Dragusanul - Blog - Part 10

Din pricina lunii amare, Sanda nu va mai veni la Rock!

 

 

 

Amară este luna aceasta, în care o concretețe existențială inconfundabilă, Sanda Popovici, a renunțat la a mai trăi dumnezeirea între cele două dimensiuni pământești, apa și muzica, pentru a-l căuta în ceruri întru despovărare de suferință. După cum o știu eu, încă din vremea în care eram colegi de an în liceu și nu doar colegi de Bucovina Rock Castle, precum în ultimul deceniu, Sanda, cumplit de nedreptățită de soartă și supusă unui nemeritat martiriu, va retrăi cosmic amarul lui Radu Gyr („Pentru rănile mele nedrepte, / eu, Doamne, te iert!”), apoi se va transforma într-o stea, conform sfatului melodic al lui Kempes, pentru a putea rămâne pentru totdeauna aici, bucurie și părtașă la bucurie, conturată în mod egal și de lumina nemărginirii, și de cea a vibrantei libertăți, pe care o numim muzică rock – „piatra” cu care ne apărăm demnitatea noastră de muritori de credulitatea, dacă nu cumva de prostia universală.

 

Pasionată, dintotdeauna, de pescuit, pentru că o fascina liniștea vindecătoarea a apei (numele Maicii Sfinte, Maria, Fântână, deci Apă înseamnă), și de muzica stelelor, pe care, din voință divină, doar unora le este dat să o audă și să le-o dăruiască și celorlalți, în anumite clipe ale festivităților universale, Sanda a trăit frumos, profund, reverberant și așa va trăi întotdeauna, pentru că asta i-a fost ursirea, atunci când, prin naștere, i s-au arătat împreună cele trei ursitoare, care, în toate cărțile vechi de înțelepciune ale omenirii, se numesc trecut, prezent și viitor. Pentru că viitorul va continua să existe și pentru Sanda Popovici, chiar dacă, într-o lună amară, a pustiit prin sufletul lui Dodo și al feciorilor lor, în care s-a cuibărit neliniștea. Până o vor zări și vor reînvăța să o trăiască altfel și să asculte muzica stelelor prin ea, îngerul de pază al liniștii apelor și a muzicii. Pace ție, Sanda, și putere nouă, să te putem trăi până la capăt!


Povestea aşezărilor sucevene: Vereşti

 

 

 

VEREŞTI. Deşi atestaţi documentar încă din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, Vereştii nu au parte de o existenţă reală, nici ca sat şi moşie mitropolitană, nici ca parte a moşiei boiereşti a Dumbrăvenilor, decât din 1886, când se dă în funcţiune „la Verești, un nod de cale ferată, care în sine este complet inutil”[1]. De altfel, în sat locuiau puţini oameni, chiar şi în 1896, când acest „sat pe moşia Dumbrăvenilor… are o po­pulaţie de 370 locuitori”[2]. De-a lungul veacurilor au supravieţuit la Vereşti doar câteva sălaşuri de robi ai Dumnezeului Mitropoliei din Suceava, „egumen la Sfântul Gheorghe”, dar şi acele sălaşuri au fost ba împrăştiate, ba refăcute, cu o indiferenţă călugărească mai mult decât anticreştină. Nici măcar în 1803, când toate localităţile nordului moldav rămas al Moldovei înregistrau, fiecare, sute de fugari galiţieni, care se vor împământeni, la Vereştii lui Iordache Balş nu este înregistrat nici un liud, aşa cum nici numele aşezării nu mai este pomenit. Nici măcar în recensământul ordonat de generalul Spleny, în 1775, vatra de sat Averăuţi sau Vereşti nu mai exista nici măcar ca silişte, ca loc pustiu. Dar viitorul aducea, de un rozaliu galiţian – cum glumea Iorga, un edificiu temelie şi a satului Vereşti, care renaşte din propria cenuşă şi din cea a locomotivelor în păsuitoare trecere: Gara Vereşti.

 

1403, ianuarie 7. Alexandru cel Bun donează Episcopiei Moldovei, „pentru sănătatea noastră şi pentru sufletele sfântrăposaţilor domni de mai înainte… din ţara noastră, Moldova, două sate: Averăuţii, care sunt pe Suceava, şi alt sat, Hreţca (vechiul nume al Dărmăneştilor – n. n.), care este aproape sub târgul Sucevei, cu toate hotarele lor vechi şi de demult”[3].

 

1444, aprilie 11: Ştefan Vodă întăreşte „bisericii cu hramul Sfântul Gheorghe a sfintei noastre Mitropolii din Suceava satul numit Avereşti, ca să aparţină bisericii şi nimănui să nu dea nimic, nici un fel de dare sau de muncă sau obişnuitele prestaţii, nici să nu muncească la cetatea noastră ceva sau să aducă vin şi nimănui să nu lucreze sau să dea ceva, în vecii vecilor, ci întotdeauna aceluia care va fi egumen la Sfântul Gheorghe”[4].

 

1744, iulie 5. „Venedict, egumenul mănăstirii Moldoviţa, cu tot soborul şi cu încuviinţarea lui Gavril, Mitropolitul Moldovei, dă lui Iordache Balş paharnic scrisoare prin care schimbă moşia Sălăgeni, ţinutul Suceava, între râurile Siret şi Suceava, învecinată cu moşia Dumbrăveni a lui Iordache Balş, cu moşia Iordăneşti, pe Siret, ocolul Berhomote, apropiată de moşia Oprişeni a mănăstirii Moldoviţa, pe care paharnicul o primise de la mănăstirea Putna, prin schimb cu moşia Dumbrăveni, deoarece este „mai îndestulată cu fânaţe şi ţarină, şi oameni” decât moşia Sălăgeni”[5].

 

1746, mai 5. „Manea din Vlădeni, moşie a mănăstirii Voroneţ, Vasile din Dumbrăvenii mitropoliei, Mardare din Bervoieşti şi Strachi de la mănăsirea Solca dau mărturie cu jurământ că poiana din satul Lipăeştii este a mănăstirii Solca”[6].

