Dragusanul - Blog - Part 10

Povestea Cazinoului din Vatra Dornei

 

Dorna Watra: Kurhaus

 

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, poziţionează Vatra Dornei astfel: De la Pojorâta, la Valea Putnei, acolo unde se afla cazarma austriacă, desenată de Knapp, era cale de o poştă, apoi, până la Vatra Dornei, prin Iacobeni şi peste râul Bistriţa, cale de o poştă şi jumătate. Din Vatra Dornei, până la Poiana Stampi, pe o cale de o poştă şi jumătate, se trecea prin Băile Dorna, prin Dorna Candreni şi peste pârâul Coşna. Poiana Stampi însemna frontieră galiţiano-transilvană şi avea un punct de control grăniceresc. De aici, până la Tihuţa, era cale de o poştă şi un sfert[1].

 

*

 

1855: „Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români…

 

La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrând în valea Bistriţei, aleargă, împreună cu aceasta, la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşezat pe malurile Dornei, fluviu care, la capătul târgului, se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra posedă trei biserici, una mică, catolică, două mai însemnate, ortodoxe. Acestea din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni pioşi şi activi. Poziţiunea Dornei e mult inferioară în frumuseţe celorlaltor oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce încunjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşează puţina variaţiune, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăldătorul nu află îndemânările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Exclusivitatea predominând mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai că nu se vede. În Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atâta viaţă. În zadar se încearcă o mică o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămâne tristă şi uniformă”[2].

 

*

 

1870: „O nouă epocă începe pentru Vatra Dornei. Terenurile cu izvoare sunt cumpărate de către fondul bisericesc, de curând înfiinţat. Îmbunătăţirea se vede însă numai prin zidirea unui stabiliment nou de băi, cu 20 de cabine, pe locul dintre actualul Cazinou şi Otelul băilor. Încolo însă captarea apelor a rămas aceiaşi, ca şi distribuţia ei, ceea ce a făcut pe vestitul chimist, Profesor Ludwig de la Viena, să ridice o aspră critică la un congres de Balneologie, ţinut la Viena”[3].

 

Blick vom rechten. Ufer der Dorna gegen Bahnstation und Rathaus

 

1886, Vatra Dornei: „Chiar în spatele bisericii se află un stabiliment prietenos, încadrat de două străzi mari. Băile publice, încadrate de un parc, în care cântă mereu o trupă, sunt asaltate de evreice, românce și nemţoaice, dar în principal de familii din Bucovina și din Moldova vecină. Vedem mai multor femei și fete frumos construite, în veşmintele lor tradiționale, care diferă de portul local. Ele poartă un fel de șorțuri strâmte, în față şi în spate, ca o catrinţă neagră, cu dungi, sau ca o splendidă catrinţă de un roșu cărămiziu, apoi o cămașă simplă, a cărei puritate este captivantă. Postura lor este liberă, leagănul lor este dincolo de munți. Ele aparțin Transilvaniei, de unde au adus fructe pentru vânzare. Șederea la Băile din Vatra Dornei se întărește cel mai mult la sfârșitul lunii august. Zilele sunt încă destul de calde în acest sezon, dimineața și seara revigorante, iar nopțile sunt foarte răcoroase. Vremea este constantă, se recomandă utilizarea unor izvoare și băi de fier. Se spune că apa Dornei este una dintre cele mai pure de pe continent, dar, din păcate, Băile au fost vizitate doar de cel mult 500 de persoane, în 1886. Acest lucru s-a datorat performanțelor slabe ale afacerilor și sezonului ploios, de șase săptămâni”[4].

 

*

 

În 1888, la Dorna se prepar băile feruginoase în două institute: în Institutul Fondului religionar ortodox-oriental, care capătă ape minerale din izvorul de băut din sorgintea lui Valter şi a lui Saier, care sunt captate cu lemn şi a căror ape sunt duse la institut în ţevi de brad, şi în Institutul medicului Binder, care e nutrit de fântânile lui Otto şi a Amaliei”[5].

 

*

 

1894, iulie 21: „O excursiune la Vatra Dornei. Staţiunea balneară cu acest nume se află în Bucovina, chiar la hotarul ţării noastre, cu o oră depărtare de Şaru-Dornei,   proprietatea  dlui dr. Polyzu.

