cântec în lanul cu răsărită

*

în soarele sub care mai exist

o să mă-ntorc cu clipa ce-o să vină

să-mi desluşească lacrima lui crist

prelinsă dintr-o geană de lumină,

făclia lui, în trupul meu închisă,

vâsleşte larg din aripi spre tării,

iar veşnicia uneori promisă

fărâmelor de soare şi vecii

*

prin trupul meu ades pietrificată

de candela cuvintelor nescrise

se face suflet viu şi îmi arată

conturul ancestral al altor vise

încât nu mai pricep unde e sens

şi unde e ştiuta utopie,

însă trăiesc atâta de intens

această omenească bucurie

 *

încât mă-ncred în viaţă, nu în moarte,

şi îmi depun cu calmă-nfiorare

drept mărturie pagina de carte

ca un reper al vieţii viitoare

*

hai, omule, sloboade-te din frici!

grafică de Nicolae Crasi

*

hai, omule, sloboade-te din frici!,

s-a auzit o voce dinspre cer

când mamele mai lăcrimau pe-aici

deasupra ierbii rouă şi mister,

pe când pocneau din bici alţi arendaşi

ai resemnării noastre seculare

ca să păşim prin iarbă fără paşi

şi fără urme mărturisitoare:

 *

aţi observat că nu mai sunt cărări?,

întreabă iarba, dar nu ştiu pe cine,

iar păsările lunecă spre zări

cu aripa în zbatere prin mine

de parcă m-ar târî spre libertate,

spre slăvile căzute în înalt,

şi-atunci mă iau de suflet, poate, poate

dintr-un copac l-oi duce-n celălalt,

 *

dar toţi copacii par să fi uitat

că-s gemeni cu un suflet de pe-aici

ca să îţi strig eu însumi disperat:

hai, omule, sloboade-te din frici!

şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

grafică de Nicolae Crasi

*

spun filosofii lumii ancestrale

că-ntâi şi-ntâi s-au auzit poeme

şi năvăliră preoţii pe cale

să ne explice cântecul, să cheme,

să prăbuşească lumea-n umilire

şi să o urce uneori pe cruce,

şi-atunci poeţii au orbit, s-apuce

pe altă cale şi să dea de ştire

 *

că-n vetrele din cer ne stau părinţii

şi tatăl nostru fără de păcate,

dar desfăcând cuvintele cu dinţii

poeţii dispărură din cetate

şi vin numai în zori, să ne privească

ciudatele lumeşti îngenunchieri

şi-ncătuşarea veşnică în ieri

din care să scăpăm nu se mai poate,

 *

de-aceea-mi ţin poemul pentru mine

drept spaţiu sacru-n care numai eu

să mă răsfăţ cu ce-i frumos şi bine,

şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

şi pruncul fericit, râzând spre soare

pictură de Radu IAŢCU

*

ştiu că eu pot să mă mai nasc o dată

ca să îi pun şi vieţii un contur,

cuvintele încă mă trag pe roată,

iar eu durerea sacră le-o îndur,

ştiu şi femei dispuse să mă nască

şi să mă scalde-n căile lactee

în care am fereastra părintească

ce împrumută chip şi de femeie,

 *

altminteri somnul nu mi s-ar desface

între târziu şi veghe de prisos,

dar de mă nasc din nou, mai mult mi-ar place

să fiu mesteacăn sau cireş umbros,

deşi-i aud pe amândoi cum ţipă

când din frunzişuri calme se desprinde

chiar viaţa mea şi bate din aripă

spre trupul meu şi-ncepe să-l colinde,

 *

prin trupul meu aripa vieţii scurmă

de parcă-ar căuta cu disperare

fereastra părintească cea din urmă

şi pruncul fericit, râzând spre soare