 

1766: „Emigrarea muncitorilor ruteni în Moldova a început pe la 1766, urmând să fie chiar încurajaţi de agenţii boierilor moldoveni, care duceau nevoie de braţe de muncă pe numeroasele şi întinsele lor moşii. Este deci lesne de înţeles că colonii ruteni nu se aşe­zară numai pe pământurile Bucovinei de mai târziu, ci deopotrivă ei pătrunseră şi mai adânc în Moldova. Aşa s-a putut întâmpla că, la tragerea cordonului între Buco­vina şi Moldova, mulţi fugari ruteni să rămână dincolo de cordon, în Moldova. Mai ştim încă din istoria ocupării că stabilirea definitivă a fruntariilor Bucovinei spre Moldova se făcu numai la 1776. Între anii 1774 şi 1776, pajurile împărăteşti urmară să fie de mai multe ori mutate, când încolo, când încoace, până ce se înfipseră definitiv de-a lungul hotarului de azi. La aşezarea definitivă a hotarului, pe temeiul convenţiunii de la Balamutca, rămaseră dincolo de cordon 64 sate şi 10 cătune, cu o populaţie de vreo 12.000 de suflete. Sunt satele de la frontiera Bucovinei, ca Hreaţca, Molniţa, Godineşti, Mogoşeşti, Turiatca, Balileştii Ru­seşti şi ai lui Ciomortan, Adâncată, Burdujeni, Plopeni, Salcea, Horodniceni, Mihăeşti, Rotopăneşti, Dolheşti, Onceşti, Zamostea, Dumbrăveni, Fântânele, Şerbăneşti, Honceşti, Baloşeni, ş. a. În satele acestea se adăpostiră mulţi fugari ruteni, care, după aşezarea hotarului, n-aveau nici un motiv să se mute în Bucovina, ci, din contra, pri­begii adăpostiţi în Bucovina năzuiau mereu spre hotarul Moldovei şi anume mai ales din momentul în care ei ur­mară să fie reclamaţi de stăpânii lor din Galiţia şi de când administraţia Bucovinei se învoi să-i extrădeze. Aceasta o ştiau fugarii ruteni prea bine şi, de aceea, cei cari mai reuşeau să se furişeze peste hotar în Bucovina, grijiau să se adăpostească în satele de la hotar, pentru ca, în momentul când ar fi ameninţaţi cu extrădarea, la Galiţia şi darea din nou pe mâinile vechilor lor stăpâni, ei să poată fugi imediat, peste cordon, în Moldova. La 1779, Enzenberg raportează consiliului aulic de război din Viena că, cu prilejul călătoriei sale de-a lungul fruntariilor, de la Nistru, până la hotarul Transilvaniei, nimerise foarte mulţi fugari din Galiţia, care, înainte cu câţiva ani, se aşezaseră drept la hotar şi-şi clădeau acolo case. Se putea observa foarte bine că ei numai de teamă de a nu fi prinşi şi trimişi înapoi la Galiţia se sălăşluiau la hotar, pentru a-l putea trece la caz de nevoie”[7].

 

1767, noiembrie 28. Printre „bătrânii” satelor, chemaţi ca martori la hotărnicirea moşiilor Mitropoliei Moldovei, din porunca lui Grigore Callimachi Voievod, s-a numărat şi „Ion Sebiechi din Dumbrăveni”[8].

 

1775: În recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului, Vereştii nu sunt menţionaţi: Zamostea (1 popă, 23 ţărani), Zvoriştea din deal (2 mazili, 6 popi, 20 ţărani), Zvoriştea din vale (1 boier, 4 popi, 51 ţărani), Bereşti (1 mazil, 1 popă, 10 ţărani), Siminicea (1 popă, 32 ţărani), Dumbrăveni şi Sălăjani (1 boier, 7 popi, 68 ţărani), Corocăieşti (6 ţărani), Băluşeni (8 ţărani), Fântânele (3 boieri, 2 popi, 35 ţărani), Liteni cu Corni (1 boier, 2 popi, 24 ţărani), Şerbăneşti (1 mazil, 2 popi, 15 ţărani), Onceşti (1 boier, 4 popi, 74 ţărani), Grigoreşti (1 popă, 24 ţărani), Bursuceni (1 boier, 2 popi, 8 ţărani), Băneşti (1 boier, 2 popi, 12 ţărani), Măndăreşti (2 ţărani)[9].

 

1803: Considerat parte din moşia Dumbrăvenilor, Vereştii nu apar nici în Condica liuzilor pe 1803, dar e presupus că între cei 249 de „oameni străini, aduşi de peste hotar” de Iordachi Balş, măcar o parte erau folosiţi pentru „lucrul pământului” la Vereşti[10].

 

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş[11], lasă „În partea fiului meu Alecu: Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[12], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[13], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”.

 

1886:Întrunirea de la Botoşani. Corespondenţă specială a ziarului „Epoca” / Primim urmtoarele telegrame: Gara Vereşti. Şefii opoziţiunii au fost primiţi, la gara Vereşti, de delegaţiunea din Botoşani, reprezentată de domnii Teodor Kalimak, Ioan Miclescu, Buzdugan, Costică Şuţu, Al. Miclescu etc. Aflăm că procurorul general a sosit ieri în Botoşani; dorobanţii concentraţi”[14].

 

1886: „Trenul cu abur ne duce, în două ore, de la Botoșani, la Verești, un nod de cale ferată care în sine este complet inutil”[15].

 

1888: „Primim următoarele trei telegrame: / Iaşi, 29 Februarie. Pancu, întorcându-se în ţară, a fost arestat, astă-seară, la 5 ore. Este temere să fie maltratal. Daţi faptul publicităţii şi cereţi garanţiile cuvenite. Arestarea a fost la gara Vereşti. / Gara Bucecea, 29 Februarie. Panu a fost arestat şi transportat, ieri, noaptea, cu trenul la Botoşani. / Botoşani, 29 Februarie. Am sosit la Botoşani, după Panu, dânsul nu este aci, l-au scoborât, ieri, noaptea, la gara Leorda, staţie înainte de Botoşani, plec imediat acolo. / Miclescu[16]. / „Amicul nostru, dl Ioan Miclescu, ne trimete următoarea telegramă: După arestarea de la Vereşti, Panu a fost espediat la Botoşani, dar, ajungând la Leorda, a fost oprit aici, unde l-am găsit azi. Autorităţile au fugit de a-l duce la Botoşani, temându-se de un 2 Noiembrie. Prefectul a trecut deja, de la Iaşi, la Botoşani, şi azi a ordonat ca Panu să fie înapoiat la Vereşti”[17]. „Am vorbit, în ediţia întâia a numărului nostru de azi, despre o sumă de 450 lei, cerută şi primită de la ministerul de interne de către fostul prefect al judeţului Botoşani, Lăţescu, pentru acoperirea cheltuelilor făcute cu ocaziunea arestaţiunii domnului Panu, şi am spus că această sumă onorabilul Lăţescu şi-a însuşit-o, deoarece direetorul prefecturii, dl Ghiorghiadi, a cerut-o din nou, zilele acestea, de la ministerul de interne, pentru a o restitui persoanei de la care prefectura o luase cu împrumut. La acestea putem adăuga acum, în temeiaţi pe date absolut certe, că arestaţiunea domnului Panu, la gara Vereşti, n-a dat loc la nici o cheltuială oricât de mică ar fi. Domnul Panu a plătit însuşi nu numai cheltuielile sale de hotel la Vereşti, dar şi biletul său de drum de fier, de la Vereşti, la Piatra. Persoanele însărcinate cu arestaţiunea şi cu conducerea dumisale la Piatra aveau bilete de drum oficiale şi n-au primit nici o centimă pentru locuinţă şi hrană. Deci, dl Lăţescu a sfeterisit nu 450, ci 900 lei. Picătura a fost, prin urmare, îndoită de cum am arătat-o azi, dimineaţă”[18].