 

Băile sunt în afară de comuna Dorna şi, pe când ea este înzestrată cu uliţi regulate, case bune, ba unele chiar frumoase, cu două rânduri; băile sunt cu totul neglijate şi în o stare primitivă, aşa că te prinde mirare văzând acest contrast şi te întrebi cum se face aceasta? Dar cauzele care au contribuit să rămână neîngrijite sunt atât naţionale, cât şi confesionale, cu toate că fondul religios din Bucovi­na, cărui aparţin băile, dispune de mijloace îndestulătoare spre a le pu­tea aduce la un nivel mai demn fa­ţă cu eficacitatea lor.

 

Acuma însă Ministerul domeniilor din Viena, în înţelegere cu adminis­traţia fondului religios, au luat iniţi­ativa pentru captarea izvoarelor şi ridicarea planurilor pentru o sală de cură, instalaţiunea băilor etc., lucrări care trebuiesc să fie gata până în un an. Pentru acest sfârşit, Ministerul a tri­mis la Dorna pe profesorul dr. E. Ludwig, rectorul universităţii din Viena, o capacitate universal cunoscu­tă ca autoritate în chestiuni de staţiuni balneare, spre a-şi da avizul atât în privinţa captaţiunii, cât şi utili-zării izvoarelor, şi care să facă şi analizele apelor minerale, pentru care s-au umplut, la faţa locului, mai multe sute de sticle.

 

Sub preşedinţia dlui consilier aulic Ludwig s-a format, la Dorna, o comisiune compusă de dnii P. Ternoveanu, administratorul domeniilor, Ţurcan, consilier domenial, A. Isecescul, inginer-arhitect, R. de Krasnski, ad­ministratorul minelor din Iacobeni, Walzl, secretarul ministerului dome­niilor. şi dr. A. Loebel, medicul băilor, care toţi împreună au încheiat şi semnat un proces-verbal asupra tuturor îmbunătăţirilor ce sunt de făcut pentru ridicarea băilor cu apele sale feruginoase bicarbonatate.

 

Ca la toate băile părăsite sau pu­ţin cunoscute, aşa şi aice a trebuit să fie cineva care să pună un deo­sebit interes pentru a le scoate la iveală. La Dorna se poate atribui acest merit dlui de Krasnski, inginer de mine din Iacobeni, care a captat câteva izvoare cu multă măiestrie, deşteptând astfel interesul celor competenţi”[6].

 

 

 

 

1896: „Din anul 1896 până-n 1905 a ajuns de la 587 la 2144.

 

În acest interval de timp se aduc oarecare îmbu­nătăţiri. Intervenţia Profesorului Ludwig, cu autori­tate de vestit chimist, cercetările geologice ale lui Stur, tot de la Viena, au impus aproape modernizarea măcar a captării unui număr de 7 izvoare. În acelaşi timp s-a construit parte din clădirile de azi, cazinoul, două otele. Faima băilor se lăţise; veneau bolnavi din Galiţia, din Moldova şi chiar din Rusia. Ad­ministraţia regională face planuri de îmbunătăţiri în oraş. Toate însă cad baltă cu izbucnirea războ­iului, când Vatra-Dornei, loc de front între duş­mani, cunoaşte urmările luptelor necruţătoare.

 

După încetarea ostilităţilor, fondul bisericesc ne mai putând face faţă cheltuielilor de reînnoire prin administrare în regie, băile sunt arendate, pe o peri­oadă de 20 ani, unui consorţiu, care avea înda­torirea să aducă îmbunătăţirile trebuitoare. Cum era de aşteptat aceasta nu se întâmplă. Consorţiul căuta să-şi mărească veniturile cu orice chip, în dauna băilor şi a fondului. Cu chiu, cu vai, după lupte anevoioase, înţelese când e vorba de îndrep­tat un rău şi mai ales când interesele particulare, care găsesc întotdeauna sprijinitori, predomină, Vatra-Dornei a scăpat abia în 1924 de arendarea stânjenitoare, revenind iarăşi sub administrarea fon­dului bisericesc, căpătând însemnat sprijin de la stat.

 

Din acest an, la început mai domol, staţiunea Vatra-Dornei devine tot mai îngrijită şi mai căutată”[7].

