Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (II)

*

Cândva, într-un miez de noapte înstelat, pe dealul Oadeci, de lângă Udeşti, Grigore Vieru şi Vasile Ilie, pe atunci prefect al judeţului Suceava, povesteau despre Prut şi despre copilăria lor la Lipnic, orăşel aflat la o aruncătură de băţ de Pererita lui Grigore, şi, respectiv, Rărăuţi-Prut. Copilării petrecute în cuprinsul altor decenii şi, totuşi, atemporale. Plănuiseră ca, odată ce va fi gata podul dintre Rădăuţi-Prut şi Lipnic, să înnoptăm în casa părintească a lui Vasile Ilie, iar după cafeaua de dimineaţă, să trecem podul pe jos şi să luăm prânzul în casa părintească a lui Grigore Vieru din Pererita. Ar fi fost ca şi cum, după o noapte petrecută în Suceava, ai călători pedestru până la Burdujeni, iar de acolo la Mereni, ba chiar mai puţin, pentru că Rădăuţi-Prut şi Lipcanii se ţin lipite de lunca Prutului, dragon cosmic furişat pe pământ pentru a încurca rosturile lumii. Dar visul de pe Oadeci nu s-a mai putut împlini, pentru că Grigore Vieru a păşit în ceruri, lăsându-i pe români să-l uite, după năravul lor, cu excepţia ardelenilor din Târgu Mureş, care i-au durat o minunăţie de bust, pe care au amplasat-o în faţa statuii lui Mihai Eminescu, la mai puţin de o sută de paşi.

*

Grigore Vieru, nu în Suceava, nu în Moldova, ci la Târgu Mureş

*

Rămaşi fără Grigore Vieru, am hotărât noi, domnul Vasile Ilie şi eu, să urmăm împreună calea (în fond, Grigore trăieşte vibrant în sufletele noastre), dar podul de peste Prut, deşi finalizat, rămăsese blocat de grănicerii Republicii Moldova, care izbuteau să-l împuşte pe oricare român care încerca să treacă, pe pod sau înotând, din Basarabia, în România. Dincoace, grănicerii noştri, băieţi blonzi, cu ochi albaştri şi cu o cumsecădenie de moldoveni de odinioară, priveau neputincioşi spre fraţii de dincolo, care se ucideau între ei, apoi îşi aprindeau amărâţi câte o ţigară, iar dacă îi stârneai la vorbă, povesteau. De la acea călătorie până pe malul Prutului, s-a împlinit şi o monografie a satului natal al lui Vasile Ilie, la care el visa, iar eu doar l-am ajutat s-o ducă până la capăt. O datorie către strămoşi, satele de pe Prut, de pe ambele maluri, trăgându-şi numele de la satele muntenilor, care veneau aici cu turmele la iernat. La Rădăuţi-Prut, iernau rădăuţenii, dar şi vămenii; la Dărmăneşti pe Prut, dărmăneştenii din lunca Sucevei, începând din vremea ctitorului comun, Petru Dărman. Şi aşa mai departe.

*

*

Ieri, poate din dor de Grigore Vieru, pe care îl simt pururi răstignit, cu capul pe cer, pe răscrucea graniţelor Bucovinei, Basarabiei şi României, care se petrece (nicidecum fixează) pe Prut, am purces, de-a lungul graniţelor dintre noi şi noi, cu gândul să văd, de dincoace, Pererita de dincolo şi să mă dumiresc dacă, împreună cu Vasile Ilie, aş putea trece podul pe jos, ca să ducem, precum peregrinii de odinioară, o lumânare aprinsă la Pererita, o iluminare dinspre spiritul poetului Grigore Vieru spre ultimele speranţe ale românismului.

*

Pe cale, m-am bucurat nepământeşte de frumuseţea dealurilor şi văilor botoşenene, nerăbdător să ajung la răscrucea hotarelor dintre noi şi noi. Aş fi oprit, totuşi, în cel mai pitoresc şi mai viu târguşor al Moldovei (are şi un insolit festival de rock), Darabanii, dar n-a fost chip, din pricina aglomeraţiei de oameni şi maşini, să găsesc un loc de parcare. Înainte, însă, m-am bucurat de natura din vecinătatea satelor care amintesc de războiul din 1877 (Dragalina, Smârdan), oprind pe unde m-a îndemnat sufletul, pentru a face fotografii.

