Dragusanul - Blog - Part 10

Capitolul I: Însoţiţi, soaţa şi soţul

 

 

Ovidiu Donţu s-a oprit în faţa noului preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava şi i-a zis răspicat:

 

– Deci ai pus-o director al Direcţiei generale pentru organizare, resurse umane şi achiziţii publice!… Ai grijă, Cătăline: aia deja a regulat doi preşedinţi şi, dacă n-ai să fii atent, ţi-o trage de te zvârle cât colo!

 

Nu a râs nimeni dintre cei de faţă, pentru că avertismentul colorat al parlamentarului sucevean nu avea nici o sugestie sau semnificaţie sexuală. Am întrebat, totuşi, cine-i „aia” şi mi s-a spus un nume care îmi era total necunoscut: Beldiman. Mai departe nu m-a interesat povestea cadristă a partidului care tocmai înşfăcase, prin rotaţie, puterea judeţeană. Nu era treaba mea. Eu venisem la preşedinte cu nu mai ştiu ce problemă de serviciu; de regulă, nu intram în Palatul Administrativ decât dacă eram chemat sau dacă manifestările culturale de care răspundeam se izbeau de ochelarii de cal ai eşuaţilor în sistem, ştiut fiind faptul că activiştii de partid incapabili şi rubedeniile liderilor dintotdeauna s-au bucurat de plasamente călduţe în sistemul culturii, plasamente din care nu mai putea fi deşurubaţi vreodată.

 

Nu mult după aceea, soaţa Beldiman căpătase faimă, o puzderie de salariaţi ai instituţiilor judeţene plângându-se şoptit de abuzuri şi nedreptăţi şi că fură din banul public de rupe. Dintotdeauna, zvonurile au un miez de adevăr, mai gros sau mai subţire înfăşurat în exagerări, dar nici fărâma de adevăr nu mă interesa, pentru că, vorba lui Bolintineanu, „cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / merită să-l poarte spre ruşinea lor”. Pardon, onoarea, pentru că la noi, la români, nu există ruşine, ci doar onoare mai mult sau mai puţin ştirbită sau şifonată, care „onoare” nu-i de fapt decât o penibilă paradă de imagine închipuită. Şi totuşi, într-una din zile, trecând prin faţa biroului faimoasei eroine a zvonisticii zilei, am devenit curios. Am bătut discret la uşă, închipuindu-mi că dincolo de ea voi întâlni o băbătie cazonă, lacomă şi răutăcioasă, care, pe ultimul parcurs al carierei, şi-a atrofiat total simţul măsurii. Când am intrat în birou, după ce mi s-a răspuns afirmativ, am văzut o femeie tânără, care vorbea cu vioiciune la telefon, apoi, a întrerupt şi m-a rugat să iau loc. Am clătinat din cap a refuz şi am întrebat unde o pot afla pe directoarea Beldiman:

 

– Eu sunt. Luaţi loc, vă rog!

 

Am negat iarăşi din cap:

 

– După faimă, îmi închipuiam că sunteţi aproape de pensie şi că daţi ultimele tunuri. Şi văd că sunteţi un om tânăr. Aveţi grijă, pentru că ar fi păcat…

 

Şi am ieşit. Peste vreo jumătate de oră, pe când îmi deschideam computerul, am fost chemat la telefonul Centrului Cultural „Bucovina”. Era „directoarea Beldiman”, care începu să se dezvinovăţească şi de vini despre care eu nu auzisem, plângându-se de „lumea rea şi invidioasă” – chestie de altfel credibilă, şi de câte şi mai câte. Aveam mult de lucru, aşa că i-am explicat că nu mă interesează nici zvonurile, nici contrariile lor. Nu devenise pentru mine o ţintă jurnalistică, pentru că nu mai practicam gazetăria, iar problemele instituţiei consiliului judeţean să le rezolve cei îndreptăţiţi să o facă, nu eu.

