zăcând îşi află ultimul mister

*

călătoream prin veacuri căutând

un sens şi pentru ziua următoare

ca pelerin al zărilor flămând

doar de alean şi doar de depărtare,

purtam pe umeri cerul călător

şi apăsat de dulcea lui povară

cu vârstele mi-am tot dorit să zbor

dincolo de ferestre, dar afară,

*

în universul calm şi desuet

cu frânghiile razelor de lună

zăcea legat de-a pururi un poet

ce mă-ndemna să mergem împreună

să protestăm şi să aflăm dreptate

în spiritul acestui univers,

l-am slobozit din frânghii – din păcate

se-ncolăci pe trupul lui un vers

*

şi-l ferecă în singura distanţă

egal dispusă între noi şi cer

să înţeleg că lumea în speranţă

zăcând îşi află ultimul mister

*

*

să pot pleca apoi şi mai departe

*

ursită-i clipa împlinirii slovei

şi de-o să plec în marele mister

cenuşa mea cu apele Moldovei

vreau să-mi urmeze sufletul în cer,

m-oi îngropa în ceruri ca strămoşii

plecând pe calea lor primordială,

să nu mă mai ajungă ticăloşii

premeditez desprinderea finală

 *

drept evadare din urâtul vieţii

şi, bandajându-mi sufletul rănit,

o să-l înalţ pe calmul dimineţii

cu cântecele mele-n nesfârşit

şi-o să-l aşez acolo lângă focuri

mereu de veghe, încă luminând

adeseori înspre aceste locuri

ca să-l aud pe fiul meu cântând,

 *

ca să-mi adun din cântul lui putere

şi-astfel, cum scrie doar în sfânta carte,

cântecul lui să-mi fie înviere

să pot pleca apoi şi mai departe

*

în calea mea a despicat un munte

*

ah, desdemona, te-am zărit pe cer

păşind desculţă căile lactee

şi-atât de dureros am vrut să sper

că te îndrepţi spre răsărit, femeie,

ca să deschizi ferestre ireale

şi să îţi rezemi coatele pe zori

să pot să vin în faţa feţei tale

şi să îţi cânt balade cu ninsori,

 *

apoi să plec rănit adânc pe glezne

de ierburi şi de firave priviri,

să mă desprind înfiorat din bezne

şi din împovărate amintiri,

să mă transform în cel de dinăuntru

icoanei tale pururi închinat

şi-apoi în zori să îndrăznesc să intru

la fel ca furii nopţii în palat,

*

deja în sân port stelele cărunte

şi luna fascinantului mister

în calea mea a despicat un munte,

ah, desdemona, te-am zărit pe cer

când frâng ninsori pe florile de prun

*

am frânt ninsori pe florile de prun

şi tu-mi vorbeşti despre-ncălziri globale

când iernilor ursit să mă supun

cu trupul ostenit le ies în cale

ca să le cer răgazuri pentru ierbi

şi pentru înfloriri dezlănţuite,

să-şi pască timpul turmele de cerbi

prin sufletele noastre prelungite

*

până spre zări ca umbrele-nserării

de alte anotimpuri vindecate,

şi tu-mi vorbeşti de-aceleaşi depărtări

din care ne-am desprins pe apucate

fără vreun ţel şi fără nici o ţintă,

dar hărţuiţi adesea de ninsori

când clopotele-s puse să ne mintă

şi să arunce-n noi cu sărbători,

 *

şi-n vremea asta, zămislind tăceri,

cu o tăcere cosmică îţi spun

că mi-i atât de dor de primăveri,

când frâng ninsori pe florile de prun