*

*

Iscodesc, de câte ori am ocazia, prin Herţa, atent numai la albastrul dumnezeiesc, de deasupra, care ne uneşte pentru veşnicie. Nu am fost niciodată în Herţa şi nici nu voi merge, câtă vreme sunt condiţionat de paşaport. Ştiu că nu va dura prea multă vreme până ce şi noi, românii, şi noi, ucrainenii din acest nord de ţară moldavă, vom izbuti să transformăm Bucovina şi Herţa într-o verigă de legătură între România şi Ucraina şi nu într-un măr al discordiei.

*

Când ajung în dealul Rediului, scormonesc zările şi încerc să mi le apropii, cu ajutorul aparatului de fotografiat, care, şi dacă ar fi unul performant (şi nu e), nu poate egala sufletul. De la răscrucea graniţelor dintre noi şi noi, dintre Bucovina, Basarabia şi România, urmând linia luncii Prutului, până la Lipca, culeg amprentele zilei şi mă tulbură lipsa de istoricitate de dincolo de cele trei urme de sârmă ghimpată. Sate uitate de statalităţi vremelnice într-o tăcere a veşniciei care s-a născut la sat (Lucian Blaga vedea, în această “veşnicie”, pietrificarea în netimp, în matricea stilistică primordială, pe care o numim preistorie), sate care presură linişte în univers şi în îndepărtatele vecinătăţi din trei ţări ale aceluiaşi sânge mioritic.

*

*

La Rădăuţi-Prut, lângă primărie, dincoace de semnul de ieşire din sat, s-a improvizat o poartă vamală, iar nişte containere din tablă ţin loc de birouri vamale. Nici vorbă să ajung până la pod sau până la locul faimosului iarmaroc de odinioară (teren de fotbal, pe vremea copilăriei lui Vasile Ilie), deşi vameşii, toţi bruneţi, spre deosebire de blonzii grăniceri, vor să mă ajute, dar nu găsesc un însoţitor disponibil. Îmi plac oamenii aceştia, obligaţi să-şi facă meseria într-o simbolică sărăcie a statalităţii româneşti, şi le mulţumesc, de mai multe ori, pentru că ei, prin felul lor de a fi, ne reprezintă pe noi, nu pe ăia din scaunele puterii româneşti, care şi aici, pe malul Prutului, dragon cosmic cu rădăcini lunare, compromit românismul prin sărăcăcioase încropiri ale indiferenţei bugetare. Aici, la “Poarta României”, statalitatea e urâtă şi indiferentă, iar oamenii în uniformă, oricât de frumoşi ar fi (şi sunt), nu pot schimba această urâţenie a indiferenţei statalităţii faţă de demnitatea identitară pe care o tot visăm. Nu fac fotografii, nu urc la bisericuţa tradiţională moldovenească din deal, pentru că imaginile acelea dăinuie în cartea “Rădăuţi-Prut / frânturi de legendă şi istorie”. Nu fac fotografii, pentru că sunt sigur că, de pe malul celălalt al Prutului, dacă aş încerca, împreună cu Vasile Ilie şi cu Grigore Vieru în suflete, să ducem o lumânare aprinsă la Pererita, pedestru, nu ni s-ar permite. Încă. Încă am fi priviţi, la “Poarta Republicii Moldova” de la Lipca, drept suspecţi, dacă nu cumva subversivi.

*

*

Intenţionam să însoţesc Prutul, prin Miorcani, Ripiceni, Ştefăneşti, o bună bucată de cale, dar, de la Miorcani, încolo, drum de pulbere şi hopuri se întinde şi ca simbol al indiferenţei statale, de care am mai făcut vorbire. Nu pot merge mai departe, aşa că întorc în faţa Pereritei, pe care o privesc lung, însetat, dar fără să o fotografiez. Undeva, în Miorcani, există încă vechiul conac în care poetul Ion Pillat şi-a petrecut verile copilăriei, dar nici un semn, nici un indicator nu te orientează spre “mirajul” copilăriei lui Grigore Vieru, care privea, de dincolo, spre aura lui Pillat de dincoace, fără să ştie că minunatul autor al poemelor într-un singur vers a murit în amiaza zilei când urma să fie arestat, în cumpăna nopţii, din pricina unei palme pe care un văr de-al său i-o aplicase, în Dorohoi, lui Petru Groza, cu ocazia unui miting electoral. Acel văr al poetului Ion Pillat, evadatul în… moarte, avea să fie atât de stâlcit şi schilodit, la Piteşti, de către acoliţii lui Ţurcanu, încât, în anii următori, era târât din închisoare în închisoare, ca să se înspăimânte intelectualii de viitorul care îi aşteaptă.