 

În lunile următoare am avut multă bătaie de cap cu organizarea administrativă a Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, pe măsură ce creştea în valoare şi în faimă, inclusiv europeană, făcea să plesnească rânza în rataţii protipendadei culturnice, în care includ, desigur, şi cultele, palier ideologic în care bătălia pentru funcţiile de viitori protopopi cerea vitejeşti implicări în războirea cu satana. Umblau cu lumânarea în mână profesioniştii sutanelor după diavol, mânjind creiere şi înveninând suflete, iar când le arătam cu degetul că diavolul nu umblă aiurea pe pământ, ci s-a înrădăcinat puternic în lăuntrul lor sutanic, băteau în retragere. Dar ce folos, pentru că mie îmi creştea glicemia la peste 300, antrenând o avalanşă de alte valori alarmante ale sănătăţii trupului meu, de care nu mai aveam când avea grijă. Abia în dimineaţa primei zile de festival, când coboram în şanţul de apărarea al Cetăţii Sucevei, trupul începea să-şi regleze singur parametrii, îmbrâncit probabil la normalitate şi de subconştientul căruia îi fusese încredinţat. Iar seara, când difuzoarele de deasupra capului meu îmi palpau vibrant fiecare celulă a trupului, alterându-mi doar recepţionarea acutelor, de pe chipurile fericite ale miilor şi miilor de tineri, care îşi trăiau frenetic propria lor cultură, se desprindea o lumină tămăduitoare, care îmi aducea glicemia la valori normale. Timp de cinci zile, începând de la montarea scenei şi până la plecare muzicienilor, nu aveam timp de odihnă fizică, pentru că plecam din şanţ la ora patru, dimineaţa, şi reveneam cel târziu la zece. Şi totuşi, nimic nu mă odihnea mai mult şi mai revigorant.

 

Fiul meu Andi, adevăratul realizator artistic al festivalului, care făcuse echipă cu Mihnea de la „Luna Amară” şi cu Lucian Csibi de la „Relative”,  ştiind de bolile mele, mă tot chestiona îngrijorat, măcar din oră în oră:

 

– Eşti bine? Cum te simţi?

 

Zâmbeam:

 

– Împlinit: prin tine şi prin ei!

 

Arătam cu ochii spre muzicienii şi voluntarii din stagiu, apoi spre monolitul viu al tinerimii din faţa scenei, fără de care nici o artă nu îşi mai are sens şi ar trebui să dispară.

 

După festival, fără nici o zi de recuperare sau de concediu de odihnă, treceam la celelalte. Începeam, mai întâi, repetiţiile cu „Zicălaşii”, cu care îmi propusesem să scoatem din uitare măcar cânte o sută de cântece străvechi româneşti. Întâlnisem, de-a lungul anilor, tot felul de partituri româneşti, prin vechile publicaţii străine, începând cu cântecul preferat al lui Ştefan cel Mare, „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat în „Wittenberger Gesangbuch” 1531, şi cu cel cântat de lăutarii suceveni, care însoţeau solia lui Ştefan, în 1502, la Krakowia, la înscăunarea regelui Altexander, cântec pe care îl notase călugărul Jana z Lublina şi care, ulterior, avea să se răspândească, sub numele „Haiducii”, pentru că îl dansaseră gărzile domneşti, în variante asemănătoare atât în Polonia, cât şi în Ungaria, ultima variantă maghiară a acestui ancestral cântec al neamului nostru fiind „Marşul lui Ráckóczi”. Chiar şi varianta liturgică, pe care o aranjase pentru orgă Jana z Lublina, o aflasem şi aveam să o reproducem, într-o primă lectură, la momentul potrivit. Cântecul acesta, care stă la originea „Căluşarilor” (melodia lui Sulzer sau Burada), a „Arcanului” şi a tuturor cântecelor „Ardeleanca” sau „Bătuta ardelenească”, obligă la o arheologie spirituală, cu atât mai mult cu cât noi izbutiserăm să găsim două variante ale „Arcanului” în Muntenia, una în Oltenia şi una în Dobrogea, iar dacă am mai fi avut sprijin, am fi putut identifica toate cele douăsprezece „Arcane” (arce zodiacale), despre care vorbea J. A. Vaillant, în 1857, într-o lucrare publicată la Paris.

 

Datorită trudnicei munci a „Zicălaşilor”, am putut înţelege mai uşor mărturiile despre „datul iniţial”, cum numea René Guenon, Datina, iar „Cartea Datinii”, la care lucram încă de pe atunci, se contura ca o desluşire de cale; îmi zăream strămoşii, pentru că le auzeam bucuriile şi amarul, pulsând sub arcuşul viorilor. Fără să asculţi, nu poţi înţelege, iar arborele cosmic al spiritualităţii neamului, căruia îi cunoaştem doar crenguţele, pe care le numim folclor, nu-ţi dezvăluie trunchiul şi, cu atât mai puţin, rădăcinile.