 

*

 

1904: „Vatra, înzestrată cu strade pietruite şi împodobite cu cheiuri, e un mare centru evreiesc, numai evreiesc. Otelul comunal, clădit din banii unui proces câştigat de târgoveţii români, e ţinut de Evrei. Ei au şi băile Dornei, la care vin mai mult Evreii din România şi Bucovina. Ei au birjele care duceau, odată, când nu ajunsese linia până aici, la Iacobeni, ci casele lui de lemn, la Valea Putnei, aşezări mărunte de Munteni. Şi astăzi aceste birje înaintează în Ardeal până la Bistriţa. Drumul se înfundă în munte prin Căndreni şi Poiana Stampei, printre căsuţe, biserici de lemn ale Românilor şi propinaţii evreieşti. Românii şi câte o ceată de Ruteni – cari nu lipsesc nici pe aice – străbat drumul din vale. Ţigani poposesc pe la crâşme. Păduri dese, foarte bine ţinute, te înconjură pe alocurea”[8].

 

*

 

1904: Călătorind, în vara anului 1904, din Ardeal, spre Putna, pentru a participa la „Serbarea din 3/16 iulie”, Dr. Valentin Drăgan a lăsat după sine o interesantă mărturie despre Bucovina acelor vremi…

 

Şi am ajuns la Vatra Dornei. Cum dăm, de pe strada Transilvaniei, pe cea Domnească, vedem scris în ţigle, cu litere mari vorbele: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română!”. Mai încolo, dăm de Palatul Na­ţional, Primăria, apoi Şcoala poporală, Otel comunal. Nu ştii ce sentiment de adâncă, neaşteptată bu­curie îţi umple inima şi te înviorează. Şi ochii sorb literele româneşti. E ca şi cum atunci ţi s-ar lumina, deodată, că fiinţa neamu-lui tău e mult mai puternică şi mai intimă, decât o credeai, că limba şi dulcea doină strămoşească răsună cu mult mai departe… Şi ţi-e drag să ştii că oamenii aceia bine făcuţi, cu plete şi privirea blândă, sunt fraţi de ai tăi, vorbesc şi simt ca tine. Era o zi aşa de frumoasă! Peste Vatra zâmbeau blândele raze ale soa­relui. Profităm şi noi de ocazie şi vizităm băile de un aranjament mo­dern, dar cercetate aproape numai de „Unsere Leut”. Avea drept Eminescu, cu a lui „Din Boian, la Vatra-Dornii, / A umplut omida cornii”. Peste câteva ore, plecăm, cu trenul, mai departe, pe drumul intere­sant şi din punct de vedere al ştiinţei tehnice, deoarece locomotiva, până la un loc, tot urcă gâfâind, printre pă­duri de brazi, care îşi înalţă fruntea până în nori. Munţii stau atât de fragezi şi de verzi, fereastra cupeului e deschisă şi mirosul frunzişului nă­văleşte înlăuntru; clopotele unei turme sună peste munţi. De o parte a tre­nului se înalţă stânci puternice şi se pierd în văzduh vârfurile înalţilor brazi. Pe alocuri, colţuri de stânci stau ame­ninţătoare, parcă ar voi să cadă pe vagoane. Jos, în vale, străluceşte râul şi ramuri de fagi şi risipă de flori în aceasta caldă ţară a umbrelor şi a izvoarelor”[9].

 

Vatra Dornei, Cazinoul

 

1907: „Vatra-Dornei a căpătat caracterul administrativ urban încă din 1907…

 

Partea băilor, cu izvoarele, cu stabilimentele bal­neare se află în cadrul întăritor al naturii înverzite, de pe coasta trăgănată din partea dreaptă a râului.

 

Stabilimentul de băi, clădire renovată, este des­tul de încăpător şi ţintit într-o curăţenie desăvârşită. Sunt cabine numeroase pentru băi de acid carbonic, cu căzi de aramă; sunt cabine pentru băi de nămol. O hală mare, luminoasă, formează sală de aşteptare.

 

Alăturea e Cazinoul, nelipsit din o staţiune balneară, lărgit în ultimii ani, cu o frumoasă terasă ce dă spre partea, întruna înflorită, a parcului, răcorit de o fântână ţâşnitoare. În clădirea Cazinoului se află restaurantul, cofetăria, nelipsitele săli cu mici mesuţe; tot în el sunt adăpostite birourile adminis­traţiei locale.

 

A treia clădire, iarăşi complect renovată în ulti­mul an, este Hotelul Băilor I, cuprinzând camere luxos mobilate, de o curăţenie exemplară, având apă rece şi caldă. Avantajul de a avea băile luxoase de acid carbonic în subsol, îi măreşte preţuirea.

 

Îndărătul lui se află stabilimentul de băi No. II, tot îngrijit întreţinut, apoi cochetele pavilioane ale izvoarelor captate (Sentinela).