*

 De nevoie, dar şi de curiozitate, am pornit spre Săveni (“Zicălaşii” au în lucru şi splendida “Horă din Săveni”, din 1860), târguşor pe care nu-l mai văzusem vreodată, pierdut printre dealuri deja arse de soare, poate că şi din pricina absenţei crângurilor şi pădurilor. Trecem prin sate toropite de soare şi de duminică, prin Coţuşca, prin Ungureni, ca să descoperim o puzderie de parazăpezi transformate în garduri pentru grădini, inclusiv în Săveni, şi o amorţire resemnată, care se întinde dintr-un orizont într-altul. Nicăieri, de la Capu Câmpului, până la Rădăuţi-Prut şi, de acolo, până la periferia Botoşanilor, nu am întâlnit o pensiune, un han, un camping, de parcă şi localnicii, prin autorităţile judeţene, şi-ar refuza orice şansă turistică. Locurile sunt minunate, oamenii aşijderea – mult i-ar place Prinţului Charles acele locuri -, dar nici un semn de hărăzire turistică nu se arată şi nici nu cred că, în afară de noi, au fost mulţi cei care au făcut premeditat un tur al nordului judeţului Botoşani, fără să fi fost provocaţi la aceasta de nostalgia rădăcinilor. Eu iubesc ţinutul acesta, altar al culturii române, pentru cifrul secret care l-a învrednicit la sacralitate, dar, chiar dacă percep noianul de taine, încă nu le pot formula şi în scris. Poate că, în fond, asta ar fi taina definitorie: ţinutul acesta se trăieşte, nu se defineşte. Aşa cum nu se vorbeşte şi nu se fotografiază, ci doar se trăiesc Ipoteştii şi memoria lui Mihai Eminescu.

*

*

Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (I)

*

De când mă ştiu, eu am un adevărat cult pentru ţinutul Botoşanilor, mai ales că m-am tot întrebat adesea cum e posibil ca meleagul acesta cu adevărat mioritic (prin relieful vălurit aminteşte de podişul Transilvaniei) să fi dat culturii române şi nu doar culturii române, ci şi celei europene atâtea genii. Observasem că muntele, ca rai terestru dobândit prin naştere, nu mai are nevoie de adaosuri de imaginaţie şi, tocmai de aceea, nu a dat poeţi, pictori, muzicieni, filosofi, pe când zona de câmpie-deal, pe care o pârjoleşte soarele verilor până aproape de deşertificare, obligă imaginaţia să conserve şi să sporească frumuseţea dumnezeiască a primăverilor colinare. Aşa, îmi ziceam, se explică faptul că ţinutul Botoşanilor, superb altar al culturii române, se poate lăuda cu memoria unor zeităţi ale spiritului nostru naţional, precum Enescu, Eminescu, Iorga, Pillat, Tonitza, ba pare-mi-se că şi Octav Băncilă tot botoşenean a fost, ca să nu mai vorbesc de minunaţii actori Mihai Mereuţă sau Dionisie Vitcu.

*

Dimineaţă, am pornit, deci, prin Adâncata, spre satele lui Ianăş Viteazul de pe Siret, ştiind că primul Bucureşti atestat în istoria românilor, Zvoriştea (30 mai 1392, zi în care ar trebui sărbătorită şi prima atestare a Bucovinei geografice, nu a celei istorice), îmi deschide calea, prin bunicii paterni ai lui George Enescu, înveşniciţi întru odihnă aici, dar ignoraţi şi de memoria localnicilor, şi de cea a făloaselor autorităţi sucevene judeţene. Sunt flămând de natură nestricată de “relele civilizaţiei umane”, cum ar zice Collumella, sunt însetat de tipul ancestral de contemporaneitate, cum am zis eu, în nu mai ştiu care carte, şi nutresc ferma convingere că dincolo de graniţa Bucovinei istorice, a Herţei, şi iar a Bucovinei şi a Basarabiei, o pot găsi. Îmi iau aparatul de fotografiat, ca să narez fotografic despre natura constituită în altarul culturii române, iar pe drum îmi vin în minte persoanaje de odinioară şi personaje de astăzi, care încă mai trăiesc ademenite de nostalgia brazdelor natale, pentru că aşa a vrut Sfântul Cer, după cum relata nirvanicul Spitama Zarathustra, că i-ar fi vorbit Cerul, după ce eşuase în convenţii cu Marele Păstor Enlil al Muntelui din Carpaţi: „am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4).

