1866: O nuntă la Ilişeşti, în Bucovina (II)

Chemarea la nuntă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Nu trebuie să fii iniţiat în filosofia culturii ca să observi, citind relatarea din 1866 a lui Simeon Florea Marian că nunta la români însemna, pe atunci, o particularizare a „logodnei cosmice”, care se celebra în prima decadă a lunii mai, pe la începuturilor civilizaţiilor totemice boreale. Un amestec alegoric de oraţii scandate (solare, spuse de vătăjei) şi cântate (lunare), fermecând tăriile satului, datorită femeilor, aidoma ca în „în acele cântări diavoleşti şi curvăsăreşti” ale „logodnei cosmice”, pe care le înfierau ierarhii, erau acceptate în lumea aparent măruntă a satelor şi, astfel, multe, multe colinde maiale aveau să supravieţuiască sub formă de oraţii de nuntă. Dar subiectul acesta, pe care l-am tratat în o mulţime de căutări anterioare, îl las pentru altădată, deşi mărturia din 1866, pe care o reproduc, aşa cum a fost publicată, în trei capitole, dar şi cu un plus… muzical al fonotecărilor audio (cu Răzvan Mitoceanu, la vioară, şi Petrică Oloieru, la ţambal):

*

După aceste urături se cinsteşte urătorul, iar urătorul începe „mulţămirea paharului”:

*

Mulţămirea paharului: Mulţămire! / Mulţămire! / Domnişorule de mire, / De acest dulce pahar, / Ca şi Domnului de dar, / Că şi-aceasta, ce se face, / Zidită fie spre pace. / Să se facă pe un loc / Cu noroc, / Pe viaţă, / Ca dulceaţă / şi celelalte, întocmai ca şi la mireasă.

*

După isprăvirea acestor cuvinte, ridică paharul şi iarăşi (ca mai sus) îl închină, zicând: Să trăieşti şi tu, podea, / Să beie guriţa mea / şi celelalte.

*

p67

*

După toate acestea, încep a cânta lăutarii şi tinerimea a juca, până târziu, şi de-acolo, împrăştiindu-se, merg fiştecare pe acasă. A doua zi, de mâncaţia (la prânz – n. n.) urmează cununia.

*

IV.

La noi este datina că atât mi­rele, cât şi vătăjeii mirelui şi ai mi­resei, trebuie să aibă cai, pe care pornesc la cununie. După ce sosesc, cu toţii, la cu­nunie, intră cu toţii în biserică, petrecând intru smerenie şi lauda lui Dumnezeu; după cununie, însă, odată ce ies mirele şi mireasa afa­ră, de-a una îi apucă vătăjeii între druşte, formând un lanţ, până în drum, iar lăutarii cântă de su­nă satul.

*

p73

*

După ce ies în drum, încep a juca o horă, unde trebuie să fie atât mirele, cât şi mireasa în joc, şi druştele încă, pe când vătăjeii cinstesc si poftesc.

*

p234

*

Săvârşindu-se, acum, şi a treia horă, încalecă mirele şi vătăjeii, iar mireasa se suie, dimpreună cu nuna cea mare şi alte muieri, într-o căruţă şi prin cânturile lor clocoteşte satul, până ce ajung acasă la mireasă. După ce ajung acasă, se pun cu toţii la masă, atât aicea, cât şi dincolo (vătăjeii şi mirele plecau, după cum se poate deduce din textele care vor urma, la casa mirelui, şi-abia după aceea la mireasă – n. n.).

*

p236

V.

După masă, încalecă vătăjeii şi mirele, mergând, dimpreună cu căruţa la mireasă. Îndată ce sosesc ei la mireasă, le sar portarii şi nu-i lasă nicidecum, zicând: Voi, voinicei, / Mari, mărunţei, / Mândri, frumuşei, / Ce umblaţi? / Ce căutaţi? / Unde vi-i calea / Şi cărarea? / Cine v-a înşelat, / V-a fermecat, / De umblaţi pe-aici, / Pe supt ceşti portici? / Unde aţi sosit, / zău, v-aţi rătăcit, / Nu aţi nimerit!