 

Pe lângă aceste clădiri ce formează centrul bal­near, în jurul parcului întins sunt presărate vile numeroase, peste tot, unele moderne, cu confort occidental, toate având deschideri largi spre lumină şi aer. Avântul ce-l ia staţiunea se vede şi după clădirile ce se ridică pe fiecare an.

 

În afară de băi, există instalaţiuni medicale, care complectează pe cele dintâi. În ultimul an s-a înfiinţat un Institut de fizioterapie şi electro-cardiografie, băi de lumină, tratament cu unde-scurte, diatermie, corolarul tratamentului bolilor de inimă şi nervoase. Un institut de mecano-terapie cu apa­rate Zander, altul de analize medicale, complec­tează instalaţiunile legate de darurile naturii. Mai e nevoie, şi planul există, de a se crea un inhalator modern şi instalaţii de hidroterapie, pentru ca în adevăr staţiunea să corespundă tuturor cerinţelor unei staţiuni balneare, dar şi climaterice…

 

Vizitatorii nu sunt numai din ţară. Chiar în 1937, au venit din Austria (33), din Germania (31), din Po­lonia (37), dar şi din Palestina (61), din Ungaria (15). Se cuvine de pomenit că aproape 80 % dintre vizi­tatori sunt izraeliţi, iarăşi o strânsă apropiere în comparaţie cu Marienbadul”[10].

 

*

 

1908: O reclamă a Băilor din Vatra Dornei, publicată în Wiener Almanach pe anul 1908, la Viena, reclamă pe care m-am străduit să o traduc cu adaptări cât de cât acceptabile (pricepătorii adevăraţi au la dispoziţie şi reclama originală), sugerează atmosfera austriacă a renumitei Case de Cură din Bucovina, administrată, în 1907, când s-a tipărit almanahul, de medicul imperial Arthur Loeblin, care scosese pe piaţă, şi pentru cură, dar şi pentru şpriţ, o apă minerală carbogazoasă, probabil prima de acest tip şi care se numea „Dornaer Ludwigsquelle”. Almanahul, cu un interesant colaj al membrilor casei imperiale pe copertă, dominat de statura de bunic cumsecade a „drăguţului de Împărat” Franz Iosif, încă mai sugera şi promova ideea unei unităţi prin diversitate a Europei Centrale şi, tocmai de aceea, cred că ar merita pe deplin atenţia istoricilor care ştiu cu adevărat limba germană. Pentru că o lucrare relaxată, sărbătorească şi aproape deloc politizată, cu excepţia unui „Kaiserlied”, compus de Wilhelm von Waldstein, pe versuri de Karl Werwart, şi a câtorva poezii omagiale – aşa cum se întâmplă întotdeauna şi în toate împărăţiile. Iată reclama Băilor din Vatra Dornei: / „Ape carbogazoase, cea mai puternică baie de nămol. Cură cu apă rece. / Bucovina „DORNA” Bucovina / Sezon: 1 iunie – 30 septembrie. / Trenul de munte Hatna-Dornawatra. // În două pavilioane de baie, băile sunt administrate conform celor mai moderne sisteme. / Băile de minerale bogate în acid cobaltic sunt deosebit de eficiente pentru bolile de inimă și băile cu nămol, pentru calcifierea gelurilor. / Cure de lapte, zer și dietă. / Casa de cură conține săli de mese elegante, cafenea și concerte. Sală de biliard, de lectură, de jocuri și muzică. / Restaurantul Casei de Cură este administrat de un profesionist dovedit. / Pe lângă numeroase apartamente și hoteluri private, două elegante hoteluri de cură, mobilate confortabil, sunt disponibile, la prețuri moderate. / Linie cu sursă înaltă. Canalizare, iluminat electric. / Concerte cu muzică de fanfară a Regimentului din Bistriţa, tenis pe iarbă, joc de crochet, pistă de biciclete, excursii în zonă cu mașina, cu calul și cu pluta. / Rezervări Administraţia cezaro-crăiască a Băilor din Dorna și camere rezervate la cerere. / Baia cezaro-crăiască și curele sunt administrate de medicul consiliului imperial Dr. Arthur Loeblin, în Dorna. / Prețurile curei și a apartamentelor sunt reduse semnificativ în iunie și septembrie. / Acidul alcalin natural „Dornaer Ludwigsquelle” s-a dovedit excelent ca băutură dietetică de masă în o mare varietate de afecțiuni catariene și este, de asemenea, deosebit de potrivit pentru amestecarea cu vinul. / Comenzile pentru „Dornaer Ludwigsquelle” pot fit trimise la Administraţia cezaro-crăiască de Cură, în Dorna”[11].

