*
Iar înspre zori mă înşfăcase timpul
orbit de pulsul sângelui în clocot,
abia mă năruise anotimpul
nămeţilor desperecheaţi de clopot,
*
Mi-a fost şi frig, cu timpul în spinare,
atât de frig că îmi venea să strig:
rostogoliţi povara!, din strânsoare
cătam să scap, dar mă făcusem frig,
era târziu şi-o linişte pustie,
ademenind grăbirile bizare,
nuntea-n destinul meu drept poezie.
*
Mulţi mai poartă jugul şi se simt chiar bine,
ierburile vremii le-au ajuns la glezne,
roua le usucă şi le zvârle-n mine
ca să-mi copleşească sufletul cu bezne,
eu, atunci, mă clatin şi-mi tot număr paşii
arşi de umilinţa celor ce-o îndură,
*
Dar evit cărarea ce-o păşiră laşii,
izbucnind în flăcări pe cenuşi, pe ură,
am de gând să-mi apăr sfânta libertate
ca să-mi merit locul chiar şi-ntre morminte
om ce-şi asumase sensul în natură,
nu cred în ursire, ci în demnitate,
umbra mea-i pe cruce pusă de cuvinte.
*
Greu o s-accept că, născociţi de mine,
hălăduiţi aşa, la întâmplare,
eu v-am turnat otrăvurile-n vine,
otrăvurile vremii-n aşteptare,
rar bănuiţi că vă tot vând întruna
găsind cumpărătorii prin ziare
hrănindu-se orbeşte cu minciuna
eroică a clipei în schimbare,
*
Iar mie-mi pasă, chiar dacă n-o spun,
fărâmele prin mine se frământă,
tare-mi doresc în pagini să vă pun
o altă viaţă proaspătă şi sfântă,
dar e târziu, cerneala, pe sfârşite,
e ca o horă-a ierbii şi mă-nghite.
*
Vino, suflete, hai vino şi stai
alături de mine în noaptea albastră
să-ţi spun o poveste, hai, suflete, hai,
iubeşte-mi cireşul ce-mi să la fereastră
linţoliu cu fructe, veşmânt înflorit,
e lipsă de suflet, astfel s-a ivit,
*
Iar mâine, când umbre vor trece prin zi,
fă, suflet al meu, o minune cerească,
trimite-mi cuvinte sau zvârle-mi ce-o fi
ori ai la-ndemână, în mine să crească
doar tristul cireş, linţoliul trufaş
eu pot să-l aştern noapte grea pe oraş.
*
Ispitele au năvălit în jur,
o să îmi nărui sufletu-n ispite
numai să-mbrace drept târziu contur
iarba ce-nalţă înspre cer cuţite,
căci mă răzbate-o sete de demult
apocaliptic năruind prin mine,
*
Iar eu nu fac decât să o ascult
frânt de-o risipă calmă de destine,
tot mai adânc mă caut şi mă tem
ocnaşii dinspre vârste să nu fugă
dincolo de cuvinte; în poem
eu încă mai trăiesc precum o rugă.