 

Cântecele vechi, numite zicale pentru că se interpretau numai orchestral, ne-au dat multă bătaie de cap, pentru că lăutarii de odinioară trebuiau să scoată un maximum de plăcere din nişte instrumente rudimentare, aşa că primaşii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru s-au văzut obligaţi să descoperă singuri tehnici străvechi ciudate, de care făceau mare haz, după ce le desluşeau. Formasem, împreună cu cei doi violonişti, şi cu starostele Petru Oloieru, cu bracistul Răzvan Mitoceanu, cu contrabasistul Ionuţ Chitic şi cu vocaliştii Constantin Irimia şi Mihai Hrincescu o adevărată familie, în care şi-au găsit imediat loc şi tehnicienii Dănuţ Lungu, Nicolae Gabi Sandu şi Lucian Căluşeriu. Cântau şi, pe măsură ce ascultam, ştiam unde trebuie să caut în continuare. Am vreo şase mii de partituri, din care am fonotecat doar vreo două mii. Apoi s-a tras oblonul interdicţiei recuperării de nepreţuit pe care o făceau „Zicălaşii”, pentru pohta soaţei şi soţului Beldiman, care considerau că autoritatea şi fărâme din miliardele Consiliului Judeţean Suceava li se cuveneau lor, stăpânitorilor de drept ai sclavului Flutur şi ai servilor supuşi ai acestuia. Numai că, pe atunci, nu ştiam ce urma să se şi să mi se întâmple, aşa că, pe când mă întorceam de la Cetate pedestru, împreună cu Tiberiu Cosovan şi cu Mihai Pînzaru-Pim, şi, din staţia de microbuz pentru comunele Ipoteşti şi Bosanci de pe strada Mitropoliei, m-a salutat un glas de femeie, întorcând capul, am exclamat aproape cu bucurie:

 

– Doamna Beldiman!…

 

Pim, impresionat că directorul general al Consiliului Judeţean Suceava, face naveta spre domiciliu cu microbuzul, a devenit glumeţ şi amabil, în vreme ce Cosovan, care ştia zvonurile pe care le aflasem şi eu, era ceva mai rezervat. În vremea aceea, scriam o a doua carte de poeme, dedicată, prin tehnica acrostihului, unor suceveni, unii chiar prieteni, alţii doar cunoscuţi. După Revoluţie, când libertatea cuvântului devenea din ce în ce mai reală, nu mai simţeam nevoia să scriu poezie şi îmi trebuia un obstacol în plus, care să mă provoace. Or, ce poate fi mai provocator decât să-ţi ţeşi cuvintele pe iţele rigide ale unor litere de început de vers, fără să pierzi din vedere ţinta existenţială a fiecărui cântec, care nu mai este al tău, după ce îl scrii, ci al celor care l-au înţeles?

 

De câtăva vreme, mă frământa motivul edecarilor de pe Volga, care târau corăbiile spre izvoarele fluviului; purtau lanţuri la picioare şi, odată cu corabia, îşi târau după ei şi umbrele. Oare altfel este existenţa omului în general? Nu cumva şi noi târâm umbra spre izvoare, după desprinderea din întregul căruia i-am aparţinut cândva şi spre care tânjim subconştient de-a lungul trudnicei călătorii spre izvoare? Nu cumva moartea este izvorul cel adevărat al fluviului existenţial, aşa cum susţinea, de fapt, şi Iisus? Ca poezie, ca frământare de inefabil şi de real, sugestia mi s-a părut a fi convingătoare, aşa că, în seara aceea, după ce am dedicat două variante ale temei lui Tiberiu Cosovan şi lui Mihai Pînzaru-Pim, am încercat şi o treia variantă, folosindu-mă, în acrostih, de numele doamnei Beldiman, pe care nu aveam de ce să o consider vrăjmaş, şi nici măcar acum, când scriu această carte, nu văd în ea decât o victimă, căreia poţi să-i reproşezi cel mult laşitatea. Dar curajul sau laşitatea fiecărui om nu se apreciază şi nici nu se reproşează, pentru că nimic nu ne îndreptăţeşte la aşa-ceva. Curajul sau laşitatea înfrumuseţează sau urâţeşte calea fiecăruia, târâtul umbrei spre izvoare devenind lai lesnicios sau mai anevoios.