 

*

 

1911: „Există și alte orașe în Bukowina, care sunt pline de interes, prin oameni și istoria lor, dar și pentru peisaj. Una dintre stațiunile preferate este Dorna Watra, în apropierea frontierelor cu România și Ungaria, și nu departe de Ardeal. Dorna se află pe coaste de munte, la aproximativ 2.500 de picioare deasupra nivelului mării și este o stațiune de sănătate în creștere, cu Curhaus (Casă de Cură) frumoasă, în care se fac băi pentru gută și reumatism, apele Dornei și băile de noroi fiind printre cele mai curative. Există cinci surse și două unități de baie, iar râurile frumoase și satele pitorești fac din Dorna Watra o stațiune plăcută”[12].

 

 

2017: Vandalizarea Cazinoului din Vatra Dornei. Cazinoul din Vatra Dornei a însemnat, întotdeauna, o proprietate comunală dorneană, dar, după 1990, profitând de confuzia care se făcea între Fondul Religionar şi Mitropolia Bucovinei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a izbutit să înşface „drăcescul” obiectiv, care nu-i aparţinea, şi să-l transforme într-o ruină. Fără complicitatea vremii, ci doar cu răutate călugărească îndătinată, Cazinoul din Vatra Dornei a fost vandalizat premeditat, furându-se candelabre, marmoră, stucaturi şi alte ornamente din piatră, şubrezindu-se zidurile, cu speranţa că bijuteria arhitectonică bucovineană se va dărâma, iar pe fundaţia lui se va putea face încă o biserică parohială, în înghesuiala de biserici parohiale care sufocă totul, inclusiv Parcul Comunal al Staţiunii Balneare, pe care tot Arhiepiscopia îl pofteşte.

 

Prădat de călugărime, sub protecţia plaselor verzi care l-au mascat, Cazinoul din Vatra Dornei arată mai rău decât biserica lui Ştefan cel Mare din Pătrăuţi, înainte de 12 mai 1712, sau decât biserica lui Petru Rareş, Sfântul Dimitrie din Suceava, în cam aceeaşi perioadă, când pe ziduri creşteau arbuşti şi bălării.

 

După devastarea totală a unui bun care nu îi aparţinea de drept, după jefuirea acestui monument arhitectural al patrimoniului cultural românesc din Bucovina, Arhiepiscopia lui Pimen Zainea ar fi acceptat refacerea Cazinoului din Vatra Dornei, pe fonduri europene, dar nu se ştie, încă, pe ce cotă parte din „diavoleştile” beneficii ale funcţionalităţii viitoare.

 

 

[1] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[2] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[3] Simionescu, I., Vatra Dornei, Bucureşti 1939, p. 70

[4] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[5] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 16, 1 septembrie 1888, p. 10

[6] Ecoul Moldovei, Anul IV, No. 3, Iaşi 28 iulie 1894, pp. 2, 3

[7] Simionescu, I., Vatra Dornei, Bucureşti 1939, pp. 70-72

[8] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 69.

[9] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[10] Simionescu, I., Vatra Dornei, Bucureşti 1939, pp. 79-83

[11] Wiener Almanach fűr das Jahr 1908, Wien 1907, p. 374

[12] Baker, James, Capitolul X, În Bucovina, pp. 83-90, în  Austria: her people & their homeland, New York 1913, cu ilustraţia Cernăuţilor, de Donald Maxwell, la p. 85

 

 

 


Ciprian Porumbescu: Nu lăsaţi să moară munca mea!

 

 

 

 

Pentru că numărul uriaş de partituri ale unor vechi cântece româneşti, unele interpretate de ZICĂLAŞII, altele rămase nefolosite, aparţin tuturor oamenilor, am decis să le răspândesc, pentru a fi de folos (gratuit) celor care simt chemarea străbunilor şi vor să se împărtăşească din ea. Am deschis o rubrică nouă (Patrimoniul ZICĂLAŞII), pe care o deschid, cum este şi firesc de altfel, cu partiturile cântecelor lui Ciprian Porumbescu, pe care le-am interpretat şi fonotecat, în parte, în Concertul “Rapsodia Română”, din 14 octombrie 2017, celelalte rămânând drept îndatorire pentru cine va simţi nevoia să şi-o asume, pentru că Ion Drăguşanul şi trudele sale, inclusiv “Zicălaşii” au interdicţie totală de a mai respira prin Suceava.