 

1896: Vereşti, sat, pe şesul râului Su­ceava, în stânga, şi în partea de sud a comunei Dumbrăveni, plasa  Siretul, judeţul  Botoşani, pe moşia Dumbrăveni. Are o po­pulaţie de 370 locuitori. Vereşti, staţie de drum de fier, în judeţul Botoşani, plasa Siretul, comuna Dumbrăveni, pe linia Paşcani-Burdujeni, pusă în circulaţie la 15 decembrie 1869, şi pe linia Vereşti-Botoşani. Se află, pe prima linie, între staţiile Liteni (12,9 km) şi Burdujeni (14,8 km) şi pe a doua, la 19 km de Bucecea, staţia vecină. Înălţimea deasupra nivelului Mării, de 256,90 m. Venitul acestei staţii, pe 1896, a fost de 119.625 lei şi 27 bani”[19].

 

1905: „La Vereşti, de unde se desface vechea linie spre Botoşani, în gara galbenă, asemenea întru toate cu cele din Galiţia, de reţeaua cărora s-a ţinut atâta vreme, un bătrân, fost ofiţer care are toată înfăţi­şarea unui arendaş din Argentina sau a unui bogat ţăran din Italia, îmi vorbeşte de mişcarea revoluţio­nară de la 1870 – „revoluţia de la Ploieşti” – şi de alte lucruri care răspândesc pentru mine mirosul unui vechi buchet, descoperit între filele unei cărţi părinteşti. El spune adică despre o reprezintaţie la teatrul din Iaşi, acum patruzeci de ani, la care el se găsea, împreună cu alţi iuncări şi despre o foarte frumoasă fată, de cincisprezece ani, care, în rochia ei albastră, întrecea pe toate tovarăşele ei: aceea fată se chema „demoazela Zulnia Drăghici” şi e mama… / Din tren s-a coborât un domn cu gazete nemţeşti în buzunar şi cu tipul destul de pronunţat evreiesc. Împreună cu dânsul, se află alţi doi domni, în pri­vinţa rasei cărora, după faţă şi grai, nu poate fi nici o îndoială. La gară, tustrei, care sunt foarte elegant îmbrăcaţi, se poartă prin toate părţile, vorbesc tare, pomenesc de reclamaţii. Peste câteva minute, o trăsură aduce două doamne frumoase, de la luxul cărora s-ar aştepta puţină ciripitură franţuzească: ele vorbesc însă româneşte, şi anume literar, atât în­tre ele, cât şi cu băieţelul pe care-l duc de mînă. Şi, deodată, una din doamne ia loc lângă unul din cei trei domni, cealaltă lângă al doilea. Aţi înţeles, şi lămuririle ce mi se dau întăresc ceea ce înţelegem acum cu toţii. / Deci, între evreii foarte bogaţi din nordul Mol­dovei, care nu fac negoţ, nici bancă, ci călătoresc mult, citesc mai mult decât atâţia dintre ai noştri şi-şi cresc cu o deosebită îngrijire copiii, sunt – şi desigur mai ales între femei, căci la plecare, cei trei domni îşi dau bineţe pe nemţeşte – oameni care vorbesc româneşte perfect, cresc româneşte copiii şi vreau ca aceasta să se ştie[20][21].

 

1907: Mare revoltă a ţăranilor din România. Pe zi ce merge, revoltele ţăranilor din România iau dimensiuni tot mai mari. Mai întreg teritoriul de la Bacău, încoace, se află în stadiu de revoltă. În Podul Iloaie, Târgu Frumos, Hârlău, Dorohoi, Mihăileni, Burdujeni şi Botuşani, toată acţiunea e îndreptată contra jidovilor. Mai ales în Botuşani excesele au ajuns la culme. Strade întregi au fost, duminica trecută, cu totul devastate şi casele aprinse. Miliţia, care a încercat să pună stavilă acestor excese, a trebuit să facă întrebuinţare de arme, omorând şi vulnerând o mulţime de ţărani. Târgurile Mihăileni şi Burdujeni au fost aprinse şi o mare parte din ele a şi ars. Gara de la Iţcani e plină de ovrei din România, care se refugiază în Bucovina. Fiecare tren aduce sute de ovrei la Cernăuţ, din care cauză preţurile victualilor au şi început a se urca. Vereşti, Bucccea şi Leorda sunt devastate cu totul[22].

 

1907: „Dacă mergi, noaptea, cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti, la oarecare depărtare, nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907. / Când te duci, din Vereşti, la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plan­tată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie, de nenumărate ori, după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a dis­truge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie”[23].

 

1913: „Ca să mergi la Dumbră­veni, trebuie să te cobori în gara Vereşti. Această gară se află chiar în satul Ve­reşti, sat care face parte din comuna Dumbrăveni. Cum ieşi din gara Vereşti şi străbaţi satul cu acelaşi nume, faci cam spre nord-răsărit, trecând linia ferată ce duce spre Burdujeni, ca să străbaţi şase kilometri până în Dumbrăveni. Cum ai ieşit din sat, ochiul dă de apa Sucevei, şerpuind de-a lungul hotarului dinspre Bucovina, pe care privim cu nesaţ până în zările cele mai depărtate. Cel ce merge la Dumbrăveni, numai dacă se opreşte înadins şi se în­toarce poate privi culmile dealurilor în­şirate şi acoperite cu păduri, dincolo, peste hotare, în Bucovina… / Când ai ieşit din pădure, care ţine vreo jumătate de km., se vede satul Dum­brăveni, cu bisericile lui. Acest sat e mare de tot, are 4.700 locuitori, din el au ple­cat 800 (opt sute) de soldaţi în război. Aceasta mi-au spus-o învăţătorul şi pri­marul comunei. Tot ei mi-au spus că plecarea acestor 800 soldaţi, în ziua mobi­lizării, s-a făcut cu un alai nespus de frumos. Tot satul a condus pe aceşti 800 soldaţi, până la gara Vereşti, numai în cântece şi chiote de veselie şi bucurie. La îmbarcarea făcută în gara Vereşti a luat parte şi dl Leon Ghica, proprietarul, care, împreună cu învăţătorul, a ţinut cuvântări de ocazie, înflăcărând inimile aprinse ale flăcăilor. Dl Leon Ghica a dat 2.000 lei pentru ajutorarea familiilor, în suferinţă pe urma celor plecaţi în război. Învă­ţătorul mi-a mai spus că, împreună cu primarul, a mai format nişte echipe, de câte zece oameni muncitori, cu care a lu­crat din holdele celor plecaţi în război. Femeile celor plecaţi, dacă-aveau nevoie de lucrători pentru muncă la holdele lor, se adresau învăţătorului şi primarului, iar aceştia destinau câţiva muncitori din echipă, ca să le muncească”[24].