*

*

Dincolo de râul Siret şi de moşiile lui Ianăş Viteazul şi de străvechiul lui Bucureşti (legenda capitalei României este o aiureală, pentru că mai sunt atestate, înaintea ei, alte 13 localităţi Bucureşti prin largul ţării – chiar şi Rădăuţi, în formula veche slavonă, Radomir, tot Bucureşti înseamnă), se află uriaşa moşie a legendarului Mihail de Dorohoi, contemporan cu Ianăş Viteazul, dar atât de bogat, încât şi polonii îl recunoşteau drept nobil chiar şi al Coroanei lor. Podul de pe Siret, simplu şi tocmai de aceea elegant şi frumos, e mâncat cumplit de rugină, pentru că este tratat drept al nimănui şi de autorităţile sucevene, şi de cele botoşenene. Desparte şi uneşte două lumi şi, tocmai de aceea, Siretul se strecoară morocănos pe sub el, aidoma unui şarpe cosmic (dragonul cosmic rămâne, totuşi, Prutul, spre care mă îndrept).

*

*

Drumul spre altarul culturii române trece printr-o minunată pădure de foioase, care adăposteşte mănăstirea (schitul) Gorovei, în care schit au fost călugăriţe surorile mamei lui Eminescu, una dintre ele dobândind chiar ierarhia de stareţă, dacă îmi amintesc bine dintre amănuntele care chiar nu contează. Numele moşiei vine de la antecesorii cărturarului Arthur Gorovei, care s-a născut, inclusiv în tainele scrisului şi cititului, la Rădăuţi-Prut, şi ai istoricului de calibru de astăzi, Nicolae Grorovei. Din câte îmi amintesc, pădurea se cheamă şi Agaton, iar dacă nu se cheamă şi Agaton, tot aia e. Adică o splendoare de tip ancestral de contemporaneitate.

*

*

În somnorosul, dar pitorescul oraş Dorohoi, nu fotografiez nimic, deşi îmi trec prin faţa ochiului intuitiv Angela Zarojanu, Ioan Balan, Constantin Horbovanu şi alţi prieteni care, uneori, îmi înseninează sufletul. Horbovanu, ca umorist, mă însoţeşte cale mai lungă, urmând să predea ştafeta ziaristului Vichenti Cosma, pentru că are râsul acela dezarmant, leit macii din megieşia Livenilor “lui George Enescu”. Nu am văzut niciodată “casa lui George Enescu din Liveni” şi nici nu am de gând să o văd, pentru că este un fals. Părinţii lui Enescu au locuit mai mult la Dorohoi şi la alte moşii din apropiere (la Dragalina, de pildă), decât în căsuţa aceea, în care murise surioara cu talent de pictoriţă a genialului muzician, iar mama considera căsuţa în care au locuit pentru puţin timp “loc rău”, apărându-şi cu disperare noul vlăstar.

*

*

Jucându-mă cu aparatul de fotografiat, zăresc, în zare, două sate din ţinutul Herţei, pe care mi le apropii de obiectiv, deşi din experienţă ştiu că nu vor ieşi nişte poze grozave. Dar ce contează, dacă sufletul meu le pipăie casă cu casă, copac după copac, sub cupola tulburătoare a cerului, pe care nu ne-o poate fragmenta nimeni.

*

*

Multe iazuri şi heleşteie are ţinutul Botoşanilor, luciul apelor ademenind albastrul cerului prin cele văi, intrate în rezonanţă simetrică şi nu doar atât cu dealurile. Vegetaţie bogată, alternanţă de livezi şi de codri timizi, care se trag spre culmi şi spre depărtări. O lume de vis sau, cum însuşi îi mărturisea Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, o “varra” – ţinut şi timp al căldurii solare (Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17), în care „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

*