 

Nu mult după aceea, unul dintre „prietenii” de pe facebook (eu acceptam fiecare cerere, fără să verific din partea cui vine), „Ducatul Bucovinei” îmi trimitea o întrebare absolut imbecilă, care cică făcea parte dintr-un sondaj de opinie: „A cui este Bucovina?”. De parcă fiecare ţaţă, conştientă că părerea ei contează, trebuia să-şi dea cu presupusul, atunci când nici un document din cancelariile polonă şi maghiară, din ultimele şase veacuri, nu susţine că Bucovina nu ar aparţine Moldovei. E drept că şi polonii, şi ungurii şi-ar fi dorit stăpânirea Moldovei, dar fără a pune la îndoială faptul că Bucovina este pământ al statalităţii moldave. Şi-atunci, care-i sensul acelui „sondaj de opinie”, pe care, înainte de a şterge „Ducatul Bucovinei” din lista de prieteni, l-am catalogat drept „idiot de-a binelea”, catalogarea vizând şi sondajul, şi autorul acestuia, care se închipuia Duce de Bucovina: Beldiman Herzog von Bukowina. Închipuie-se şi Patriarhul Chiril, dar cât mai departe de spaţiul existenţei mele de fiecare zi.

 

În prima zi de decembrie a anului 2015, dădusem, din întâmplare, peste anunţul Consiliului Judeţean Suceava de atribuire a publicităţii nu mediei consacrate, ci unor site-uri anonime ale unor firme şi mai obscure din Lisaura şi Tişăuţi, care nu aveau nici presă tipărită, nici audio sau de televiziune. Împreună, cele două firme înşfăcau din bugetul judeţean mai vreo două miliarde şi jumătate de lei şi tocmai scoteau „o fiţuică penibilă, de pupat în fund PSD, numită „Suceava” şi nu mai ştiu cum”. Uitându-mă pe cele două site-uri pustii şi fără nici un cititor, am băgat iute de seamă că proprietarul lor mulgea cu hărnicie şi din bugetul Direcţia Silvică Suceava, ceea ce m-a făcut să cred că PSD tocmai îşi făcea o media proprie, pe bani de la buget, cu complicitatea soaţei Beldiman, directoare şi peste achiziţii publice. Nici prin gând nu îmi trecea că banii aceia mergeau în familie, soţul Beldiman visându-se, după cum singur avea să mărturisească, un viitor Avram sau Drăguşanul. Numai că avea şi o nuanţă morbidă în visurile lui rozalii, nuanţă care impunea dispariţia, la nevoie şi din viaţă, a ţintelor sale.

 

Scrisesem articolul „Aici sunt banii dumneavoastră” într-o seară de sâmbătă, iar luni, la prima oră, Covaşă împărţea gratuit exemplare ale tabloidului soţilor Beldiman (încă nu ştiam al cui este), în care două pagini se ocupau de lichidarea mea civică.

 

– Asta-i doar începutul!, hohoti Covaşă, de cum mă zări. Să vedeţi ce va urma şi ce avocat formidabil avem!

 

Minţea. Aveau un avocat slab şi rudimentar în gândire, uşor de învins în faţa unor instanţe nepărtinitoare, dar cinic şi necinstit, care tocmai îşi subordona câte o judecătoare de primă instanţă, prin metoda clasică a stăpânului său: şantajul şi ameninţarea. Prin urmare, transmitea în direct, sub văzul, judecătoarelor, deşi folosirea telefoanelor este „strict interzisă în sălile de judecată” şi, cu atât mai mult, în timpul şedinţelor cu uşile închise; nu-şi data niciodată înscrisurile şi aglomera dosarele, prin rea-credinţă, cu probe false (zeci de poeme, scrise în urmă cu 40-50 de ani, deveneau „probe” de „atac la persoană” în dauna soţului Beldiman). Şi mai pusese la dosar, subestimându-mă, două sentinţe, ale instanţelor de soluţionare a contestaţiilor şi, respectiv, de contencios, prin care se stabilea că vinovăţia pentru o astfel de licitaţie, care nu lua în calcul audienţa publică, este autorul caietului de sarcini, adică soaţa Beldiman.