 

1913: „Consiliul miniştrilor, în şedinţa sa de astăzi, 25 Ianuarie 1913, luând în deliberare referatul dlui ministru al industriei şi comerţului sub No. 33.929 din 17 Ianuarie 1913, prin care propune a se acorda foloasele legii pentru încurajarea industriei naţionale fabricii de cherestea ce domnii R. Fritz şi N. A. Popovici C-nie doreşte să înfiinţeze în comuna Dumbrăveni, anexa Vereşti, lângă gara Vereşti, judeţul Botoşani, / Având în vedere motivele invocate prin sus citatul referat; / Având în vedere avizul comisiunii industriale, cum şi dispoziţiunile legii pentru încurajarea industriei naţionale, promulgată prin înaltul decret regal No. 711 din 13 Fevruarie 1912 şi publicată în Monitorul Oficial No. 249 din 14 Fevruarie 1912, // Decide:  // Art. I. Se acordă fabricii de cherestea a domnilor R. Fritz şi N. A. Popovici C-nie, din comuna Dumbrăveni, anexa Vereşti, lângă gara Vereşti, judeţul Botoşani, foloasele legii pentru încurajarea industriei naţionale… / T. Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C. G. Dissescu, Al. Bădărău, M. G. Cantacuzino, General C. Hârjeu, N. Xenopol. / No. 137”[25].

 

1914: „În seara de marţi, pe la orele 7 jumătate, o patrulă, compusă din patru grăniceri austrieci, a tras patru focuri de puşcă asupra grănicerilor români, în dreptul satului Hancea, lângă gara Vereşti. Focurile n-au nimerit. Cazul a fost imediat raportat prefecturii Botoşani, de către jandarmii din Vereşti şi de către primarul comunei Dumbrăveni”[26].

 

1918: „Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. / Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. / Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. / Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus? / M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. / La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă”[27].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Niculică Constantin a lui Iordache, învăţător, şeful Subcentrului Vereşti; Donici Aglaia, învăţătoare, şefa Subcentrului Vereşti”[28].

 

1945: Cojocaru Niculina, de la Vereşti, Vereşti-Botoşani, la Şc. Nr. 2 Bucecea, în locul învăţătoarei Popescu Maria, soţ preot; Codreanu Eugenia, la Vereşti, Vereşti, în locul învăţătoarei Cojocaru Niculina, soţ preot. / Fixări: Arvinte Evdochia,la Vereşti, Corocăeşti, post VI”[29].

 

1946: „Tablou de învăţătorii înaintaţi la gr. I în învăţământul primar, pe data de 1 Septembrie 1944: Niculae V Constantin, com. Vereşti, Corocăeşti; Răileanu S. Sinclita, com. Vereşti, Corocăeşti; Răileanu Savel, com. Vereşti, Corocăeşti; Iordăchescu Niculică Constantin, com. Bursuceni, Vereşti; Iordăchescu Niculică Elisabeta, com. Bursuceni,Vereşti; Teodorescu Alexandra, com. Bursuceni, Vereşti; Boba Al. Ion, com. Bursuceni, Vereşti”[30].

 

1947: „Următorii salariaţi din Direcţiunea a 8-a regională, din Direcţiunea Generală C. F. R., se licenţiază din serviciu, pe ziua de 1 Iunie 1947: Sfaiţăr Mihai, imp. mişc. cl. 6, st. Vereşti; Răţoi Virgil, imp. mişc. cl. 6, st. Vereşti; Crap Mihai, şef manevră cl. 7, st. Vereşti;. Ochiană Dumitru, rev. ace cl. 5, st. Vereşti; Popescu Constantin, scriit. vag. cl: 13, st. Vereşti; Herghelegiu Gheorghe, acar cl. 13. st. Vereşti; Bolohan Gheorghe, manevrant cl. 8. st. Vereşti; Cornonu Gheorghe, manevrant cl. 4, st. Vereşti; Iacobuţ Gheorghe, lucrăt. cl. 12, st. Vereşti; Acozmei Gheorghe, lucrător cl. 3, st. Vereşti; Pantiuc Alexandru, rev. ace cl. 13, st. Vereşti; Ifrim Mihai, acar cl. 4, st. Vereşti; Meşinschi Ioan, imp. bir. Cl. 7. st. Vereşti”[31].

 

 

[1] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[2] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 740

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 17, p. 24

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 244, p. 348

[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1256, pp. 418, 419

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 813, p. 268

[7] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, pp. 56, 57

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1150, p. 382

[9] Spleny, Gabriel von, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, pp. 236-266

[10] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 244

[11] Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5

[12] Vereşti.

[13] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[14] Epoca, No. 136, Anul I, marţi 6 mai 1886, p. 2

[15] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[16] Epoca, No. 668, Anul III, joi 18 februarie / 1 martie 1888, p. 2

[17] Ibidem, p. 3

[18] Epoca, No. 752, Anul III, miercuri 25 mai / 6 iunie 1888, p. 3

[19] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 740

[20] E vorba de familia Costiner – nota lui Nicolae Iorga

[21] Iorga, N., România cum era până la 1918, vol. II, Bucureşti 1972, pp. 15, 16

[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[23] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, p. 235

[24] Opinia, Anul X, No. 1965, Iaşi, miercuri 21 august 1913, pp. 1, 2

[25] Monitorul Oficial, No. 244, sâmbătă 2/15 februarie 1913, p. 11279

[26] Grăniceri austrieci trag asupra jandarmilor români! – în „Adevărul” din 22 august 1914

[27] Morariu, Victor; Pavelescu, Ştefan, Istoricul Reuiniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava / 1903-1938, Suceava, 1939, p. 60

[28] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[29] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9501

[30] Monitorul Oficial, Nr. 287, 11 decembrie 1946, p. 12763

[31] Monitorul Oficial, Nr. 153, 8 iulie 1947, p. 5732


1947: Liderii suceveni ai lui Teohari Georgescu

 

Suceava, fotografie din avion

 

„Se instituie, pe data de 1 iulie 1947, comisiunile interimare la judeţele, municipiile şi comunele urbane reşedinţă de judeţ şi nereşedinţă menţionate mai jos:

 

Comisiunea interimară a judeţului Suceava:

 

Varaşciuc Victor, muncitor; Cotiuba Neculai, învăţător; Bodeanu Petru, agricultor; Sârbu Petru, meseriaş; Radu Rusu, preot; Schor Iulius, avocat; Luca Alexa, învăţător; Macovei Gheorghe, inginer agronom; Guşetu Ananie, agricultor; Hâncu Lazăr, agricultor; Florea Ioan, agricultor; Miclea Isidor, avocat; Blându Alexandru, industriaş; Caşoschi Gheorghe, agricultor; Hrib Toader, agricultor; Ţurcanu Enea, muncitor; Dzimbinschi Max, muncitor; Crainic Emilian, profesor; Babuci Sanda, casnică; Dan Elisabeta, învăţătoare.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedinţă Suceava:

 

Frunză Eugen, funcţionar; Odineţ Mihai, funcţionar; Mohr Herbert, dentist; Sindelariu Eleonora, funcţionară; Florea Vasile, preot; Polak Max, comerciant; Obreja Vasile, agricultor; Grămadă Ilie, profesor; Rosentrauch Max, avocat; Mitre Haralambie, meseriaş; Alamazova Maria, profesoară; Casian Alexandru, meseriaş; Cerlinca Maxim, meseriaş.