 

Faceţi click pe copertă, dacă vreţi să răsfoiţi sau să salvaţi această colecţie de partituri!

 


Kogălniceanu; Negri: 200 reţete boiereşti

 

 

200 de reţete cercate de bucate,

prăjituri şi alte trebi gospodăreşti,

 

„tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”.

A doua ediţie. Iaşi, la cantora Foii săteşti, 1842.

 

Transcrise în litere latine de Ion Drăguşanul.

 


Posmagi de Braşov şi alte 9 reţete

 

 

Mihail Kogălniceanu, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, Iaşi, 1842, „tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”

 

 

No. 141. Posmagi de Braşov

 

Iei o ocă de făină, pui 50 dramuri lapte (un dram – 3,18-3,23 grame) şi 50 dramuri drojdie, însă laptele călduţ; şi fă plămădeala, o lasă să crească. Apoi iei 100 dramuri lapte cald, puţină sare, şase ouă şi 100 dramuri zahăr pisat (însă din zahăr să se oprească pentru presărat deasupra), o litră unt (250-300 grame), din care să se ungă şi calupurile (tăvi – n. n.), şi, frământându-le până ce se iau de pe mâini, le laşi să crească; apoi pui aluatul pe scândură şi-l tai bucăţele mici; le frământă să le faci lungăreţe şi le pui în calup, şi apoi le pui la un loc cald, ca să dospească două ceasuri, şi apoi le dai în cuptor ca la pâinea de Spania.

 

 

No. 142. Bezele

 

Pui 8 albuşuri pe un talger şi pui talgerul pe gheaţă, de şede două ceasuri, apoi le faci omăt, iei o litră de zahăr pisat subţire (250-300 grame) şi, punând tot câte o linguriţă în omătul cel făcut din ou, îl amesteci până se întăreşte zahărul; pe urmă pui pe tavă hârtie, iei tot câte o lingură din zahărul cu albuş, îl pui pe hârtie şi-l dai în cuptor, însă cuptorul să fie slab, şi să şadă ca o jumătate de ceas.

 

 

No. 143. Scoarţă

 

Să iei 40 dramuri zahăr cernut, îl pui în aluatul de la două albuşuri, îl amesteci până se va îngroşa; pe urmă pui coajă de lămâie, un gălbenuş de ou şi făină cât vor trage două ouă, le mesteci tare bine, ungi tava cu ceară, le întinzi subţire, le presari cu migdale pisate amestecate cu zahăr şi, cocându-le, le tai.

 

 

No. 144. Alt fel de scoarţă

 

Iei omătul de la trei albuşuri de ouă, pui zahăr cât trag trei ouă, le mesteci un ceas, apoi pui făină cât trag două ouă, coajă de lămâie, un gălbenuş de ou, le mesteci bine, ungi tavaua cu ceară, le întinde ca de jumătate de deget de gros, le presuri cu zahăr şi le coci; apoi le presuri cu zahăr pisat şi cu migdale sau le faci glas (glazură – n. n.).

 

 

No. 145. Scoarţă de migdale

 

Iei o litră zahăr şi o litră migdale şi le pisezi la un loc, şi, pisându-le, tot pui câte un albuş de ou, până la 7, apoi ungi tava cu ceară albă şi întinzi aluatul pe tavă, îl dai în cuptor şi şade ca un sfert; apoi, scoţându-l, îl iei şi îl pui pe calup rotund.

 

 

No. 146. Scoarţă de migdale hăcuite

 

Iei 150 dramuri zahăr, pui 7 sau 8 albuşuri, le baţi tare bine, hăcuieşti o litră migdale şi le pui înăuntru, şi zeamă de la jumătate lămâie, şi, mestecându-le, le întinzi pe tava unsă cu ceară, le dai în cuptor, şi apoi le pui pe calup.

 

 

No. 147. Pâine spaniolească

 

Tai felii de pâine subţiri, iei dulceţi de zarzăr, le întinzi pe o felie, pui alta pe deasupra, pui zahăr în vin şi moi feliile; apoi le tăvăleşti în gălbenuş de ou bătut şi în posmag, le prăjeşti în grăsime şi, presărându-le cu zahăr, le dai la masă.