 

Între timp, în Biroul managerului Centrului Cultural „Bucovina”, soţul Beldiman se străduia să fie cât mai persuasiv în a-l convinge pe Viorel Varvaroi că trebuie să mă demită cât mai urgent, „în numele copiilor” lui minori şi a familiei „din care face parte soţia şi mama noastră”, soaţa Beldiman, „angajată în cadrul Consiliului Judeţean Suceava. Iar Covaşă, care, în numele „Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public”, cerea să i se pună la dispoziţie toate datele cu caracter personal şi estimarea „cantităţii de whisky, sau alte băuturi alcoolice tari”, pe care le-aş consuma anual. Nu ştiam nimic despre această hărţuire prin petiţii, depuse şi înregistrate la Centrul Cultural „Bucovina” câte două-trei pe zi, dar zi de zi, timp de o lună, petiţii prin care soţul Beldiman stabilea că aş fi încălcat mai întâi 15, apoi 21, iar în final peste o sută de prevederi ale legilor şi că e musai să fiu dat afară, pentru că, prin încălcarea legilor (chestie care o constată justiţia, nu un oarecare), aş fi atentat „la reputaţia şi demnitatea familiei” lui, inclusiv a soaţei, „director general în cadrul CJ Suceava”. Mereu şi mereu, soţul Beldiman, care înşfăcase vreo şase sute de milioane şi în anul anterior, când încă era consilier judeţean şi, deci, incompatibil cu orice tip de licitare, stabilea că, „avându-se în vedere şi împrejurările în care faptele au fost săvârşite, gradul de vinovăţie al (sic!) salariatului, consecinţele abaterii disciplinare şi forma continuată a acestora, vă rog respectuos, (sic!) a admite plângerea în forma în care a fost ea solicitată (sic!) şi a decide sancţiunea propusă de reclamant, respectiv desfacerea contractului individual de muncă, concomitent cu extinderea cercetărilor privind răspunderea morală, patrimonială şi penală a lui Ion Drăguşanul şi faţă de instituţiile pe care le reprezentaţi, respectiv Centrul Cultural Bucovina şi Consiliul Judeţean Suceava”.

 

Iar mai târziu, şi mai persuasiv, soţul Beldiman: „în numele familiei mele, aduc la cunoştinţa Comisiei de disciplină trauma psihică şi morală, afectarea emoţională şi a stării de sănătate prin care trec membrii familiei Beldiman, printre care şi minorii… (14 ani, membru Facebook) şi… (5 ani, utilizator Internet), ajungând să trăim în cadrul familiei într-o permanentă stare de temere transmisă de Ion Drăguşanul prin mijloace de comunicare de la distanţă (reţeaua de internet), stare indusă de frecvenţa şi conţinutul materialelor”.

 

Avalanşa de plângeri ultimative, toate ţinute la secret, din voia soţului Beldiman, nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, decât odată cu chemarea în faţa comisiei de disciplină, când, ca să mă pot apăra în cunoştinţă de cauză, aşa cum prevede legea, am cerut copii ale reclamaţiilor. Între timp, mi-am aruncat ochii şi pe tabloidul finanţat de CJ Suceava pentru prosperitatea mediatică a soţului Beldiman, în care un Popescu titra „Ion Drăguşanul Mercenarul Negru al presei şi culturii sucevene”, intervievând personalităţi la fel de fără nume ca şi el. Un Titi Roman decidea că „nu este posibil ca personaje precum Ion Drăguşanul să mai facă jurnalism în viitor. Este o ruşine pentru breasla noastră”; Covaşă, mai duplicitar, începea cu „este un editorialist bun”, „îmi place cum scrie”, „probabil a făcut şi lucruri bune pentru cultură, dar există riscul să se uite de ele, dacă va mai continua cu execuţii media”, apoi, după încă o concesie („are cuvintele la el”), trecea la verdicte: „are probleme patologice şi face jurnalism toxic”. Iar Tilihoi, versificând nătâng, îmi băşcăliza străbunii, răzeşii şi călăreţii de Coţman Gâză, cu blazon păstrat până pe la 1880, când a fost cioplit pe piatra mormântală a stră-străbunicului meu Nicolae (sabia vikingă solstiţială, deasupra omului în poziţia sumeriană a zeilor, piatra ciudată închipuind simbolul universal al Fecioarei Cereşti), mărturia aceea fiind scoasă din pământ de către verişorul Viorel Gâză, care o va amplasa la loc de cinste în cimitirul din Plopeni.

