Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 13

şi-mi răspunde că-nţelege

 

iar dincolo de omături

numai sufletele cântă

şi se-aud până în ceruri

drept vâslire de aripă:

hai şi-nfăşură-n lumină

taina veşnică şi sfântă

să-ţi rămână pentru suflet

o fărâmă dintr-o clipă

 

s-o trăieşti până la capăt

cu nesaţ şi bucurie

pe când caii în galopuri

tropotesc adânc pe zare

şi în cosmica risipă

de înalt şi armonie

te cuprinde şi te duce

şi te-aduce o ninsoare

 

să-mi fii sfeşnic şi speranţă,

şi nădejde, şi-mplinire

într-o lume răvăşită

de alunecări pribege!,

strigă-n largul meu copilul

dintr-o carte de citire

şi-l aud, fac semn cu mâna

şi-mi răspunde că-nţelege


leru-i, Doamne, leru-i ler

 

leru-i ler, căci legea-i lege

din adânc spre totdeauna

cât îşi mai cunoaşte neamul

calea sfântă de urmat,

iar ninsorile acopăr

răutatea şi minciuna

şi de-aceea încă ninge

leru-i, Doamne, peste sat,

 

iar în zări, unde sunt târguri

şi trufii de domni domneşti,

numai candela mutată

în brăduţi încă mai cântă

când ninsoarea copleşeşte

fără veste cu poveşti

şi când sufletul există

leru-i, Doamne, noaptea-i sfântă,

 

prin troiene, leru-i ler

parcă am păşi pe ape

ca să ne urmăm Păstorul

spre luminile din cer,

vin copiii şi nepoţii

să-i înfăşur cald sub pleoape

şi să-mi aflu rădăcina,

leru-i, Doamne, leru-i ler


în primăvara care mi se-nchină

 

în iarnă am păşit ca-n catedrală

de parcă-aş căuta sacralitatea,

deşi-i ispită-n mine primăvara

în care o să-mi aflu libertatea

şi mă închin ninsorilor cărunte

când liniştea cea cosmică mă împle,

deşi aud cum mugurii din creangă

aşteaptă altceva să se întâmple

 

şi mi se face dor de troscot moale

veghind drumeagul şubred dintr-un sat

în care-am ars cândva copilăria

sau altceva ce merită visat

sub plapomele iernii călătoare

în care mă înfăşor uneori

să pot renaşte pe deplin dincolo

de curmezişul zilelor cu flori,

 

în iarnă sunt o creangă-nfăşurată

cu promoroaca fulgilor subţiri,

dar tălpile se-adăpostesc în urma

din care s-au desprins închipuiri,

căci timpul e o temniţă absurdă

din care greu se iese la lumină:

mă uit pe geam şi vreau să uit de mine

în primăvara care mi se-nchină


auzi, universul colindă!

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

 

așterne-ți icoanele iernii

pe suflet și mergi mai departe

căci numai ninsoarea ascunde

și taină de taină desparte,

iar viscolul încă respiră

din larg depărtatele stele

și-adesea zvâcnește prin suflet

și vindecă totul de rele,

*

învață să fii ca ninsoarea,

nevoia de alb să răstoarne

ce duce de mult Capricornul

în prea rămuroasele-i coarne

și-atunci vremuirea pribeagă

vrăjind busuiocul în tindă

în sufletul tău o să cânte:

auzi, universul colindă!


în veșnicia leru-i ler

 

prin cântec vechi mă tot respiră

aleanul florilor de măr

pe calea înspre adevăr

în noaptea sfântă când se-nșiră

și când nu am nimic de zis,

deși nu m-am născut tăcere,

căci e ninsoarea mângâiere

și florile de măr – un vis,

 

un de demult, un ce va fi

și-un curmeziș durat în mine

de-ndepărtările străine

și de lumini vibrante, și

atunci renasc cu flori de măr

deasupra bolții risipite

în licărire de clipite

din cioburatul adevăr

 

al vremii ce ne vremuiește

cu cinică indiferență

și simt mereu câte-o absență

în cântul vechi, când povestește

cu florile de măr pe cer

de parcă lumea s-ar desprinde

doar ca să urce prin colinde

în veșnicia leru-i ler


Pagina 13 din 127« Prima...1112131415...203040...Ultima »