Dragusanul - Blog - Part 10

dragoş vitencu: iar eu tăcut mă-nchin

 

 

 

„acesta e poezia lui Dragoş Vitencu şi poe­zia de la care au pornit

buco­vinenii atinşi de neliniştile versului, prin anii 1925-1929”

 


cristofor vitencu: izvoadele zării

 

 

 

Cristofor Vitencu, „e-n rugă pentru primăvară“, „hoinărind“ nopţile, la vremea în care „ning stele albe“, pentru a culege miresmele rătăcitoare „pe invizibile cărări“.


barbu sluşanschi: zadarnic se luptă un înger căzut

 

 

 

un alegoric de substratul mitic cerebral, precum cel din alegoriile nuntirii cosmice,

în care domniţa împăratului ceresc, Luna, ademenită de

Luceafăr (Steaua Ciobanului), se îndrăgosteşte, în zori, de Soare

 


vasile posteucă: cântec de drum şi popas

 

 

 

„Preot al metaforei, rar mae­stru al cuvântului, Vasile Posteucă a înzestrat literatura române­ască şi, în special, cea a exilu­lui românesc cu o simţire per­sonală, optimism mesianic, dragoste pentru viitorul neamu­lui, o energie sentimentală im­presionantă şi o limbă de o plasticitate barocă, o poezie care răsare din voinţa de tre­zire a unui neam şi care concurează cu cele mai bune cre­aţii ale lui Aron Cotruş şi, în parte, le întrece prin virtuozi­tate verbală şi emotivitate”.

 


Viaţa şi opera poetului Vasile Posteucă

 

 

 

V. Bendescu:

 

 

 

Ne-a părăsit un geniu

 

In Memoriam Vasile Posteucă

 

 

Desen de Vasile Posteucă

 

 

 

Îngerul morţii s-a pogorât să curme subit firul unei vieţi încercate şi să împărtăşească cu taina liniştii de veci un su­flet adânc zbuciumat.

 

Patru luni de la împlinirea vârstei de şaizeci de ani şi scurt timp numai după înceta­rea din viaţi a genialului poet american EZRA POUND, s-a stins, în urma unei neiertătoare boli, care l-a dus prin spitalele din Mankato, Rochester/Minn. şi Chicago, fratele geamăn al marelui poet american amintit, poetul, gazetarul şi vizionarul ideologic al exilului românesc, profesorul universitar   Dr. V. POSTEUCĂ.

 

De multă vreme, conştiinţa românească n-a fost mai tălăzuită, mai zguduita ca la această moarte. Parcă   un cataclism cosmic ar fi cutremurat pămân­turile exilului nostru, parcă o putere elementară a naturii a schimbat destinul vieţii noastre.

 

Fundator al şcolii literare şi ideologice bucovine-ne iconariste şi imagiste, ctitorită în anul 1936, la Cernăuţi, în pre­zenţa prof. univ. TRAIAN BRĂILEASU, împreună cu poetul şi romancierul MIRCEA STREINUL şi mai mulţi tineri inte­lectuali   bucovineni,   grupare ce-şi ridicase sufletul în bătăilc de vânt ale patimilor po­litice-literare minore ale vremii, opunându-le definiţia literaturii ca expresie  imagistă cât mai autentică a naţio-nalului şi et­nicului în lumina-i optimă şi în esenţele lor genotipice, Vasile Posteucă, iluminat, din adâncul tăceri-lor dacice, de acel cutremurător mister, care e mistica naţională şi care dă lacrimilor noastre şi metaforei o valoare care trece dincolo de fraza ocazională, a rămas şi în cei aproximativ treizeci de ani de exil ai săi, un afirmator al crezurilor iconariste, un pristav al durerilor naţionale co­lective şi un căpitan al liricii de viziune naţională şi creştină.

 

Preot al metaforei, rar mae­stru al cuvântului, Vasile Posteucă a înzestrat literatura române­ască şi, în special, cea a exilu­lui românesc cu o simţire per­sonală, optimism mesianic, dragoste pentru viitorul neamu­lui, o energie sentimentală im­presionantă şi o limbă de o plasticitate barocă, o poezie care răsare din voinţa de tre­zire a unui neam şi care concurează cu cele mai bune cre­aţii ale lui Aron Cotruş şi, în parte, le întrece prin virtuozi­tate verbală şi emotivitate.