*

p278

*

Cei cu schimburile: Ce îmblăm, / Ce căutăm? / Nimărui sama / N-avem să dăm. / Am sosit, / Am nimerit, / Ne-nşelaţi, / Ne-fermecaţi. / Şi cu toţii / Strănepoţii, / Chiuind / Şi hohotind, / Vom intra, / Vom descuia / La a noastră / Împărăteasă / Mireasă.

*

p291

*

Năpădind cu toţii, deschid poarta şi, intrând, merg cu toţii până dinaintea uşii. Dinaintea uşii casei, este un scaun lung (o bancă – n. n.): pe scaun, o cofiţă cu apă (simbol lunar – n. n.), un colac (simbol solar – n. n.), un taler cu grâu (simbolul reînvierii – n. n.), dinapoia scaunului este, mai ales, o babă cu cârcă (Vesta, Zeiţa Vetrei sau Uţa, cum i se spunea pe vremea lui Dragoş Vodă, de la care vine numele Volovăţului – n. n.), stropind şi aruncând cu grâul asupra lor, nu-i lasă, nicidecum, să se apropie de scaun, zicându-le şi ea urâciuni.

*

Năvălind unul după altul, apucă un vătăjel colacul şi, jucându-l în bâte printre nuntaşi, îl apucă şi al doilea şi ţin amândoi de capătul băţului (în repertoriul lui Grigore Vindereu, publicat, în 1890, de Calistrat Şotropa, la Cernăuţi, am găsit şi „Hora Colacului”, pe care nu am apucat să o fonotecăm – n. n.), fiind colacul în mijloc, se petrec, cu toţii, de trei ori pe sub bâte şi, în urmă, îl rup vătăjeii în două.

*

După ce se isprăvesc toate aces­te ceremonii, intră toată nunta în casă, afară de cei tineri, care rămân afară, petrecând, jucând şi chiuind.

 *

p6

VI.

Din toate părţile vezi, acum, năvălind tinerimea, ficiori, fete frumuşele, gătite, cu capul gol, cu catrincioare şi pieptăraşe de miel; dimpreună cu feciorii, formează felurite jocuri, mai cu de-ales: „Hora română”, „Ardeleneanca”, „Arcanaua”, „Ursăreasca”, „Cioful” şi, în urmă, şi „Ruseasca” (numită, pe atunci, „Bătuta moldovenească” – n. n.) şi altele. Aici se vede românul cât e de poetic; numai ce pune piciorul în joc, începe, pe loc, a intona numai în versuri şi nu numai că versurile lui în de sine, dar şi pentru fieştecare joc bine potri­vite (e vorba de strigături, pregătite din vreme, dar şi adaptate la personaje noi – n. n.).

*

p63

*

Cum au început lăutarii a-şi întinde corzile, murmură sonul în aer, de-a una începe unul din ei a chiui: Strigă! Strigă! / Să se strângă / Ca oiţele la strungă / Şi ciobanii să le mulgă! / Să se-adune / Cele bune, / Cele rele, / Nu-i de ele.

*

p59

*

Îndată ce aud glasul acela, totdeauna fac roată mai mulţi flăcăi, formând o horă română[1], cu următoarea chiuitură:

*

p142

*

Chiuitura 1: Du-te, lume, / Peste culme, / Şi viaţă, / Peste gheaţă, / Trandafir, la lelea-n braţe: / Trandafir de mănăstire, Dragilor badei copile, Da-v-ar Domnul vreun bine / Şi nouă vreo sănătate, / Să vă mărităm pe toate, / Să vă dăm pe la bărbaţi, / Să nu ne blestemaţi; / Dară voi vă veţi usca / Ca frunza / Şi ca iarba; / Ca frunza de pe-un stejar, / Ca iarba de pe-un hotar.

*

p159

*

Chiuitura 2: Stejărel tăiat de-aseară, / Truda mea din astă-vară, / Tot o trudă şi-amăgeală / Şi mai multă cheltuială: / Cheltuiala dracului / Să o dăm bărbatului, / Să se ducă dracului.

