Adio, Suceavă, îi vei auzi iar peste 150 de ani!

*

După 150 de ani de nefirească tăcere, cântecele legendarului lăutar sucevean Niculai Picu s-au auzit în incinta Muzeului Bucovinei şi am văzut lacrimi în ochii muzicienilor Emil Havriliuc şi Marin Constantin Gheorghe. Dănuţ Lungu a tras sunetul prin mixer, Nicolae Gabriel Sandu a filmat, Corina Scântei a împărţit celor prezenţi albume cu opera lui Radu Bercea, Radu Bercea şi Tiberiu Cosovan au fotografiat, iar Gheorghe Senciuc a trudit cu inepuizabilă tinereţe.

*

Zicălaşii Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic au tras veşnicia pe muchia unei clipite, descântându-i de dragoste. Şi gata. Probabil că, peste un alt secol şi jumătate, vom reînvia – dacă nu cumva prin noi a reînviat Niculai Picu, şi se vor auzi iar cântecele acelea minunate. Discret. Ca să nu te trezească din somn, Suceavă. Noapte bună! Îi vei auzi iar peste alţi 150 de ani!

*

Premieră mondială, cu intrare liberă!

*

Astăzi, luni, 27 februarie 2017, începând cu ora 16, timp de 80 de minute, vor răsuna, în sala de la parter a Muzeului Bucovinei, după 150 de ani de uitare, pentru prima dată la Suceava, cântecele lăutarului sucevean Niculai Picu şi ale celui cernăuţean Alecu Lupaşco, într-un concert al “Zicălaşilor” care valorifică piesele din cele 4 caiete de Airs Nationaux Roumains, aranjate pentru pian de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, angajat în acest scop, din 1849, până în 1854, de fraţii Eufrosina, Elise şi Constantin Hurmuzachi. Concertul se va încheia cu “Hora bătrânească” a lui Grigori Vindereu, secundul lui Niculai Picu şi, după moartea acestuia, starostele aceluiaşi taraf.

*

Întreg repertoriul lui Grigori Vindereu îmi va sosi joi, 2 martie, partitură cu partitură, dar şi cu un “inventar” al repertoriului lui Niculai Picu, dar şi cu cântecele altor lăutari din anii 1880-1890.

*

Concertul de astăzi este expresia măiestriei şi a inteligenţei unor mari muzicieni suceveni: prof. Petru Oloieru – Şcoala de Arte Ion Irimescu, dirijorul orchestrei Ansamblului “Bucovina”; Răzvan Mitoceanu – dirijorul orchestrei Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu”, şi, de la acelaşi prestigios Ansamblu, violoniştii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru şi contrabasistul Ionuţ Chitic.

*

 Cei interesaţi de muzica stră-stră-străbunicilor noştri, vor primi, la intrarea în sală, caietul program, ca să poată urmări, în cunoştinţă de cauză, succesiunea cântecelor:

*

*

Concertul se desfăşoară întru cinstirea pictorului-martir Radu Bercea, căruia Consiliul Judeţean Suceava, prin instituţia Centrului Cultural “Bucovina”, îi certifică blazonul artistic, prin lansarea şi distribuirea gratuită a albumului “Confesiuni cromatice”.

*

*

Astăzi, la Suceava, pictura şi cântecul îşi vor arăta aura dumnezeiască, într-un eveniment cultural de excepţie, datorat lui Radu Bercea şi “Zicălaşilor” şi nicidecum mie. Un eveniment merituos pentru Consiliul Judeţean Suceava, căruia mă închin cu plecăciune. “Zicălaşii” vor purta vechiul port de târgoveţi suceveni, aidoma breslelor lăutăreşti de odinioară.