 

Comisiunea interimară a judeţului Rădăuţi:

 

Cizlauschi Ion, funcţionar particular; Dr. Drimer Mendel, directorul Casei Asigurărilor sociale; Ursache Calistrat, funcţionar public; Cloşca Simion, avocat; Şorodoc Pantelimon, învăţător; Liss Maria, funcţionară particulară; Metanie Vasile, învăţător; Savu Gheorghe, agricultor; Popescu Gheorghe a Dumitru, agricultor; Cuciurean Constantin, agricultor; Tudose Gheorghe, învăţător; Juravle Silvestru a Sofronie, muncitor; Plamadă Ion, agricultor; Gheorghiţă Ştefan, agricultor; Pitic Constantin, muncitor; Sessermann Ion, muncitor; Seredenciuc Ion, agricultor; Cojocar Cosma, agricultor; Pintea Dumitru, agricultor; Jeşanu Ilie, agricultor.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedinţă Rădăuţi:

 

Hlinschi Ion, agricultor; Rostocker Sigmund, funcţionar particular; Plosceac Ion, meseriaş; Colibaba Petru, muncitor; Velniceru Grigore, funcţionar public; Dankner Isak, meseriaş; Dr. Nicu Cucu, avocat; Bilan Procopie, profesor; Liss Emilian, funcţionar particular; Dr. Hirschhorn Ernst, medic; Buzan Stela, funcţionară particulară; Gheorghian Victor, avocat; Fortunescu Alexandru, medic veterinar.

 

Comisiunea interimară a judeţului Câmpulung:

 

Dadeş Alexandru, învăţător; Pardău Ieremia, muncitor agricol; Piţuc Gheorghe, muncitor forestier; Tiron Dumitru, muncitor forestier; Moldovan Aurel, funcţionar particular; Gârneaţă Constantin, învăţător; Puşcaşu Gheorghe, mecanic; Cosmiuc Constantin, pensionar; Cărăuş Traian, avocat; Străjeru Teofil, muncitor; Mihale Emilian, muncitor; Vorobchievici Damian, muncitor agricol; Carpiuc Gheorghe, muncitor agricol; Şuhan Traian, profesor; Dumbravă Traian, pensionar; Popa Florea, muncitor forestier; Chiruţă Simion, muncitor; Lazăr Neculai, muncitor; Dr. Buliga Silvia, medic; Cotârlă Maria, muncitoare.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedişă Câmpulung:

 

Ungureanu Constantin, muncitor; Bortuzzo Anton, croitor; Landmann Siegmund, funcţionar particular; Brucker Osias, croitor; Suceveanu Ilie, muncitor; Ţugui Ion, director de liceu; Lăcătuş Mihai, muncitor; Piticariu Vasile, funcţionar particular; Saca Smoil, funcţionar particular; Istrate Ioan, căpitan în rezervă; Sidorovici Gheorghe, învăţător; Bălan Lidia, funcţionară publică; Bândea Rodica, profesoară.

 

Comisiunea interimară a comuneí urbane nereşedinţă, staţiunea balneo-climatică Vatra-Dornei:

 

Olteanu Nicolae, muncitor; Lentzer Mayer, meseriaş; Negrea Luchian, muncitor; Păduraru Teofil, director şcolar; Moroşan Constantin, agricultor; Iosif Deac, agricultor; Richter Mayer, muncitor; Tudoreanu Calistru, agricultor; Teroban Ecaterina, casnică.

 

Comisiunea interimară a judeţului Baia:

 

Hărâţu Constantin, muncitor; Păduraru Gheorghe, plugar; Chichioacă Gheorghe, plugar; Anton Vasile, plugar; Grădinaru Gheorghe, învăţător; Vatmanu Gheorghe, plugar; Aniţa Dumitru, plugar; Moldovan Constantin, plugar; Lupaşcu Constantin, plugar; Maftei Gheorghe, plugar; Radu Ion, învăţător; Bărleanu Ion, învăţător; Nicoară T., învăţător; Alexandru Arşinel, învăţător; Dumbravă Gheorghe, prim-pretor; Spiridonică Ecaterina, funcţionară. Filip Ştefan, muncitor; Prundeanu Gheorghe, muncitor; Tomegea Vasile, pensionar; Preot I. Gavrilescu, pensionar.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedinţă Fălticeni:

 

Marin Condrea, muncitor; Segal Iosif, meseriaş; Şincai Grigorie, profesor; Maria Gerrasim, învăţătoare; Ştefan Şerbănoiu, maestru; Paul Haimovici, funcţionar; Ing. T. Vidinivschi, inginer silvic; Onofreasa Gheorghe, plugar; Gneorghe Osadet, profesor; Ioan Dorneanu, antreprenor; Aurel Stino, profesor; Balaban Olga, profesoară; Rusu Nicolae, muncitor.

 

Direcţiunea administraţiei de Stat este însărcinată cu executarea prezentei deciziuni. / Dată la 30 Iunie 1947. / Ministru, Teohari Georgescu / Nr. 19.670 A”[1].

 

 

[1] Monitorul Oficial, Nr. 153, 8 iulie 1947, pp. 5718-5720


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tărăşeni

 

 

 

TĂRĂŞENI. Menţionat în 1680, apoi în 1683, când Ştefan Petriceicu Vodă dăruia mănăstirii Sf. Onufrei „satul Tărăşeni, cu eleşteu şi o moară”, satul de pe malul drept al obârşiei pârâului Cotoveţilor a fost colonizat, în 1780, cu 150 familii de ruteni, din care vor rămâne doar 48 familii, până în 1784, care se alăturau celor câteva familii româneşti existente. Ulterior, aveau să se stabilească în Tărăşeni şi câteva familii germane şi evreieşti.

 

1814: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Tărăşeni a fost ctitorită, în 1814, de Zoie de ARAP, fiind dotată cu un iconostas, în 1829, dăruit de George de ARAP, George de REUS, Ioan de VOLCINSCHI, Adam şi Karl SCHOLZ, Ioan ALEXANDRIUC şi Petru IANOVICI. În 1888, biserica avea să aibă parte de o totală restaurare. În 1843, biserica avea 448 enoriaşi, patron bisericesc era Adam de SCHOLZ, dar postul de preot administrator era vacant. În 1876, cei 1.137 enoriaşi din Tărăşeni şi Prevoroki erau păstoriţi de parohul Ioan LUPU, patron bisericesc fiind Cornelie ŞTEFANOVICI. În 1897 avea să fie construită biserica Sfântului Dimitrie de la Prevoroki. În 1907, paroh al celor două biserici era Leon POIENARIU, născut în 1871, preot din 1896, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Ioan CUDLA, născut în 1885.

 

1843: „Prima biserică din Igeşti era pe Zamca[1] şi servea pentru Igeşti şi comunele Pătrăuţul de Sus şi Jos. Ea era din lemn de stejar, şi a fost, în anul 1843, dăruită şi strămutată la Tărăşeni. Iconostasul din „starea femeilor” a fost adus din Zvineasca, de unde era de loc Zamfira, soţia lui Ienachi Răus, născută Volcinschi. A doua biserică a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin, ţară în calitate de comisar pentru birul ţării”[2].