*

p158

*

Chiuitura 3, unul: Ah, de mine, ce şirag! / Ce păcat că n-are steag!

Mai mulţi: A avut / Şi l-a vândut!

Unul: Dar cu banii ce-a făcut? A băut cu mândrele!

Mai mulţi: Cu mândrele din Galaţi, / Cu perciunii retezaţi, / Cu papuci calafindeşti, / Tot să stai şi să-i priveşti.

*

p233

*

Chiuitura 4: O, leliţă-ncinsă bine / Cu curele de la mine, / Cumpărate din cetate / Cu cinci lei şi jumătate.

*

p283

*

La „Ardeleneasca” (două părţi din cele şase ale horei „Haiducii”, din 1502, culeasă de Jan y Lublina – n. n.): Ardelene, dragul meu, / Fi-ne frate, nu fi rău, / Că, de când tu ai venit / Buzele dulci s-au scumpit.

*

p65

*

La „Ursăreasca”: O, săracii ursarii, / Cum se joacă cu banii, Însă ursăriţele / Mornăie ca mâţele / Prin toate cotruţele.

*

p223

*

La „Ciofu”: Vine cioful din cordun, / Cu ceaunul la perciun. / Viuc cioful din pădure / Cu şiragul de copile / Cu năsuţul uns de mure.

*

p115

*

La „Rusască”: 1. Busuioc mândru-nflorit, / La feciori de dăruit, / La feciori făr’ de musteaţă, / Ce se-nvaţă-a strânge-n braţe; 2. Cine joacă căzăceşte, / Până-n vară nu albeşte, / Dae albeşte la Crăciun, / Când o strânge geru-n sân; 3. Tropa, tropa pe podele, / Că cizmele nu-s a mele, / Că-s din sat, de căpătat, / Mulţumim cui mi le-a dat / şi celelalte.

*

p214

*

Când întorc jocul (horă cu comenzi, care descinge din horele căluşereşti – n. n.): Upa-ţupa şi-napoi, / Că-aşa joacă pe la noi!

*

 p57

VII.

În casă încă se veselesc, mai ales bătrânii, dimpreună cu mi­rele, căruia nu-i este iertat să iasă de după masă, până ce nu ies cu zes­trea. Mirele stă, după masă, între nunii cei mari, şi de-acolo cinsteşte cu nuntaşii. După finea mesei, vin druştele şi, punându-se lângă mire şi aduc îndată şi mireasa, însă, mai întâi, îi aduc o copiliţă mititică şi o pun lângă dânsul, zicând că aceea i-ar fi mireasa, iar el le dă vreo câţiva bani şi, apoi, iese copila de după masă. Îndată după aceas­ta, îi aduc şi mireasa, de unde o gă­sesc, şi o pun vătăjeii după masă, lângă mire, iar ea se sfiieşte, fiindu-i ruşine.

*

p94

*

Nu mult după aceea, vin vătă­jeii cu hobotul, jucându-l pe două bote, printre nuntaşi, prin casă. Druştele, stând deasupra mirelui, apără, cu nişte năfrămioare, ho­botul, pe când vor ei să îl pu­nă pe cap, iar ei îl pun, totuşi, însă pe furiş. Mai petrecând, cu toţii, şi veselindu-se în casă, şi tinerimea afa­ră, vin vătăjeii mirelui şi ai miresei şi începu „danţul”, fiind vătăjeii mi­relui înainte, druştele, atât ale mi­relui, cât şi ale miresei, împrejurul mirelui şi al miresei, iar vătăjeii mi­resei, în urmă, şi, de-acolo, ceilalţi tineri şi tinere, cu următoarele ver­suri: (Fine, va urmă),

*

 p95

*

 (Familia, an II, numerele 13 şi 14, din 13, 20 şi 27 noiembrie vechi 1866, pp. 452-454, 464-466 şi 476-479)

1866: O nuntă la Ilişeşti, în Bucovina (I)