*

„Lăutari ce i-am adus din toate părţile”

*

Nu aş fi vrut să ajung la concertele „Zicălaşilor”, de la Suceava (luni, 27 februarie 2017, ora 17, la Muzeul Bucovinei) şi de la Vatra Dornei (miercuri, 1 martie 2017, ora 16, la Casa de cultură), cu „Airs Nationaux Roumains”, girate profesional de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, fără să ştiu povestea acelui prim demers de tezaurizare a muzicii Bucovinei anilor 1848, caz în care, nu le-aş mai putea spune sucevenilor şi dornenilor, precum odinioară Constantin Hurmuzachi, că reînvierea melosului vechi românesc din Bucovina a fost săvârşită de „Zicălaşii” s-a făcut „după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile” şi vremurile vechi ale Bucovinei. Pentru că „toate părţile”, din scrisoarea trimisă de Constantin Hurmuzachi lui George Bariţiu, se referă doar la „părţile” Bucovinei, nu la cele locuite de români în cuprinsul a trei imperii, pentru că fraţii Constantin, Eufrosina şi Elisa Hurmuzachi („Hormuzachi” se folosea în documentele nemţeşti) valorificau cântecul bucovinean pentru că „şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi”.

*

*

„Din scrisoarea sa, de la 5 octombrie 1851, se vede că ambele sale surori, Eufrosina şi Elisa, continuau colecţiunea cântecelor româneşti şi punerea lor pe note, începută din anul 1849, luând, spre acest scop, artişti aleşi, pe care îi plăteau în mod splendid.

*

„Până acum, acest rar talent (artistul Mikuli) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorilor mele, Săftica (Elisa, Elisabeta), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 cântece naţionale, din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca.

*

*

Iată, dar, că, înainte cu 30 de ani, încă şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi. Bani costau încercările acelea şi îi numărau mai ales genialele surori” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 30).

*

*

Despre meritele surorilor Hurmuzachi, Eufrosina – mama poetului Dimitrie Petrino – şi Elisa – pe care o aflăm, indirect, în genealogia pictorului George Löwendal – voi lăsa să vă povestească Bariţiu, martir al românismului, salvat de la moarte în Bucovina, de intervenţia fraţilor Hurmuzachi, dar, înainte de toate, vă sunt dator cu câteva sumare date.

*

Eufrosina Hurmuzachi s-a născut în 4 februarie 1820 şi a murit în 1891, ca soţie a baronul Petru de Petrino-Armis şi ca mamă a tragicului poetul bucovinean Dimitrie Petrino.

*

Elisa Hurmuzachi s-a născut un an mai târziu, în 1821 şi a murit în 25 aprilie 1895, ca văduvă fără copii a logofătului Gheorghe Sturdza (mort în 1860), proprietarul moşiei din Dulceşti, din părţile Romanului şi a unor case în Iaşi.

*

George Bariţiu (ar trebui scris şi pronunţat „Bariţ”, pentru că în „Baritiu”, cum se scria în perioada etimologistă, „u” era mut, iar „ti” se ciţea „ţ”), beneficiar merituos al prieteniei fraţilor Hurmuzachi, le aduce un călduros şi neprefăcut omagiu celor două surori, pe care îl voi reproduce şi în fotocopii, dar şi în transcriere, ca să nu vă chinuiţi prea mult cu rudimentele forţate ale limbii române „lătiniste” de atunci.

*

*

„La începutul acestei conversaţii, pornisem de la premisa că părinţii familiei Hurmuzachi au dat tuturor pruncilor lor, de ambele sexe, educaţie model. Dacă nu m-aş teme că voi trece peste legile stricte ale modestiei, aş spune aici că ambele dulci surori cunoşteau câte cinci limbi străine, iar limba maternă o cultivau din mică pruncie, au urmărit, regulat, dezvoltarea ei şi s-au aflat, întotdeauna, în curentul literaturii noastre. Acel stil ce curge lin ca şi o vâlcea din frumoasele câmpii ale patriei, acele fraze elegante, acele idei sâmburoase şi, totuşi, pline de spirit, martore ale unor inteligenţe superioare, ar putea convinge pe oricine despre adevărul ziselor mele, dacă nu ar fi aşa de puţine acelea fiinţe fericite, care să fia avut ocazia de a cunoaşte mo­dul scrierii dumnealor.