 

Aşa se explică de ce Posteucă avea o înclinare speci­fică  şi pentru  americanii EZRA POUND, T. S. ELLIOT, WALTER WHITMAN şi germanul RAINER MARIA RILKE, toţi, în felul lor, nişte răzvrătiţi pentru adevăr.

 

Ca şi T. S. Elliot, poetul controversat, avan-gardist, interiorizat până dincolo de ab­stractizare şi Ezra Pound, ex­altatul metaforei, Vasile Posteucă a prins, cu fineţe de seismograf, pericolele apocaliptice ale vremii şi a încercat să dea expresie unei realităţi inexprim­abile în România şi mărturisitoare doar în misterioasele adâncuri ale tăcerii.

 

Era între el şi ei o comuni­tate de simţire: senti-mentul protestatar în faţa dreptăţii elementare şi cruciatis-mul metaforic în serviciul unei idei naţionale şi creştine.

 

Posteucă, cel mai însem­nat rapsod al Bucovinei, şi-a început activitatea literară cu poeme, la „Junimea literari” din Cernăuţi, ca student în li­tere, în 1932.

 

Semnificative, profetice şi cu adâncă intuiţie sunt versu­rile unui poem al său de atunci, „Şi scriu cu tălpile   pe lut / Un cântec de drum şi po­pas”.

 

Într-o scrisoare a sa, din 15 iunie 1962, el ne mărturiseşte: „De când sunt, tot pe drum sunt. De aceea m-am decis să botez cartea copilăriei mele, pe care am încropit-o la Buchen­wald şi o scriu acum „BĂIA­TUL DRUMULUI”.

 

Contribuţiile   sale   princi­pale continuară, apoi, la „Iconar”, „Glasul Bucovinei” şi „Con­vorbiri literare”, de sub condu­cerea lui I. E. Torouţiu (1888-1953), care îl lansă masiv şi definitiv cu colaborări de vers şi proză.

 

În exil, el avuse o colabo­rare  bogata  la  „Axa”  (Ros­tock), scoasă de C. Deleanu, iar din 1948, la revistele „Lu­ceafărul” (Paris, al lui Mircea Eliade), „Dacia” (editată de Ţolescu, I. G. Dimitriu,    Mihailescu,   Paulescu), „Înţir’ te Mărgărite (I. C. Dimitriu), „Cetatea   luminii” (Brasilia: Paulescu), „Arc” (Montreal), „Cuvân-tul în exil” (Eresising: Racoveanu), „Vers” (USA: Sovac), „Revista Scriitorilor Români” (München),   „Calen­darul America” (Cleveland) etc..

 

Posteucă a publicat versu­ri, proză şi literară şi în volum. Primul său volum de versuri, „Cântece de ţară” (1938) a ră­mas în manuscris, oprit fiind de ministrul de interne Armand Călinescu, pentru unele aluzii privitoare la fostul rege Carol II.

 

Volumele sale de poezie lirică, apărute în exil  sunt: „Icoane de dor” (Madrid 1954), parte a volumului „Cântece fără de ţară”, care include şi cicluri de versuri de Novac şi Govora; „Cântece din fluier” (Cleveland 1960), „Poeme ghivizii” (Mexico 1963), „Catapeteasmă bucovineană” (Mexico 1962), ultima considerată drept o cântare  a  României şi „În marea şi mormintele din noi” (Madrid 1968).

 

În cursul veni 1972, el anunţa şi terminarea, în manu­scris, a unui volum de catrene.

 

Conform esteticii iconariste, opera literară a lui Vasile Posteucă a valorificat o bogată gamă de afecte şi sentimente, iar în exil, alături de o frumoasa poezie reflexivă subiectivă, în special lirică coordonată vie­ţii naţionale şi stărilor concrete istorice, legate de toate for­mele sociale ale poporului ro­manesc: familia, satul, provin­cia sa natală, Bucovina, ţara trunchiată. neamul desuveranizat.

 

În lirica sa de exil, Poste­uca  s-a  remarcat  înainte de toate ca un mare cântăreţ al dorului, al durerii ţării cotro­pite, mutilate şi desfigurate şi al liricii protestative    împo­triva înstrăinării teritoriilor naţionale. În aceste catego­rii de poezii, afirmaţia etnosului şi clocotului de durere şi resentiment al lui cunoaşte intensităţi rare în literatura noastră.