Miri de la Pojorâta, în 1878 – Colecţia Vasile Ursache

*

Puţine provincii româneşti au norocul unui adevărat tezaur de memorie, precum cel al Bucovinei. Dar nici Bucovinei, în ciuda bogăţiei sale, nu-i ajută la nimic splendidul ei patrimoniu, pentru că, pe lângă faptul că nu ştie că îl are, nici nu-i pasă. De pildă, primul studiu despre nunta la românii bucovineni, publicat de Simeon Florea Marian, în 1866, la Pesta, în “Familia” lui Iosif Vulcan, beneficiază şi de un patrimoniu fotografic (precum imaginea din colecţia poetului Vasile Ursache, de mai sus), dar şi de mai toate cântecele, de la 1848, încoace (colecţiile Mikuli, Şotropa şi Voevidca – un total de peste 2.500 de cântece şi melodii de joc.

*

Deşi cântecele ritualice de nuntă a fost fonotecate video, sub denumirea de “Chindiile”, şi puteţi călători în timp, la nunta descrisă, în 1866, de Simeon Florea Marian, printr-un click pe imaginea din dreapta paginii acestui site, care vă înlesneşte accesul direct cu filmul concertului, eu o să încerc să “ilustrez” acest capitol şi cu piese de nuntă fonotecate audio de Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal). Doar aşa, ca să şi puteţi trăi ceea ce veţi citi.

*

Mai întâi de ce se începe o nuntă, în satele de aici, trimite omul acela, care voieşte a-şi însura feciorul, un staroste la acel sătean sau ne-sătean, ca­re, având o copilă, pe care o propuse feciorul sieşi de soţie, ca un părtinitor bun se mijloceşte cu părinţii copilei, ca doar ar da-o după dânsul. Mergând aşadar starostele la părinţii copilei şi întrebând el, mai întâi, ori de voiesc ei a căsători copila ori nu şi, apoi, spunându-le şi numele feciorului care o voieşte, le impune cuvintele cele mai dulci şi, îndemnându-i, le spune şi diligenţa feciorului.

*

p29

*

Plăcându-le părinţilor şi feciorului ce le promise părinţii copilei, prin staroste, se întorc, după vreo câte­va zile, îndărăt, la părinţii copilei, făcând legătura, dând mâna, aducând aldămaş, veselindu-se.

*

p30

*

Pe când cinstesc bătrânii la masă, feciorul se dă în convorbire cu copila, cercând părerile şi dorinţele ei, întrebând-o de una şi de alta. După legătura făcută şi după întoarcerea bătrânilor, cu tânărul, acasă, îşi pun, precum este datina strămoşească, vătăjei şi druşte.

*

p31

*

Mireasa şi-alege două copile frumuşele, cărora le dă de cusut felurite năfrămuţe, precum şi cămeşi pentru socrul cel mare, precum şi pentru mire. Vătăjeii, care-s de ambele părţi, capătă fieştecare băţişor, la băţişor, o năframă mândru cusuta, bumbăcită, legată cu o cordeluţă roşie sau bumbac roşu. în căciulă, mai ales la noi, floare de târg.

*

p32

II.

După toate orânduielile acestea, urmează, prin poftirea vătăjeilor de amândouă părţile, schimburile, ce se află mai totdeauna sâmbătă seara.

*

p33

*

Poftirea vătăjelului: Mirele nost’ vestit / Astăzi v-a poftit, / Să faceţi o cale şi-o cărare / Pân-la curtea dumisale, / La un scaun de odihnă, / La un pahar de băutură, / La mai multă voie bună. / Că şi el de multe ori / Vă va sta-ntru ajutori. / Eu sunt sol împărătesc (adică fiu al Împăratului Ceresc, deci creştin – n. n.), / Curţii sale vă poftesc, / Şi, de mi-ţi asculta, / Căciula mi-oi lua, / Pân-la pământ m-oi pleca, / Tot vouă m-oi ruga / Ca să faceţi un bine! / Să veniţi, / Însă să nu bănuiţi.