 

 

No. 148. Prăjituri de migdale

 

Iei 4o dramuri zahăr pisat, 40 dramuri migdale pisate subţire, 40 dramuri unt, 40 dramuri făină, coajă de la o lămâie, 4 gălbenuşuri de ou; acestea toate le faci la un loc aluat; apoi faci dintr-însul ce fel de prăjitură vrei şi le dai în cuptor slab.

 

 

No. 149. Prăjituri de zahăr

 

O litră de zahăr, 50 dramuri făină picluită şi 35 dramuri migdale, pui zahărul în jumătate, migdalele iar în jumătate şi făină iar în jumătate, şi le pui la un loc; pe urmă strici 8 gălbenuşuri de ou şi le freci cu lingura şi, când va fi focul gata, ridici şi albuşul şi-l pui la un loc cu celelalte; atunci pui pe tablă zaharul şi migdalele câte au rămas, le hăcuieşti mărunt, le presuri pe deasupra şi le dai la cuptor să se rumenească.

 

 

No. 150. Milhărod

 

La două ocă de făină cântărită pui 10 ouă cu totul şi o litră de unt proaspăt topit, un polonic drojdie de bere şi puţin lapte, le faci plămădeală şi pe urmă dospeşte; plămădeala se frământă cu toate la un loc, punând lapte când cuprinde făina, lăsându-se aluatul mai moale decât cozonacii, şi iarăşi să dospească frumos; apoi le faci pâinişoare şi le mai laşi de mai dospesc, apoi ungându-le cu ou bătut deasupra, le pui pe tavă, le aşezi în cuptor, fiind focul ca de cozonaci.

 


Ioan Slavici: Din slăbiciunile lui Eminescu

Mihai Eminescu, în 1873

 

„Una din cele mai caracteristice slăbi­ciuni ale lui Eminescu era nesaţiul în discuţiuni.

 

El discuta liniştit şi cu multă cumpă­nire, nu-şi pierdea niciodată sărita şi nu ţinea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuţiune, nu mai puteai să scapi de el. câtă vreme n-a ajuns să se dumirească, dacă e ori nu adevărat ceea ce spui.

 

Era în primăvara anului 1870. Ne în­torceam de la una din lecţiunile totdeauna foarte sugestive ale profesorului de ana­tomie Dr. Hirsl, care vorbise despre oa­sele ce alcătuiesc craniul omenesc.

 

– Vezi d-ta, – i-am zis eu fără ca să-mi prea fi dat seamă despre ceea ce spun, – dacă sunt adevărate cele ce ne-a spus Neamţul acela, în lumea organică toate sunt nu pentru că, ci pentru ca, până în cele mai mici amănunte potrivite cu sco­pul, în vederea căruia intră în fiinţă.

 

El s-a oprit în loc şi s-a uitat cu un fel de uimire la mine.

 

– De unde o scoţi aceasta?, întrebă el. Unde ai citit-o?  Cine ţi-a spus-o?

 

– Nu-mi aduc aminte să mi-o fi spus cineva, – i-am răspuns; aşa-mi vine mie să dau cu socoteală. Dumneata vezi prea bine că e gaură în craniu pretutindeni unde trebuie să fie gaură, şi mi se pare înve­derat că nu artera pătrunde pe unde e gaură, ci gaura a rămas pe unde în mod firesc are să pătrundă artera la creier.

 

– Da!, a întâmpinat el şi a plecat îna­inte.

 

 

Îmi făceam atunci rândul în oştirea împărătească şi stăteam în cazarma Francisc Iosif, depărtare de câţiva kilometri de la spitalul central, unde Profesorul Dr. Hirsl îşi făcuse lecţiunea. Partea cea mare din acest drum lung am făcut-o fără ca să mai schimbăm vreo vorbă, eu grăbind pentru ca nu cumva să-mi pierd porţiunea de mâncare la cazarmă, iară el împiedicându-se când de unul, când de altul dintre trecători, ca omul care, pierdut în gânduri, nu vede şi nu aude nimic din cele ce se petrec împrejurul lui.

 

– Stai! – strigă el în cele din urmă, – că nu ne-au luat la goană Tătarii. Nu e cum zici tu: artera a existat şi mai înainte de a se fi închegat oasele, şi gaura a rămas unde se află tocmai pentru că, trecând pe acolo artera, n-a putut osul să se închege şi la locul acela.

