Alte dansuri din vremea lui Dimitrie Cantemir

Astăzi, mi-au ieşit în cale trei dansuri valahe, publicate, la Londra, în 1804, de Edward Jones, sub titlul „Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…”. Anul publicării unei cărţi, atunci când e vorba de o colecţie de cântece naţionale vechi, nu probează şi o aceeaşi vechime a cântecului, partiturile lui Jones vehiculând, în fond, cântece româneşti de cel mai devreme de prin anii 1750. Asta este o teorie a mea, la care zicălaşii au subscris fără excepţie, după ce le-am pus în faţă niscaiva dovezi. Încă nu ştiam că majoritatea pieselor româneşti, publicate, odinioară, în Occident, se bazau pe manuscrise din colecţii particulare vechi, aşa cum a fost cazul manuscriselor lui Canzler Cavaler de Ferio, care a cules cântece româneşti din Braşov şi din Bucureşti, până în 1830, dar care au văzut lumina tiparului, la Leipzig, abia în 1902, sub semnătura lui Otto Heilig şi sub titlul „Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder”.

Şi cartea lui Edward Jones valorifică, de fapt, o colecţie veche, în apariţiei, de peste un secol, deşi publicată la Londra, în 1727, sub titlul „A Collection of Songs”, de către Richard Leveridge, care menţionează, în prefaţă, colecţia muzicală a lui Dimitrie Cantemir, cu care era contemporan, în ciuda faptului că nu izbutea să-i descifreze notaţia muzicală turcească. *

Cele trei dansuri româneşti din anii 1700, publicate, la Londra, în 1727, de Richard Leveridge, şi în 1804, de Edward Jones, au caracteristicile principale ale melodiilor medievale româneşti, adică minimum 4 părţi în construcţia fiecărui cântec, pe care izbutesc să le identific şi în lipsa lui Petrică Oloieru şi a lui Răzvan Mitoceanu, pe care patria sărbătorească i-a trmis peste mări şi ţări sau poate mai aproape, ca să cerşească melodios, cu dansatori în pas gimnest: „Veee-niţi în Buc… ovina! Veee-niţi în Buc… ovina!”.

S-au adunat, în computerul meu, vreo 30 de partituri, care cuprind anii de dinainte de 1700 şi până pe la 1800, şi tot nu izbutim să le descifrăm simplu, cu ţambal şi vioară, ca să ştim măcar noi, zicălaşii, până una-alta, despre ce-i vorba în stilistica naţională a melodiilor valahe. Şi e păcat.

Jurnalism No Comments May 2

Mălina Aniţoaie sau inocenţa în stare de sclavie

Veşnică explozie a mugurilor în floare şi, tocmai de aceea, crucificată pe necuprinderea inefabilă a primăverii, prozatoarea Mălina Aniţoaie îşi poartă ursirea idilică a Rădăuţilor pe palme pentru a o modela şi şlefui într-o altă identitate, una mult mai lăuntrică şi decât cea pe care i-o conferă cuvintele, aşternute migălos în pagini poate de propriile-i nostalgii, poate de neostenita nostalgie a Rădăuţilor.

De-a lungul vremii, Mălina Aniţoaie s-a tot împrimăvărat cu cărţi, “Şerpii surâd şi muşcă” sau “Bijuteriile mele din ceară” fiind tot atâtea ofrande în despovărarea de timp şi de vremuire, în favoarea înrădăuţirii – identitate pentru care optează cu fiecare licăr al zilelor, care-i atinge cu sfiiciune cuvintele.

Mălina Aniţoaie, “inocenţa în stare de sclavie” şi de neodihnă, tocmai dezveleşte un nou început de mai, întotdeauna de mai şi de mult mai bine, decât până atunci.

La mulţi ani, Mălina Aniţoaie, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments May 2