*

p40

*

Apoi, scote ploscuţa şi o dă stăpânilor de casă şi la băieţi, de-a rândul[1]. După poftirea vătăjeilor, înce­p toţi sătenii felurite cinstiri, mergând parte la mire, parte la mireasă, care-şi apucă. Pornind ei, aşadar, schimbu­rile, încep, mai întâi la mireasă. La poarta miresei, stau portarii şi opresc pe cei cu schimburile, iar mireasa se aşează după masă, între druştele sale, dintre care cea din dreapta se numeşte „druşca mare”, stând  smerită. Pe când sosesc cu schimburile, venind cu lăutarii cântând, sar portarii şi îi opresc, zicând:

*

p34

*

Portarii: Voi, vornicei, / Mari, mărunţei, / Mândri, frumuşei, / Ce umblaţi? / Ce căutaţi? / Unde vi-e calea / Şi cărarea? / Cine v-a înşelat, / V-a fermecat, / De umblaţi pe-aici, / Pe sub ceşti portici? / Unde aţi sosit, / Zău aţi rătăcit, / N-aţi nimerit!!!”.

*

p35

*

Cei cu schimburile: Ce umblăm, / Ce căutăm / Nimărui seama / N-avem să dăm. / Am sosit, / Am nimerit, / Ne-nşelaţi, / Ne fermecaţi. / Chiuind / Şi hohotind, / Vom intra, / Vom descuia, / Noi, cu toţii, / Strănepoţii / La a noastră / Împărăteasă mireasă”.

*

p36

*

După aceasta, intră cu toţii şi urătorul îşi începe urarea înaintea miresei, la mas:

*

p37

*

Urarea 1: Buna vreme, buna vreme într-această casă, / Ca să mă apropii şi eu de cinstita mireasă, / Mai cu de-ales la dumneata, jupâneasă împărăteasă (creştină, deci fată a Împăratului Ceresc – n. n.), / Că auzii numele dumitale, / Că eşti negustoriţă mare, / Că şi-al nostru împărat / Era, e negustor însemnat; / Toate târgurile-a călcat, / Toate oraşele a umblat, / Marfa faţa-ţi n-a aflat. / Iar fiind el vrednic / şi puternic, / Nici cu atâta nu s-a lăsat, / Cu strai nou s-a îmbrăcat, / Murgul său şi-a cercelat, / Murgul său şi-a înşeuat, / Cu trâmbiţa a trâmbiţat, / Mare oaste s-a adunat; / Sfetnicilor / Şi miniştrilor / Mare poruncă le-a dat / Şi a vâna a plecat, / Ca să vâneze fieri / Şi jderi. / Iar pe samă s-a luat, / Că fieri şi jderi / Nu poartă numai domnii; / Iar fiind el vrednic / Şi puternic, / Nici cu atâta nu s-a lăsat. / Sfetnicilor / Şi miniştrilor / El poruncă că le-a dat / Şi corăbii c-a gătat, / şi spre mare a plecat, / Tot pe mare ca pe-uscat, / Sus, la târg, la Ţarigrad, / Când fuseră în Ţarigrad, / Orăşel cam minunat, / Se trăsese pe uscat, / În oraş, în Ţarigrad. / Ei trei zile au umblat, / Marfă de ce-au căutat / Frumuşică au aflat, / Mii de galbeni pe ea au dat, / Şi în teancuri o au legat, / La corabie o au cărat, / Grea sahană o au ridicat, / În jos cu ea a plecat, / Tot pe apă ca pe uscat. / Când pe mare-au fost la mijloc, / Trimisese Domnul Sfânt / O jirebie de vânt. / Vântul mare-nvalvurat / Corabia a înturnat, / Neguţatele s-au înecat. / Noi, câţiva ostenitori, / De-asemenea călători, / Pe acolo ne-am aflat, / Am sărit, nu le-am lăsat / Şi neguţatele mai mice / Le-am luat toate-n caice, / Le-am adus la dumneavoastră / Cu toată sudoarea noastră; / Nucuşoare şi alune, / Cireşoare şi smochine; / Nişte papucaşi, / Că-s drăgălaşi; / Nişte iminei, / Că-s frumuşei; / O tafta mult frumoasă, / Ciobotele de mireasă. / Năfrămuţă pestricioară, / Ciobotele gălbioară, / Să-ţi fie de tras în picioare, / Să ieşi în dimineaţă, / La răcoare, pe verdeaţă, / Cu mândrul împărat, / Tot la preumblat; / Un festilat lat, / Să-ţi fie de-nhobotat, / Tulpănaş cu floricele, / Să-ţi fie de mângâiere, / Şi-un fesuţ cam roşioru, / De care / Dumitale / Cam de mult ţi-a fost cam dor. / Dacă nu mă crezi, / Poftim, pune mâna să vezi[2].