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sat aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[4].

 

1880: Din 1880, funcţiona în Tărăşeni o şcoală cu 3 clase, din 1900 fiind dată în folosinţă o alta, cu 2 clase, la Prevoroki[5].

 

1888: „Mai călătorisem, acum câţiva ani, la Cer­năuţi, însă scurtul timp, cât am stat acolo, nu mi-a îngăduit să-mi fac o idee justă şi fondată de tot ceea ce am văzut în 2-3 zile. Ca cronicar conştiincios şi pentru ca ma­teria cronicii să fie mai voluminoasă, ar trebui să vă dau o descripţie a locurilor pe unde am trecut, a persanelor cu care am fost în contact… Mă mărginesc a vă spune că, de la Dorohoi, orăşelul mai de importanţă ce-am întâlnit în drum, a fost Mihăilenii, un târg cu vreo 2-3.000 locuitori, cu câteva clă­diri frumoase, dar nu de speriat, apoi graniţa, cu funcţionarii vamali foarte de treabă, atât cei români, cât şi cei austrieci, apoi, în depărtare, zărirăm un târguşor numit Siret, de care se vorbea mult bine, apoi un sat mai mărişor, numit Tătărăşenii (sau, pe nemţeşte, Tarascheny), în care se vorbea mult jidoveşte, şi, după un drum mai fără popas, de vreo zece ceasuri, intrarăm, pe la grădina publica, în Cer­năuţi”[6].

 

1890: În 1890, Tărăşenii aveau 1.786 locuitori, primar fiind Noe Herş. Învăţător era Dimitrie Nedelco, Ioan Lupu era paroh, iar Ion Cudla – cantor bisericesc.

 

1901, august 26 – Gustav Weigand: „A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[7], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă. În dimineața următoare, am plecat spre nord, fără aproape nici o ședere, pe drumul de la țară, prin zone mai slave, spre Privorokie[8], sat cu locuitori germani și români, în timp ce satul vecin Tărăşeni, pe lângă germani are şi ruteni. La scurt timp, pe când plecam spre Franzthal, o fată a alergat după trăsură şi am invitat-o să urce[9], iar ea nu a ezitat să o facă. Spre uimirea mea, am auzit și de la ea graiul limbii române, pe care îl ascultase şi de la soldatul de la Lucina şi care, la început, nu mi s-a părut credibil. Nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar, după cum a spus cu naivitate, a vorbit mereu patru limbi: română, germană, rusă și evreiască, limbă pe care a învăţat-o de la evreică-germană, pe care a imitat-o ​​cu o precizie uluitoare în pronunție și ton, aşa cum am observat, de multe ori, că fac mulţi români din Bucovina”[10].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tărăşeni, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată la izvoarele pârâului Cotovăţ, între Mihuceni şi Prevorochi, lângă hotarul dinspre distristul Cernăuţi. Suprafaţa: 6,75 kmp; po­pulaţia: 1.026 locuitori ruteni, de religie gr. or. şi colonişti ger­mani de confesiune evanghelică. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Siret şi punc­tul final al drumurilor districtuale ce vin de la Cuciur-Mare şi de la Hliboca; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohi­ală cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună e menţio­nată, pentru prima dată, la 1672. La 1776, aparţinea mazilului Ioan Sava. În 1780, a fost unită cu Mihuceni şi Trestiana. Tărăşeni, moşie cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 3,55 kmp; popu­laţia: 84 locuitori izraeliţi, ruteni, români, germani ş. a. La 1784, făcea parte din comuna Trestiana. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 700 hectare pământ arabil, 55 hectare fânaţuri, 10 hectare grădini, 185 hectare imaşuri, 47 hectare păduri. Se găsesc 83 cai, 376 vite cor­nute, 240 porci, 32 stupi”[11].

 

1914: La începutul lunii septembrie a anului 1914, protejaţii imperiului austriac, oamenii cu stare, au început să se retragă, preventiv, în România. În 15 septembrie, au sosit la Dorohoi, cu două trăsuri, familia baronului Kapri şi cea a doctorului Stephanovici. Din relatările acestora, reieşea că „trupele ruseşti au o atitudine frumoasă şi tratează bine populaţia austriacă, totuşi s-au semnalat, pe ici, pe acolo, cazuri izolate de prădăciune şi de siluire, provocate de soldaţi ruşi prin periferiile oraşului şi prin satele Bucovinei, fapte care fac ca populaţia să continue a fugi îngrozită, care încotro… Câteva localităţi din Bucovina au fost incendiate de ruşi. Aşa s-a dat foc oraşului Sadagura, care a ars aproape în întregime, precum şi localităţii Boian, unde focul a distrus numai o parte din oraş. De asemenea, s-a dat foc localităţii Tărăşeni şi altor câteva sate din Bucovina”[12]. / În 19 septembrie 1914, între Stăneşti şi Tărăşeni s-au dat lupte puternice între o mie de soldaţi austrieci (Landsturm), comandaţi de un locotenent, şi trei regimente ruseşti. „Soldaţii austrieci au fost nimiciţi cu toţii. Au rămas numai nouă soldaţi, dintre care şapte, grav răniţi, s-au refugiat în pădurea Franzenthal, iar doi au trecut pe teritoriul nostru, predându-se, cu arme, cu tot, grănicerilor români de la pichetul Posat, din comuna Buda… Soldaţii austrieci, ascunşi în pădurea din Franzenthal, au fost trădaţi de un lipovean, care a venit la dânşii, urmat fiind, la distanţă, de armata rusă. Lipoveanul a spus soldaţilor austrieci că se apropie numai o mică patrulă rusă… Cei doi soldaţi austrieci au putut scăpa, culcându-se la pământ şi târându-se, pe pântece, până la frontiera română, unde au trecut pe teritoriul nostru”[13].

 

1916: „Astăzi, ultimele știri din diferitele fronturi, pe care se operează, de la Nistru, la Focşani, sunt următoarele, mergând de la stânga germană, la dreapta. Pentru frontul Nistrului (la stânga), nimic nou. Pentru frontul următor, cel al Prutului, nici o schimbare. Stabilizat la aproximativ 14 kilometri, în aval de Cernăuţi, frontul este oprit de un râu, pe care ruşii au încercat în zadar să-l străbată, la Lucaviţa, unde au fost bătuţi, în 9 august. A treia coloană, care încearcă să ajungând la Siret, este blocată în preajma Rădăuţilor; germanii au încercat să trimită trupe din Cernăuţi, care să se infiltreze între coloana rusească de pe Prut și cea de pe Siret, pentru a încerca să recucerească pozițiile de pe acest ultim râu. Acest front a fost capturat, pe 10 august, la Tărăşeni”[14].

