-va prea târziu,

 *

să fiu astfel e mai presus de mine

şi dogmelor de nu m-am tot supus

m-am bucurat de libertăţi divine

trăindu-mi viaţa cu un dor nespus

de se opreau în faţa casei popii

tâlhari de minţi cu armele pe piept

când observau că-ncep să mă apropii

de tot ce-i bun, de tot ce este drept,

*

doar cei pândiţi şi cei ce stau la pândă

cu ifose de învăţaţi şi sfinţi

au dreptul să se teamă de osândă:

să se-nspăimânte fiul de părinţi?