nuntirii care ni-i izvor

ţi-ai pus în Căile Lactee

năframa veşnicei mirese

şi auzirăm lăutarii

zidind clipite prin păduri

căci primăvara e femeie

ce-n taina tainelor îşi ţese

veşmintele pentru fruntarii

aflate-n paza unor furi,

păşeai şi crengile sfioase

s-au dezgolit pentru păşire

ca să-ţi înşire spre departe

toate stigmatele iubirii

şi-abia târziu se arătase

cel care ţi-i sortit ca mire

şi am păşit cu el pe moarte

doar pentru învierea firii

şi-am fost atât de fericiţi

de nunta care va să fie

din zarea zărilor albastre

până-n albastre depărtări

încât, de-odată înfloriţi

pe crengile din veşnicie,

îngenunchearăm pe sub astre

ca sub un cer de lumânări,

o, cât de sfântă-i învierea

ce de o vreme ne străbate

înfăşurată în speranţa

întoarcerii în viitor

încât şi sufletu-i tăcerea

ce se închină-nfiorată

când toţi sorbim din ambianţa

nuntirii care ni-i izvor!…

trage umbre la edec…

de înalt și de întins

lumea-n două se împarte,

ca-ntro pagină de carte

zace sufletul meu nins

și-aud literele grele

cum îl freamătă-n aripe

și-l înfășură în clipe

și-n noian uitat de stele,

încât țip înspre speranță

și mă-ncalț cu utopii,

calea trece prin câmpii

și coboară, și se-nalță

mioritic ondulată

de poeți și filosofi

printre lanuri de cartofi

și de grâne apărată,

dar de cale nu-mi mai pasă,

nu-mi mai pasă de nimic

și din pagini mă ridic,

de sub verbul ce m-apasă

îmi iau sufletul și plec

înspre unde-o fi să fie:

ați văzut, o poezie

trage umbre la edec…

să mă-nfăşor tăcut în ziua mea

e prima dată când nu am zăpezi

să pot muşca cu dinţii din tăcere

şi să descopăr cosmice livezi

în aburii cămărilor cu mere,

ninsoarea astăzi îmi lipseşte mult

şi-absenţa ei îmi pare o povară

şi-n pagini mă întind ca să ascult

ce zvon din ceruri zace pe afară,

dar e pustiu şi parcă fără timp

pe drumul ars tic-tac după tic-tac

încât şi zeii sacri din Olimp

în numeroase cioburi se desfac,

iar de pe cruce veacurile plâng

şi-n suflet se prelinge nişte sânge

când noaptea-i frântă-n umărul meu stâng

şi trupul sub povară mi se strânge,

dar încă sunt alte poveri de dus

cu trudnică speranţă sus, în munte,

şi-ar vrea să-mi fie-alături şi Iisus,

dar încă-l dor toţi spinii de pe frunte

şi lancea-n coastă iarăşi îi pătrunde

să prăbuşească cerul stea cu stea,

aş vrea să fug, dacă aş şti şi unde,

să mă-nfăşor tăcut în ziua mea

prin gara asta am mai fost cândva

prin gara asta am mai fost cândva,

mi-aduc aminte sălile de dans

în care frunza toamnei în balans

păşea cătând discret pe cineva,

dar numai umbre scrijeleau pereţii

cu fulgerele unui aprig joc

şi eşuau, striviţi de nenoroc,

acolo, printre umbre, şi poeţii,

deşi afară orbi cu piatra-n mână

visau la clipa când or să apuce

să-i urce iarăşi în dureri pe cruce,

iar beznele păreau că îi îngână,

dar fără să le spună că departe

şi pentru orbi s-a născocit un leac

rămas pe trepte-n preajma unui veac

ce răsfoieşte-n tihnă dintr-o carte

şi dintr-odată-aud cum undeva

cobzari însinguraţi încep să cânte

şi-atunci pricep şi îmi aduc aminte:

prin gara asta am mai fost cândva

şi timp ursit drept poezie

Bustul pierdut al lui Eminescu, creaţie, din 1933, a artistului plastic sucevean Dimitrie Loghin

să stai cu timpul la taifas,

să-ţi presuri degetele-n stele

şi să asculţi ce-i fără glas,

să spargi obloanele rebele

şi să veghezi la o fereastră

rămasă pururi deschisă

înseamnă poezia noastră

şi poate pasărea ucisă

ce se încheagă din cenuşi

ca să întrupe iarăşi zborul

când ard zăvoarele pe uşi

întemniţând doar viitorul:

prin case încă-i cald şi bine

tăcerea încercând să fie

ecoul aripii senine

şi timp ursit drept poezie