 

1918: Mihai a lui George Zahariuc, născut în Tărăşeni, la 1o noiembrie 1872, a plecat, în august 1916, la război şi ar fi murit, în luptă, pe Monte Carlo, în iunie 1918. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Zamfirei Zahariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

 

1918: „În 9 Noiembrie 1918, am poposit în comuna Tarăşeni, unde temeliile fostelor gospodării dovedeau că aicea a fost un sat ca şi celelalte. De altfel, numai barăci improvizate. Abia ofiţerii au putut găsi adăpost, ca să nu doarmă sub cerul liber. Trupa istovită s-a culcat unde a putut şi după regula răsboiului. / Colonelul şi cu mine am fost găzduiţi de un neamţ bătrân, care ne-a oferit două paturi. Aici a sosit, într-un târziu de noapte, un automobil, care l-a adus pe generalul Zadic, care, după o scurtă convorbire cu comandantul Brigăzii, s-a întors spre Rădăuţi. / A doua zi, dimineaţa, adică în 10 Noiembrie, comandantul brigadei mi-a pus în vedere că informaţiunile primite de comandanlul Diviziei sunt în contrazicere cu informaţiunile primite direct de la dl Iancu Flondor, care, în calitate de preşedinte al consiliului naţional, a chemat armata română în Bucovina. Aceste informaţiuni se refereau la bandele înarmate, care terorizau populaţia oraşului Cernăuţi şi care, după informaţiunile furnizate comandantului armatei, ar fi fost minat cele mai importante clădiri din oraşul Cernăuţi. Pentru a verifica aceste informaţiuni, generalul Zadic a lăsat să fiu trimis eu, cu un plic din partea Domniei Sale, direct la Palatul Naţional din Cernăuţi, unde era biroul dlui Iancu Flondor. / Am primit această misiune şi am pornit, îmbrăcat în haine ţărăneşti, singur, lăsând trupa în Tărăşeni. În urmă, am fost ajuns de dl Nicolai Prelici, care venea, cu o trăsură, dinspre Rădăuţi, spre Corovia. Cunoscându-ne, am fost luat în trăsură şi adus până la părintele Dolinschi din Corovia, unde am găsit şi pe fratele părintelui Dolinschi, maior în armata austriacă. Aceştia mi-au arătat calea cea mai scurtă ca să ajung la Iancu Flondor. Însoţit de dl Nicolae Prelici, am ajuns, fără să fiu cunoscut de cineva, până în poarta Palatului Naţional. / În Piaţa Unirii de astăzi, lume multă şi de toate naţionalităţile. Garda naţională păstra ordinea. Un soldat din această gardă m-a condus până în biroul lui Iancu Flondor. Aici, în jurul unei mese mici, pe care se afla o sticlă cu vin şi câteva pahare, şedeau: Iancu Flondor, cu fratele său, Nicu Flondor, şi Gheorghe Şandru, iar în jurul lor se preumbla agitat dl Dori Popovici. / I-am dat plicul şi am explicat rostul misiunii mele. Mi-a oferit un pahar cu vin, pe care sigur că nu l-am refuzat şi apoi mi-a spus următoarele cuvinte : „Te rog să pleci imediat îndărăt, să-i spui dlui general să nu aibă nici o grijă, pentru că de si­tuaţia de aici răspund eu, şi ea este aşa precum îi spun informaţiunile de la mine. Eu îl aştept în fiecare moment”. Aceasta era pe la orele 1 după masă, în ziua de 10 Noiembrie. După aceasta, am ieşit, condus de acelaşi soldat de gardă, până în jos, unde m-a aşteptat dl Nicolae Prelici. Cu o căruţă, pe care am putut-o găsi, am luat drumul spre Tărăşeni, dară în Corovia am întâlnit trupa şi am comunicat comandantului de brigadă cele auzite de la dl Flondor. / Contrar aşteptărilor celor din Cernăuţi, armata s-a oprit între Corovia şi Cernăuţi. Generalul a dat ordin ca intrarea armatei în Cernăuţi să se facă abia a doua zi, cu toate că dl Flondor a stăruit ca acea intrare să se facă în ziua de 10 Noiembrie, seara”[16].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Kruzliewska, născută Mănescu Modesta, Tărăşeni”[17].

 

Printre personalităţile Tărăşenilor se evidenţiază medicul sucevean Teofil Lupu (06.06.1869, Tărăşeni – 07.07.1935, Suceava), susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene. În 1910, a reluat „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene”.

 

 

[1] Zamca a fost o fortăreaţă şi întăritură a creştinilor, contra invaziei tătarilor.

[2] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 39, 1876 p. 32, 1907 p. 159, 138

[6] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

[7] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[8] La Privorochia, a cântat Spiridon Vonorocschi (16 ani).

[9] Fata de 14 ani, din Franzthal, analfabetă, dar care vorbea fluent patru limbi, se numea Lisaveta Crăsniciuc.

[10] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 221

[12] Ştiri de la graniţa austriacă, „Adevărul” din 4 septembrie 1914

[13] Luptă austro-rusă lângă graniţa noastră, „Adevărul” din 10 septembrie 1914

[14] L’Ouest-Éclair, 10 août 1917, p. 3

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[16] Ungureanu, Vasile, fost voluntar în Armata Română, Amintiri din zilele intrării Armatei Române în Bucovina, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, pp. 485, 486

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şubraneţ

 

Dansul rutean „Cerkowcia”

 

 

ŞUBRANEŢ. Menţionat în 18 octombrie 1435 drept „satul Sobraneţ, în ţinutul Ţeţinei”, selişte pustie la 1640, satul Şubraneţ, de lângă Sadagura, avea, în 1775, când era grafiar Sobraneţ sau Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani şi 1 umblător. După alte surse, în 7 septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul Stroescul, pentru 100 galbeni, „săliştea Şubraneţ”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şobroneţ, moşie răzeşească, „96 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, Ştefan, Iftemii, Ştefan şi Ion, 3 dascăli, Ion, Tănasă şi Vasile, 3 mazili, Costandin, Mihalachi şi Panaite STROESCU, 5 jidovi, Leizer, Iosip, Moşcol, Marko şi Leiba, 21 călăraşi, respectiv Ion chihaia (CHIHAIA), Ion DĂNULIAC, Toader DĂNULIAC, Grigoraş LASCHIUCA, Grigoraş LUPINKA, Grigoraş PALCIUK, Andrieş LASCHIUCA, Luca, Neculai SOROCIAN, Ion LALEŞ, Toader SAVCIUK, Vasile CRABCIUK, Grigoraş sin HAVETIK, Ivan PIŢIL, Andrii BILAC, Andrieş CLIM, Pătraşcu MOVILĂ, Andrieş cojocar, Fodor, Vasile LASCHIUCA şi Ivan rus, 5 văduve, Maria, Nastasa şi Maria lui Vasile, plus 2 văduve de călăraşi, Dochiţa şi Fedora, 3 ţigani, Simion, Grigoraş şi Grigori, 7 case pustii şi 45 birnici, şi anume: Andrei vornic, Pricop LUNGUL, Ivan rus, Alecsa rus, Ostafi, Ivan RABICI, MAZURUL, Gavril OMENICI, Vasile POPOVICIUK, Costaşco, Vasile MĂCARII, Sauca TOMACIUK, Ştefan vătăman, Vasile Tomaiciuk, Ivan HORDIBAN, Ivan rus, Mihaiu BOŢUL, Ilko pânzar, Fodor pânzar, Mihail CORIDA, Andrei TOPALCIUK, Vasile TELEPELECIAK, Dănilă CINPOEŞ, Andrei CHIŢUMAN, Fodor STRIEŢ, Vasile CRIVDA, Petrea FUNDRA, Semen CHINA, Milko CALANCIUK, Vasile CAZAC, Vasile CALANCIUK, Lulian DORLELIŢA, Mihail cioban, Vasile cioban, Mihail rus, Gavril văcar, Ion prisăcar, Timofti rus, Hrihor rus, Hrihor RUSNAK, Timofti rus, Foka, Vasile rus, Macsim argat şi Petrea rus.