şi nu ştiu unde mă duce

peste clipe, de o viaţă, picură din lumânare

şi-am văzut că numai brazii încercau ades să fugă,

când copacii din grădină încă-mpovăraţi de floare

mi se aşterneau pe suflet – sufletul e veşnic rugă,

doar că nu mai ştiu a cui şi urcată înspre cine,

fiindcă mă-nspăimântă brazii care suie nişte munţi,

iar de caut înspre zare, văd că nimeni nu mai vine

ca să-mi arcuiască tainic peste suflet nişte punţi

şi mă simt precum o filă zdrenţuită de condeie

şi de picurii luminii, care adunau încet

închinări neprihănite pentru-o singură femeie

ne-contând că nu există, ne-lăsând nici un regret,

căci doar curgerea se-ncruntă şi ascult cum mă tot curge

dintr-un mal în alte maluri, până hăt, până târziu,

iar în filele nescrise, rămâi singur, Demiurge,

şi atât de mult mă doare că nu am să te mai scriu:

pace, vouă; din condeie vremea picură mai rar

şi-i ascult cadenţa stinsă ca un geamăt de pe cruce

ancestral şi rupt din mine doar cu foi din calendar

ce le risipeşte vântul şi nu ştiu unde mă duce

Poezie de ion dragusanul No Comments May 1

Ion Drăguşanul: Palma şi pumnul

După doar trei săptămâni de post, Ivan, trompetisul, deja zvârle cu barda în Dumnezeu, dar înţeleptul preot al satului nu poate lăsa să se depărteze de turmă această biată oiţă rătăcită, care, ce-i drept, datorită încăpăţânării şi nu numai, seamănă mai curând cu un berbec din rasa Cahul.

– Trebuie să te ajuţi cu Domnul, Ivane! Uite, fă legământ cu sfânta biserică să fie jumătate din bunurile ei dumnezeieşti numai ale tale, aşa cum jumătate din deşertăciunile tale lumeşti se vor orândui în faţa sfântului altar!

Ivan nu pricepe mare lucru, dar, instinctual, îşi întoarce buzunarele nădragilor pe dos.

– He-he-he!… De asta există sfânta biserică, Ivane, ca să-ţi fie reazăm în clipele de restrişte…

Apoi, taica părinte scoate din desagi patru colaci mari, o duzină de colăcei, un platou cu colivă, câteva fructe, nişte sfinţişori, ceva mărunţiş şi patru sticle cu vin sfinţit.

– Ale tale întru ale tale să fie toate acestea, Ivane, dacă te legi prin jurământ ca jumătate din cele ce le vei câştiga cu trompeta să le dăruieşti bunului Dumezeu!

Cu sângele ars de sfânta ispită a vinului, Ivan jură ce-i de jurat, apoi goleşte o sticlă pe nerăsuflate.

Să tot fie vreo doi anişori şi mai bine de când Ivan, cel mai bun şi mai căutat trompetist de pe valea largă a Râului Mare, împarte cu taica părinte bănetul vârtos, câştigat la nunţi, cumetrii, hore şi baluri. Ce-i drept, în lunile de post, când lumea nu mai petrece, taica părinte îi face şi lui parte din colaci, colive, nuci, mărunţiş şi vin, dar toate bunătăţurile acestea sfinţite nu valorează nici măcar cât bacşişurile dintr-o singură noapte de bal, aşa că pe Ivan începe să-l roadă, direct în adâncul inimii, un vierme viclean şi neortodox.

– Asta-i tot? întreabă taica părinte, după ce-şi îndeasă sub brâu mulţimea de parale din jumătatea care i se cuvine, după jurământ.

– Au mai fost şi trei palme, pe care mi le-a îndesat un ţăran! zice Ivan cu năduf, apoi se luminează la chip şi la minte: Părinte, le împărţim şi pe astea!…

Bietul Ivan deja se vede dezlegat de jurământ.

– Aşa am jurat, că împărţim totul în mod egal!

Şi, fără să mai aştepte consimţământul, Ivan îi trage o scatoalcă bietului popă, de se duce cucernicia sa de-a berbeleacul până în tindă, frângând o laiţă, două scaune şi uşa cancelariei parohiale ca pe nişte surcele. Dar Ivan nu-l lasă să-şi mai tragă sufletul, ci-şi face palma pumn, adică o jumătate de palmă, şi-l altoieşte pe bietul popă de se tot duce ghiulea de tun cucernicia sa, o ghiulea care dărâmă peretele tindei, coteţul păsărilor şi cuşca javrei tărcate din ogradă, apoi se înfige în lespedea de lângă fântână şi acolo rămâne.

Ivan, trompetistul, îşi aprinde o ţigară şi fumează liniştit. Deja se vede eliberat de jurământ şi stăpân deplinit peste tot bănetul pe care îl câştigă, cinstit, cu trompeta lui fermecată.