 

Lucrarea sa lirică cea mai amplă de până acum e „Catape­teasmă Bucovineană”, în care, în versuri când metalice, cu un suflet nou, când melodice de oratoriu, evocă imaginea apo­caliptică a neamului trădat şi înjosit, ilustrându-i durerea în jalea Bucovinei, atât de con­topită cu sufletul său, dând impulsii irezistibile conştiinţei noastre de a ne închina viaţa eliberării neamului:

 

 

„Văd acum departe, dincolo de cortina de fier,

Strigăt de moarte, în stranii miragii:

Ard fagii pe zariştea lumii. . .

Ard fagii ….

… năvălind tăvălug

Noaptea Asiei, peste Putne, Ceremuşuri, Suceve;

Arde Biblia Bucovinelor, arde aeve,

Până-n zenit, ca un rug…

pe unde Ţi-a purtat Domnul Ştefan crucea, semeţ,

Hălăduie, azi, Doamne, satanele-n jeţ:

La Suceava, în Rădăuţuri, la Voroneţ;

Şi unde au plâns arcaş şi mazil şi boier

Pe psaltiri, ceasloave şi liturghier,

Rânjeşte politrucul bolşevic, temnicer…

Aurul din mănoasele câmpuri, din vaduri,

Curge spre Kremlinuri şi Stalingraduri”.

 

Din opera sa în proză, no­tăm romanul autobio-grafic „Băiatul drumului”, neterminat în manuscris, cartea copilăriei sale, din care au fost publicate fragmente  în  „Calendarul America”, şi un roman politic, început în ţară, „Bandiţii”. Manuscrisul volumului 8 (1938-40) a rămas în ţară; vol. 2, scris la Roslock, 1942, e ţinut în   custodia unui prieten la Madrid.

 

Posteucă a scris şi nuvele, a editat o antologie de cântece şi romanţe şi a reeditat poveştile populare ale lui Leca Morariu („De la noi”).

 

Personalitate complexă, Vasile Posteucă s-a remarcat în tot cursul vieţii sale, şi ca  om de acţiune politică, gazetar, critic politic, ideolog şi tribun al credinţei naţional-creştine, mânuind un verb plin de nerv şi emoţie,  plastic  şi  colorat de metafore, între proza sa politi­ca şi arta sa poetică fiind o desăvârşită unitate de expresie.

 

Mărturisitor al sociologiei şi politologiei profeso-rului Traian Brăileanu, el a continuat linia de viziune şi de jertfă a marelui său maestru, cu care s-a identificat şi căruia i-a rămas devotat, până în ultimul număr al „Drum”-ului, în care i-a închinat  o grandioasă evocare.

 

Vasile Posteucă şi-a început activitatea sa politică şi ideo­logică, în anii studenţiei la Cernăuţi (1930-36), ca membru al asociaţiei studenţeşti „Arboroasa”, al cărei preşedinte a fost în 1934-35; ca vicepreşedinte al „Centrului studenţesc” şi conducător efectiv al acestui centru. în timpul absenţei şi îmbolnăvirii lui Dimitrie Străchinaru; ca organizator al primu­lui „Congres al studenţimii bucovinene” (1936) şi ca delegat, timp de trei ani, la „Uniune”, culegând întotdeauna, cu ocazia cuvân-tărilor   sale,  orcane  de aplauze.

 

După trecerea examenului de licenţă, la prof. Leca Morariu, cu o teză despre proza­torul bucovinean Emanoil Grigorovitza, îmbrăţişând cariera de profesor şi gazetar, Poste­ucă a colaborat, în anii 1936-37. la „Buna-Vestire” din Bucu­reşti; la „Gazeta Gospodari­lor” din Cernăuţi, scoasă de C. Ţopa şi G. Drumur, un peri­odic în sensul    „Libertăţii” părintelui   Moţa, iar în anii 1940-41, la „Cuvântul” lui Nae Ionescu.

 

Trecând apoi în exil, mai întâi în Germania, Austria şi Franţa, iar din iunie 1950, în Canada – USA, unde re-studie, luându-şi doctoratul la Univer­sitatea din Toronto, cu teza „Inner experience în Rilke’s work” (1962), Posteucă, pornind de la Icoana patriei martirizate, a închinat tot scrisul politic prezentării  proceselor surve­nite în structura României ocu­pate de ruşi, a nedreptăţilor împotriva drepturilor neamului românesc, combaterii ideologiei criminale a marxismului şi demascării fenomenelor corupte în culturile occidentului, dar în special ale lumii americane.

 

Această activitate el o exercită în numeroase perioade ale exilului şi ale ro­mânilor americani, în special însă în periodicele „Libertatea” (Madrid), „America” (Cleveland) şi propriul peri­odic, „Drum” (Mankato/Mînn., 1963-72).