*

p38

*

Urarea 2: Hai, jupâneasă / Împărăteasă! / Nu te grăbi la luat, / Precum te-ai grăbit la măritat! / Căci pe părinţii dumitale / Îi cuprinse-o mare jale / Şi se puse-n price / Ca să strice! / Tu ai prins a plânge / Şi ai zis iară / Că până-n seară /Că de gât o piatră ţi-i lega, / Într-o vulboană te-i arunca, / Şi acolo te-i îneca, / Căci ca Niţu[3] nu-i afla. / Iar te-ai dat de-un corn de vatră, / Şi-ai zis că nu-i (mai) rămâne fată. / Cu-aceste, cu toate, / Numai cât se poate / Poclonire înaltă, / De la cinstit împărat, / Tot al nostru comandant: / Astăzi să primeşti / Oştenii dumitale, / Bine să-i cinsteşti, / Cu galbeni să-i dăruieşti. / La scripcari, / La lăutari, / Dimpreună, / O masă bună[4].

*

p39

*

Urarea 3 – mulţămirea paharului: Mulţămim! / Mulţămim! / Jupâneasă / Împărăteasă, / De-acest dulce de pahar / Ca şi Domnului de dar. / Că şi-acesta ce se face / Pus să fie-n zid de pace / Şi pe loc / Cu noroc, / Pe viaţă / Cu dulceaţă / Domnul Sfânt vă dăruiască! / Spre locaşul domniilor voastre, / Curte albă, lângă drum, / Să sălăşluiţi / Pe cei neavuţi, / Ca să-i hrăniţi / Pe cei flămânzi / Şi să-i adăpaţi / Pe cei însetaţi. / Şi încă vă dăruiască / Milostivul Dumnezeu / Domniilor voastre: /  Sahane de bani, / Ca la boierii cei mari. / Iarăşi vă dăruiască / Domnul dumneavoastră: / Coantăşe cu lupi, /Caţaveici cu vulpi. / Iarăşi vă dăruiască / Din trupul dumneavoastră: / Fii şi fiice prea frumoase. / Fiii şi fiicele / Să fie feţi / Şi logofeţi: / Preoţi, preotese / Prin capuri de mese. / Încă vă dăruiască / Domnul dumneavoastră, / Domnul Sfântul, / Cu cuvântul, / Tăria lui Aron, / Înţelepciunea lui Solomon, / Blândeţile lui David; / Vitejia lui Alexsandru Împărat / Şi vă bucure precum a bucurat / Dumnezeu pe Noe, / În a sa corabie, / Când i-a adus o porumbiţă / O mlădiţă, / Frunză verde de măslin / În gură. A băut vin / Şi s-a veselit deplin; / A sădit poama de vie / Şi s-a împlut de bucurie; / Trăgând arca pe uscat, / Săvârşi un greu păcat, / şi noi, toţi, ne-am bucurat: / Seminţia lui, / Bunul neamului, / Tată tuturor / Şi nouă cestor. / Amin!

*

p41

*

După isprăvirea acestor cuvin­te, ridică paharul şi-l închină, zicând:

*

p42

*

Să trăieşti şi tu, podea, / Să beie guriţa mea! / Să trăiască naltul pod, / Să închin paharul tot! / C-oi face gura leicuţă, / Pântecele balercuţă, / Să las ţâr de holercuţă! / Să trăiască, vivat!, grindă, / Să se uite cei din tindă (Şi-l înghite).