 

Fără nici o biografie măcar jurnalistică, toţi aceşti slugoi ai soţului Beldiman decideau că aş fi o ruşine pentru breaslă, că fac un jurnalism toxic şi că trebuie să dispar. Minţeau şi când susţineau că aş fi atacat câţiva tineri jurnalişti, textul meu vizând doar înşfăcarea necuvenită a miliardelor  Consiliului Judeţean Suceava. E de prisos să mai spun că, de-a lungul timpului, am fost singurul ziarist sucevean care a luat atitudine împotriva terfelirii unor jurnalişti în instanţă, printre beneficiarii unei astfel de solidarităţi numărându-se Maricari din Câmpulung, Doina Boghean, Dumitru Teodorescu şi chiar Sorin Avram, care ştie să se apere şi singur, din Suceava. Bineînţeles, în memoriile înaintate Curţii Supreme de Justiţie, soţul Beldiman avea să denunţe solidaritatea mea cu „infractori ca Dumitru Teodorescu sau Florin Sinescu” împotriva Justiţiei, când eu mă solidarizasem cu victimele inocente şi mă ridicasem doar împotriva injustiţiei, Justiţia aflându-i, în cele din urmă, pe regretatul director al ziarului „Crai nou” şi pe fostul prefect Florin Sinescu din Suceava nevinovaţi.

 

Peste noapte, contribuţia mea la modernizarea şi democratizarea presei sucevene era violent mânjită de nişte nefăcători de presă, aflaţi în solda soţului Beldiman, dar cam târziu, pentru că „Istoria jurnalismului din România în date”, publicată la Editura Polirom din Iaşi de un grup de universitari, coordonaţi de Marian Petcu, îmi consacrase deja contribuţia reală şi eficientă în presa românească postrevoluţionară, iar Biblioteca Naţională a României declarase un pamflet, pe care îl publicasem în „Ziua”, drept cel mai bun articol al anului în România. Nu-mi mai amintesc titlul pamfletului împotriva limbajului uneori huliganic al lui Corneliu Vadim Tudor şi al discipolului său sucevean, Ioan Băncescu, pe care îl scrisesem, în tehnica colajului, doar cu citate din opera lor jurnalistică. Băncescu a vrut să-i spăl obrazul cu un miliard, dar instanţele i-au recomandat apă şi săpun; Corneliu Vadim Tudor nu s-a supărat, dovadă fiind faptul că, ulterior, toate publicaţiile sale au reprodus, în foiletoane, cartea mea „Ultimul proces de presă”, în care povesteam cum şi Gheorghe Flutur a vrut să-şi spele obrazul cu două miliarde de la mine (mă confunda cu pădurarii Ocolului Vama), dar şi lui i-au recomandat instanţele binefăcătoarea apă, în amestec cu mult, mult săpun, detergenţi şi înălbitori.

 

  *

 va urma – Capitolul II: vacanţe exotice, cu judecătoarea

 


ion drăguşanul: Făcătorii de minuni

 

 

 

„Creştinul ortodox crede în un Dumnezeu personal şi absolut, mai presus de lumea creată de el, crede şi în fapte minunate, nu crede însă şi n-are voie să creadă în legende, oricât de ingenioase ar fi ele, dacă nu cadrează deplin idealul moralităţii, căruia au servit, totdeauna, minunile adevărate”.

 


ion drăguşanul: Haiducii

 

 

a existat chiar şi un lăutar celebru, care îşi transforma taraful, după fiecare nuntă, în haiduci, lăsând straiele lăutăreşti şi instrumentele într-o căruţă, care-i aştepta la marginea satului şi pe care aveau să o ajungă, pe cale, din goana cailor, după ce vor fi prădat temeinic şi pe miri, şi pe părinţii lor

 


Ion Drăguşanul: Colbul uitării

 

 

 

Vai, neamului românesc, şi iarăşi vai!,

care, uitându-şi viţa şi seminţia,

geme sub jugul altor neamuri,

nu pentru altceva,

ci numai pentru neînvăţătură,

nedragoste între sine, nepriceperea sa”.

 

Gheorghe Şincai

 


ion drăguşanul: Ştefan Vodă al Moldovei fu zvârlit şi nu mai este!

 

 

Iată, veni-va ora în care toţi acei ce zac în mormânt,

auzi-vor a mea chemare şi acei ce binele au făptuit

vor răsări spre înviere!”.

 


Pagina 10 din 1,485« Prima...89101112...203040...Ultima »