 

Tot scrisul politic al lui Posteucă din exil a fost un protest cutremurător împotriva imperialismului  sovietic,  re­gimului comunist din ţară, un strigăt de revoltă  împo-triva trunchierii ţării, demascarea uneltirilor comuniste pe plan mondial, rechizitoriu la adre­sa vânzătorilor de la Yalta, discuri de apărare a romanită­ţii.

 

Înfierând   expansionismul imperialist sovietic, el a com­bătut penetrarea lui în spa­ţiul vital daco-românesc, ră­pirea Bucovinei de nord şi a Basarabiei, a dedicat zeci de articole istorice şi culturale acestor provincii martirizate, a ţinut, permanent sub luceafărul exilului provincia sa natală şi figurile ei culturale reprezentative şi a înfierat „YALTA” şi politica occidentală pentru politica lor de resemnare în faţa neo-colonianismului sovieticilor şi lipsă de seriozitate politică şi militară.

 

Vasile Posteucă – desen de Eugen Drăguţescu

 

În altă ordine de idei, el a demascat comunismul politic practicat în România, omorurile, arestările, genocidul, exploatarea neomenească a populaţiei, satanizarea ţării şi prostituarea scriitorilor sub cnutul politruc.

 

De platforma acestor convingeri, Posteucă a reaprins politica co-existenţialistă cu sovieticii şi democra­ţiile populare şi a detestat dialoghismul exilului cu statul comunist român şi organele sale, „cu cei fără de ţară şi fără Dumnezeu”, cu „duşmani de moarte ai neamului”, cerând fixarea emigranţei pe o poziţie non-colaboraţionistă de intransigenţi naţionali totali.

 

Critic  al  culturii americane şi vestice, în general, Vasile Posteucă a lăsat să se vadă, în numeroase articole, indicibila amărăciune a grupurilor de exilaţi, fugiţi de comunism, pentru a afla, în ţările acestor culturi, înde-osebi în USA, protectori şi validatori ai comunismului mondial şi o democraţie dominată da hrubele mafiilor şi forţelor negre ale lui Antihrist.

 

Ghidat de imperativul că noi nu putem înfrânge consumismul, atâta vreme cât există în America cercuri care nu re­nunţă  la „rolul de nănaşi ai comunismului”, V. Posteucă a demascat, în sfârşit, în numeroase serii de comentarii, acţi­unea subversivă şi antistatală a agenturi-lor marxiste în USA, în diferite organizaţii, şi a demonstrat necesitatea creării unei  mişcări pentru salva-rea Americii creştine.

 

Astfel, Posteucă, simultan cu lupta sa pentru eli-berarea statului român de sub cnutul sovietic, a sunat alarma marilor pericole şi pentru statul american, pe care elemente inconştiente, cocoţate la conducerea lui, voiesc să le ignoreze.

 

Despărţit, din 11 octombrie 1941, până-n iulie 1968 de familia sa, rămasă în ţară (doamna Zam­fira Posteucă: soţia, căsătoriţi în 1936, şi copiii: Doina şi Doru), Vasile Posteucă a dus în exil o viaţă dedicată şcolii, literelor, luptei politice, organizării vi­eţii româneşti peste hotare, luptei pentru învierea Neamu­lui românesc, crucificat de uneltele bolşevismului. A fost profesor secundar de germană şi franceză la Toronto/Ont (1956-1961) şi King City (1961-1966), iar din noiembrie 1966 în USA: profesor agregat („Associate profesor”) la State Colege, în Mankato/Minn.

 

În 1968, în fine, îi reuşi să-şi re-înjghebe familia, cu aju­torul  senatorilor Walter Mondale şi Eugeniu Anderson, cărora le reuşi să obţină, din partea guvernului român, în iulie, viza de ieşire a soţiei sale, iar în  noiembrie,  a  copiilor (ing. Doru Posteucă şi hidrologista Doina Vicol). Primii rămaseră în USA, în vreme ce fiica sa se reîntoarse la Bucureşti, în vederea căsătoriei ei.

 

Vasile Posteucă nu a avut, însă, norocul să se bucure de fericirea comunităţii sale familiale – soarta nemiloasă hotărând altfel.

 

Vasile Posteucă, alt portret de Eugen Drăguţescu

 

Munca încordată, pusă în slujba scrisului şi luptei naţionale româneşti şi a idealului unei Americi creştine, înăsprită de apăsarea marilor răspunderi în faţa pericolu-lui comunist, la care se adaugă şi pro­digioasa sa activitate ca profesor, i-au istovit puterile.