*

p43

*

Până ce se zic aceste cuvinte, tinerimea stă, înapoia urătorului şi prin tindă, care pe unde apuca. Iar după acestea, se veselesc cu toţii, bând, jucând şi chiuind. După aceasta, se întorc cu schim­burile la mire, fiind şi acolea trebuinţele aşijderi ca şi la mireasă.

 *

p44

III.

*

Urarea 1: Bună vreme, bună vreme într-această casă, / Ca să mă apropii şi eu de cinstita masă, / Mai cu de-ales la dumneata, jupâne mire, / Că auzii de numele dumitale, / Că eşti negustor vestit de mare / Şi a noastră împărăteasă, / Era negustoriţă aleasă. / Toate târgurile, oraşele-a umblat, / Marfa după faţa-ţi n-a aflat, / Fiindcă vrednica / Şi puternica / Nici cu-atâta nu s-a lăsat, / Sfetnicilor / Şi miniştrilor / Mare poruncă le-a dat, / şi a vâna a plecat / Ca să vâneze fieri / Şi jderi, / Iar pe seamă şi-a luat / Că fieri şi jderi / Nu poartă numai Domnii. / Iar fiind ea vrednică / Şi puternică, / Nici cu-atât nu s-a lăsat, / Din cornişor a buciumat, / Toată oastea a adunat, / Sfetnicii / Şi miniştrii / Foarte dulce i-a îmbrăţişat / Şi cu dânşii stând la avat / I-a împărţit pe toţi odat’ / De corăbii au gătat, / Şi cu ele au plecat, / Toţi pe mare ca pe-uscat, / La oraş, la Ţarigrad. / Când fuseră-n Ţarigrad, / Orăşel cam minunat, / Le trăsese pe uscat. / În oraş, în Ţarigrad, / Ei trei zile au umblat; / Mărfuşoare-au căutat, / Mărfuşoare au aflat, / Mii de galbeni pe ele-au dat / şi în teancuri le-au legat, / La corăbii le-au cărat, / Pe corăbii le-au încărcat, / Grea dahară-au ridicat, / Ei cu ele au plecat, / Toţi pe mare ca pe-uscat. / Când pe mare-au fost la mijloc, / Trimisese Domnul Sfânt / O jirebie de vânt. / Vântul mare învolburat, / Corabia a înturnat, / Neguţatele s-au înecat. / Noi, câţiva ostenitori, / De-asemenea călători, / Pe acolo ne-am aflat, / Am sărit, nu le-am lăsat, / Şi neguţatele mai mice / Le-am luat toate-n caice, / Le-am adus pe toate-aice. / Le-am adus la dumneavoastră, / Cu toată sudoarea noastră: / Cămeşuică de trupai / Ca să-ţi fie de bun trai, / Bătută cu borangiuc / Să lipească de-al tău trup, / Şi de-a fi vreo găurea, / O iau eu pe barba mea. / Pe cinstite de nu crezi, / Poftim! Pune mâna şi vezi!

*

p45

*

Urarea 2: Ho, nălţate / Împărate! / Asta, frate, / Nu se poate, / Nu te grăbi la luat / Precum te-ai la însurat! / Căci părinţii dumitale / Îi cuprinse-o mure jale / Şi se puse în price / Ca să strice, / Dumneata ai prins a plânge / Şi ai zis, zis cu-o piatră / Groasă, lungă, încolţurată / De grumaz ţi-i legată, / În o vulboană te-i arunca, / Şi acolo te-i îneca, / Căci ca Nuţa nu-i afla, / Şi cu astea, zău!, cu toate, / Prea înălţate / Împărate, / Poclonire tot înalte, / De la a noastră împărăteasă, / Prea vestită de frumoasă, / Astă-dată să primeşti / Şi oştirea să-i cinsteşti, / Pe scripcari, / Pe lăutari / Cu galbeni să-i dăruieşti.

*

p46

*

După aceste urături se cinsteşte urătorul, iar urătorul începe „mulţămirea paharului (Familia, an II, numerele 13 şi 14, din 13, 20 şi 27 noiembrie vechi 1866, pp. 452-454, 464-466 şi 476-479)