 

1782: În 8 iunie 1782, Mihalachi, Constantin şi Panaite Stroescul se declarau stăpânii Şubraneţului, sat pe care îl cumpărase străbunul lor, Lupul Stroescul, în 9 septembrie 1640 de la mănăstirea Voroneţ. Panaite Stroescul, care nu avea copii, va dărui fratelui său, Constantin, treimea sa din Şubraneţ, în 27 octombrie 1785. Mihalachi Stroiescul îşi va înzestra fata, Caterina, jupâneasa lui Alexandru Jiean, cu a treia parte din satul Şubraneţ, în 22 ianuarie 1792. La fel va proceda şi Constantin Stroescul, care îşi va înzestra fata, Safta, jupâneasa lui Dumitraş Goian, în 22 iunie 1792, cu un sfert din satul Şubraneţ, Dumitraş Goian de Jadova cumpărând, în 12 noiembrie 1792, şi partea lui Alexandru Jiean.

 

1793: Panaite Stroescul, care va avea. În cele din urmă, o fată, Smaranda, care se va căsători cu Vasile Zota, o va înzestra, în 20 iunie 1793, cu un sfert din satul Şubraneţ.

 

1797: În 18 mai 1797, Mihalachi Stroescul dăruia ginerelui său, Şerban Stârce, a şaisprezecea parte din Şubraneţ, apoi, pentru că trăia în Moldova, va arenda partea lui de sat, în 25 aprilie 1798, lui David Lucaşevici.

 

1807: În 3 februarie 1807, Constantin Stroescul dăruia fiului său, Gligoraş, un sfert din satul Şubraneţ, pe care îl avea de la Panaite.

 

1809: În 5 septembrie 1809, Vasile Stroescul avea să vândă a şaisprezecea parte din Şubraneţ, pentru 10.000 florini, lui Dimitrie Costin.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

 

1871: Din 1871, funcţiona la Şubraneţ o şcoală cu 4 clase[3].

 

1899: Biserica Sfântului Gheorghe din Şubraneţ, ctitorită în 1786, reconstruită în 1899, avea, în 1843, 1.023 enoriaşi, păstoriţi de parohul Ioan POCLITAR, patroni bisericeşti fiind baronul de MERSWICZ, Nicolai baron de CALMUŢCHI şi baronul de ZOTTA. În 1876, patroni bisericeşti erau Cristof şi Ioan de MERZOWICZ şi Vasilie de ZOTTA, paroh fiind Georgie ZAVADOVSCHI, care păstorea 1.580 suflete. În 1907, sub patronatul Sofie de MERZOWICZ şi al Kaietanei şi a lui Peter de ROMAŞCAN, paroh era  George ZAVADOVSCHI, născut în 1838, preot din 1869, paroh din 1872, cantor fiind, din 1900, Ioan TOMAŞEVSCHI, născut în 1855.

 

1890: În 1890, comuna Şubraneţ avea 1.750 locuitori, primar fiind Petru Mustaţă. George Chirilovici era învăţător, George Zavadovschi – preot, iar cantor bisericesc era Ioan Tomastewski.

 

1907: „Sâmbătă, în 10 august 1907, a încetat din viaţă, după o suferinţă scurtă, în etate de 70 ani, exarhul şi parohul din Şubraneţ, dl Georgi Zavadovschi. Înmormântarea defunctului, la care a participat un număr deosebit de mare de preoţi, s-a săvârşit cu pompa obicinuită, marţi în 13 luna curentă. Rând pe rând se trece tot câte una din figurile cunoscute întregii inteligenţe din Bucovina, făcând loc altora, care nu înţeleg nici timpul în care trăiesc, şi nici nu sunt înţeleşi de nimeni. Fiecare care la cunoscut pe răposatul exarch Georgi Zavadovschi, care, cu glumele ce-i curgeau ploaie din gură, te tăcea să uiţi de toate nevoile, a luat cu întristare cunoştinţă de moartea sa. Doarmă în pace!”[4].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şubraneţ (Szubranetz), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, pe ambele părţi ale pârâului cu acelaşi nu­me, la locul unde el formează 2 lacuri, spre vest de comuna Zadobriuca. Suprafaţa: 14,56 kmp; popu­laţia: 1.650 locuitori ruteni, de religie gr. or. Cale de 2 km, la est, trece drumul principal Cernăuţi şi Sadagura – Uscie-Biskupie; prin drumuri de ţară comu­nică cu localităţile din partea de sud şi est. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru primă oară, într-un hrisov din 18 Octombrie 1434, în care se spune că domnul Moldovei Ilie a dă­ruit-o boierului Stan Babici. La 1641 a fost pustiită, dar a fost populată iarăşi. În acest an, se găseşte în hrisoave că aparţinea familiei boiereşti Stroescu, de la care a trecut la mănăstiriea Voroneţ, în a că­rei posesie se găsea şi la 1776. În 1739, a trecut pe aci ar­mata rusească, sub comanda generalului Munich. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vite­lor. Comuna posedă 1.163 hectare pămănt arabil, 62 hectare fânaţuri, 10 hectare grădinii, 164 hectare imaşuri, 9 hectare păduri şi 9 hectare heleşteie. Se găsesc 157 cai, 312 vite cornute, 546 oi, 98 porci şi 76 stupi de albine. Şubraneţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,29 kmp; popu­laţia: 70 locuitori, poloni, izraeliţi şi, în fine, ruteni gr. or. şi gr. cat.”[5].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făcea parte şi „Locţiitor: Petru Romaşcan, proprietar mare, Şubraneţi”[6].

 

1921: Deciziune de expropriere No. 116/21. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 194 şi 195, Şubraneţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, precum şi corpurile rusticale fasc. No. 196 şi 816 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Şubraneţ, în suprafaţă de 68 ha 20 a 99 mp, proprietatea dnei Kajetana Romaszkan, născută Merzowicz, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

 

1941: Prin ordin al ministrului învăţământului,  învăţătorul „Coroiu Ioan, seria 1936, media 7,53, este numit în com. Şubraneţ, jud. Cernăuţi”[8].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 402

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 81, 1907 p. 159, 111

[4] Apărarea Naţională, Nr. 58 şi 59, Anul II, duminică 18 august stil nou 1907, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 219

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[8] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele


Pagina 10 din 1,257« Prima...89101112...203040...Ultima »