După vreun ceas, când se trezeşte din leşin, taica părinte scânceşte, tuşeşte, se ridică anevoios, se împleticeşte, apoi şopteşte cu o neaşteptată bunătate cucernică:

– Ivane!… Fiule, ai grijă: când o mai fi să iei palme pe la petreceri ţărăneşti, să le ceri cu pereche!… Ia-le cu pereche, fiule, că tare-s grele pârdalnicele de jumătăţi!…

Urzica vieneza No Comments May 1

Ion Paranici: Mersul înserării

„Încâlcit în ştirile / ce-s carnea vie-a zilei”, dar încă năzuind spre un „mâine (care) va fi poemul / întors de pe drumuri”, Ion Paranici îşi descoperă „Mersul înserării” (Junimea, 2016) „dintr-o înserare neiertătoare” – după cum îmi scrie în dedicaţie, cu retorisme contrarii („în fiecare întrebare-s nervi” versus „peste toate / se aşază colbul lenii”), în absenţa întrebărilor şi în prezenţa unei înţelepte împăcări cu tăcerea („liniştea bătrână vine de departe”), pentru că „vinul iar se crede zeu”, pentru că „versu-i / cumpăna prin care treci / când vrei”, în ciuda faptului că „însingurat e condeiul”, că „pagina de carte-i / loc de veci / al celui care cheamă în ea” şi că „iar s-anunţă / vreme rea în oameni”.

Cândva, cu prilejul unei alte cărţi, Ion Paranici îmi spunea că aceea e ultima, dar ştiam că se amăgeşte singur, pentru că Ion Paranici nu poate trăi în absenţa tainei lirice, a unei intimităţi secrete, „în amăgiri, ca într-o taină”, poate şi datorită faptului că poemele lui nu sunt cântece, ci „tristeţea unui loc / în care nu m-aşteaptă nimeni”, loc adânc zvârcolit de „jarul clipei / când în noi, tăcută, / încă-o zi va fi să moară”, jarul predestinat să urmeze „mersul sângelui / din zori şi până-n înserare”. Şi asta, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, Ion Paranici nu a fost decât drumeţul tăcut şi, prin aceasta, secret „în umbrele de-acasă” („pe faţă / i se odihnea culoarea / lanului de grâu / care-ncepuse să viseze pâinea”, deci o ascendenţă „peste vorbele cu nervii rupţi”, „din cer înalt şi până-n frunză”, drumeţul care nu pleacă niciodată din rădăcinile sale, dar se lasă măcinat de „porniri ascunse”, deşi e conştient că „neamurile-i sunt / într-un neam de cuvinte”). Şi nu te poţi descălţa de destinul acesta, dar poţi urca şi coborî, odată cu sevele, pentru că „poemul, atunci când se ştie în viaţă, / e plecarea-ntr-un / crez fără margini / şi-i ţărâna ce-aşteaptă / s-o împrăştii / pe răni care ard şi acum / în litera şchioapei istorii”, iar condiţia fundamentală a poemului ţine de cea a Arborelui Cosmic („el va fi să creadă / că-i cerneala / pentru viaţa unei alte cărţi”).

Poezia lui Ion Paranici e o ţesătură fină şi fragilă, dar prin care poţi descoperi „în câte geamuri / este-acum lumină trează”, în ciuda faptului că „oraşu-i mai sărac / şi întunericul / e mult prea des” şi că „în bărbat se adunase vremea / care-avea în pază / drumuri neumblate”, bărbatul fiind acela care „a vrut, apoi, să ştie totul / despre aer, / despre-ngândurarea ploii” şi, nu în ultimul rând, „s-ajungă lângă / singuratici pomi / ce-şi spun / că-n fiecare zi / pădurile sunt ei”.

Poeziei lui Ion Paranici „i-au fost gândite temelii / să ţină-n spate timpul”. Poezia lui Ion Paranici, „încă o noapte tăiată / de ţipătul / păsării aflate în primejdie” evită „un vag Babilon de întrebări”, „acolo unde ţipă / secundele pe care graba / le-a uitat / pe când aveau de spus / că fără ele / Timpul nu-i întreg”, suie spre viaţă, spre vibraţiei, spre revărsarea sufletului pe cer, chiar dacă „tăcerea de-apoi va fi rece / ca fuga de teamă”. Şi asta, pentru că Ion Paranici, veşnic sfios în faţa propriului suflet, abia îndrăzneşte să cate spre eul său liric şi, dacă îl zăreşte printre pleoape, anevoie îndrăzneşte un zvâcnet discret de extaz: „Bucolică a fost această-nchipuire…”.

Cronici sentimentale No Comments May 1