 

Azi, Vasile Posteucă, stegarul exilului românesc, magul care storcea, cu „Cântecele de dor” sau „Catapeteasma bucovine­ană” lacrimile cititorilor şi încleşta mâinile noastre pe plăseaua cuţitului, ne-a pără-sit pentru totdeauna. În orga­nismul debilitat de griji şi os­teneli s-a încuibat, cu vremea, germenele unei crude boli, care nu iartă.

 

S-a prăbuşit, stingându-şi ultimele sale gânduri şi bătăi de inimă desigur undeva pe me­leagurile bucovinene ale fru­mosului său sat natal, Stăneşti, sat între doi codri, în hotar cu Cosminul şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, sat de stânari şi ciobani, de bogate tradiţii folclorice, sat de doine şi poveşti, dar unde, în preajma războiului întregirii, pe mulţi i-a înghiţit Molniţa sub goana janda-rilor austrieci.

 

Vestea tristă ne-a îndurerat adânc sufletele  vădu-vite de cântul şi scrisul său energetic şi incendiar, căci plecarea lui e ca un apus de soare ce in­cendiază cerul.

 

Emigraţia românească, fra­ţii săi bucovineni de pretutindeni, sora Bucovinei, Basa­rabia, românii    ameri-cani şi întreg neamul românesc îndură o grea şi irepara-bilă pierdere, care e cu atât mai mare, cu cât Vasile  Posteucă dispare din mijlocul nostru tocmai în clipele când atinsese culmea nă­zuinţelor sale literare, scriito­riceşti,  politice şi creştino-reformatoare şi prezenţa sa în LSA era indispensabilă.

 

Mă gândesc câte pagini strălucitoare, câte cuvân-tări întraripate şi poate câte înfăp­tuiri utile n-ar fi luat încă fi­inţă, dacă nu se prăpădea, şi de câte mărgăritare n-a fost pentru vecie văduvit tezaurul spi­ritual al neamului nostru. Ceea ce putea face Posteucă nu va putea să facă altul, căci niciodată un geniu nu poate fi înlocuit în ceea ce dânsul are mai inefabil şi mai personal.

 

Dacă premiile oferitoare ale premiului Nobel ar fi fost iubi­toare de adevăr şi capabile de apreciere obiectivă a valorilor sufleteşti, atunci, fără îndoială, s-ar fi căzut ca şi un Ezra Pound, şi un Vasile Posteucă să fi fost printre laureaţii acestui premiu.

 

În epoca aceasta reacţionară şi asasină de valori morale, au fost însă preferaţi, de curând, un Grass şi un Boll.

 

Cu bucovineanul Vasile Posteucă ne-a părăsit un geniu liric de mare vigoare, un gazetar critic, un tribun politic şi un cruciat întru Hristos de înalt format, pe care instinctul nea­mului îl aruncă, din timp, în timp, pentru a-i croi destinul şi a-i uşura realizarea. S-a închis un mor-mânt cât Ţara Fagilor de mare.

 

Au  rămas, în schimb, veneticii şi cozile de topor, recru­tate din ciurucurile şi neghina acestei generaţii, ce au avut neruşinarea meschină de a-i arunca vorbe mişeleşti, care s-au dat la el să-l defăimeze, şi l-au lucrat,   cu ajutorul streinilor de lege în învă­ţământ, fiindcă   comunişti­lor şi nănaşilor occidentali ai marxismului nu le convenea să vorbească cineva neamului românesc cu autoritate de catedră universitară americană şi prestigiu   de mobilizator de inimi şi conştiinţe naţionale.

 

Noi, însă, suntem mândri că l-am avut, în viaţă, ca prieten şi fericiţi că Dumnezeu ne-a apropiat în exil şi ne-a înhămat la acelaşi car al spiritului.

 

Fie-i uşoară ţărâna ospita­lieră a Americii, sub care odih­neşte la „Vatra Româneasca” şi din cenuşa-i funera-ră, ca odinioară pasărea Phoenix, să răsară pentru neamul nostru su­flul imboldurilor păstrătoare a permanenţelor istorice şi promovatoare ale valorilor vieţii româneşti.

 

Vasile Posteucă, desen de Radu Bercea

 

(Drum, Anul 9, Nr. 1-2,

ianuarie-iunie 1973, pp. 2, 3)

 


Pagina 10 din 1,475« Prima...89101112...203040...Ultima »