*

În epoca pe care o am eu înaintea ochilor, subiectele de predilecţie ale doamnelor Eufrosina P. Petrino şi Elise G. Sturdza erau: educaţia, literatura, muzica, la care se adăuga grija cea mare de a înmulţi colecţiunile cântecelor naţionale din ţările locuite de români, a le clasifica şi a face cheltuieli considerabile, ca, la cele ce se aflau calificate, melodia să fie pusă pe note.

*

Tot aci mai denunţ cu mare plăcere că, în familia Petrino, prima educaţie şi instrucţie a fiicelor a trebuit să se facă în urmarea voinţei determinate a mamei lor, imediat, sub ochii dumneaei, aşa că, din câteva obiecte, da însăşi mama lecţii. Tot asemenea, aş mai şopti amicilor culturii noastre că doamna Elisa G. Sturdza, în lipsă de prunci pro­prii, împarte cu profunzime ajutoare altor familii, ai căror prunci au lipsă de bună educaţie. Dar, fiindcă fiicele lui Hurmuzache, ca şi, odinioară, neui­tat lor mamă, nu suferă ca să ştie stânga ceea ce face dreapta, voi pune frâu voinţei mele, cu atât mai vârtos că figura, cu cap şi ochi de Minervă de la Rujniţa, ca şi acel ideal de Vestală de la Dulceşti, impune tăcere, una prin căutătura sa maiestoasă, alta prin acel aer de bunătate şi blândeţe cuceritoare. Cu toate acestea, însă, eu cer indulgenţa dumnealor pentru această lipsă de discreţie, şi o cer pe temeiul că parte conside­rabilă din virtuţile atinse de mine numai cum ai atinge floricica Mimozei, a ajuns demult, chiar fără ştirea şi voia dumnealor, în domeniul istoriei naţionale; căci a nu este permis bărbaţilor naţiunii a desconsidera devotamentul acelor femei care au conlucrat şi conlucrează la realizarea salvatoarei noastre civilizaţii.

*

*

Mulţămită Ceriului, noi ne putem lăuda cu mulţime de femei, ale căror frumseţe fermecătoare consistă în virtutea lor creştină, în virtuţile familiale şi naţionale. Dacă dânsele, ca şi fetele cele înţelepte din Evanghelie, îşi mărginesc activitatea lor în cercul familiei şi răspund în ascuns, ca dinaintea altarului din casă, la vocaţia destinată lor de către Dumnezeu şi natură, datoria bărbaţilor, faţă cu acele virtuţi, este a Ie tace cunoscute familiei celei mari şi a le distinge pe fiecare, după meritul lor.

*

Femei române, care, în mijlocul unei reacţiuni generale din toată Europa, în vederea baionetelor ruseşti şi turceşti, într-o epocă a pesimismului universal, veţi avea tăria de suflet şi veţi cuteza a zice, divină presimţire şi prevedere, că se poate scrie: „Daţi-mi voie să vă spun intima mea con­vingere că cauza naţională va reuşi, fără în­doială, în câtă vreme va avea aşa demni şi cu­rajoşi apărători” (Elisa G. Sturdza, Iaşi, 26 ianuarie 1850), femei, am zis, de această mărime su­fletească nu se poate să mai rămână retrase şi ascunse dinaintea ochilor naţiunii. Nu, domnilor, acesta nu se mai poate. Eu am comis indiscreţia pe care o văzurăţi; comiteţi şi dumneavoastră asemenea, în cazuri în care veţi descoperi virtuţi ca ale surorilor Hurmuzachi, căci, pentru mustrarea ce vom suferi, vom avea satisfacţia, înălţătoare de inimi, de a fi prezentat generaţiilor tinere tot atâtea modele de adevărate mame, nu numai ale familiilor proprii, ci şi ale familiei celei mari” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 39).

*