 

Lucrul mi se părea destul de lămurit pentru-ca să nu-mi mai dea mâna să intru asupra lui în discuţiune cu un om ca Eminescu, a căruia superioritate îmi era din toate punctele de vedere neîndoioasă. Nici nu prea ţineam apoi să mă dumiresc care dintre noi amândoi are dreptate. El însă, pornit odată, ţinea să discute şi se simţea oarecum jignit că nu-i dau răspuns.

 

– Ei, – stărui deci dânsul peste cât-va timp, – e ori nu cum zic eu?

 

– Mi se pare că da, – i-am răspuns, dus cu gândul la „porţia” pe care nu o mai căpătăm, dacă soseam la cazarmă după ce caporalul a făcut împărţeala.

 

– Cum ţi se pare!? – întâmpină el. Ori eşti, ori nu eşti convins despre ceea ce zici: dacă nu eşti convins, îţi dai pe faţă îndoielile, iar dacă eşti convins, ai şi teme­iurile tale şi trebuie să le dai pe faţă pe aceste.

 

Simţeam, că m-am încărcat cu „Doamne-ajută!”.

 

 

– Eu ţi-am spus, – i-am zis dar, ca să scap, – că aşa dădeam cu socoteala, că aşa mi se pare: văd, acum, că ai Dumneata dreptate.

 

– Ce vezi!? Nu vezi nimic!, strigă el. Nici că e vorba cine are şi cine n-are dreptate, ci care este adevărul, iar aceasta n-o ştiu nici eu.

 

– Lucrul acesta nici c-o să-l putem noi descurca acum, căci eu trebuie să fiu pre­zent la apelul nominal, iar după prânz am să fac exerciţii cu compania.

 

A rămas să ne-ntâlnim pe la cinci, când eu puteam să scap.

 

Pe la unu şi jumătate, când eu am ieşit cu compania în câmpul de exerciţii, Emi­nescu se plimba prin faţa cazărmii, ca de obicei, cu paşi rari şi cu capul plecat, şi plimbându-se aşa l-am găsit şi când m-am întors, pe la cinci, la cazarmă – obosit şi cam flămând.

 

– Îţi vei fi pierdut răbdarea aşteptându-mă, – i-am zis când am ajuns, în sfâr­şit, să scap şi să ies la el.

 

El s-a uitat mirat la mine.

 

– Dar eu nu te-am aşteptat, – a răs­puns el, – ştiam că ai să vii târziu şi am petrecut foarte bine. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce lucruri frumoase învaţă omul, uitându-se la mutrele trecătorilor.

 

El a început apoi să-mi înşire argu­mentele pro şi contra, pe care avem să le discutăm unul câte unul, şi cărţile, pe care am să le citesc pentru ca să mă pot dumiri, dacă e ori nu adevărat că-n lu­mea organică toate sunt potrivite cu ros­tul intrării în fiinţă.

 

Nu ţineam nici acum cu ori-ce preţ ca să mă dumiresc, dar discuţiunea îmi părea interesantă şi instructivă, căci el spunea multe, pe care eu nu le ştiam. Deocamdată însă trebuia să-mi potolesc foamea – fie chiar şi numai cu un „Kaisersemmel”.

 

– Iar mâncare!? – m-a mustrat el, – nu vezi că-ţi dai în petec cu asemenea apu­cături de om de rând!? Să mănânci, să bei, să te-mbraci, să alergi după fuste, să faci copii, să sperii lumea strâmbându-te fel şi chip, ca să pari mai mult decât ceea ce eşti: acesta vi-e scopul, în vederea căruia intră omul în fiinţă. Nu-i aşa, Domnule, nu-i!

 

Ne-am plimbat, pe nemâncate, până pe la nouă, când la cazarmă a sunat de re­tragere şi eu trebuia să intru, dar tot n-am ajuns să ne dumirim. Zile multe de-a rândul s-au urmat discuţiunile, mai întâi asupra principiilor generale, apoi asupra cărţilor pe care a trebuit să le citesc, şi în cele din urmă asupra lucrării, pe care, în urma stăruinţelor lui, a trebuit să o scriu despre rostul intrării în fiinţă: nu o dată am petrecut noaptea la masa din colţul vreunei cafenele şi ne-au prins zo­rile zilei plimbându-ne prin vreo uliţă mai dosnică.

 

Aşa o păţeau toţi cei ce intrau în le­gătură mai strânsă cu el. Îi clasifica pe oameni potrivit vederilor lor, după părerea lui caracteristică şi mi s-a întâmplat şi mie, ani de zile-n urmă, că-mi aducea cărţi, în care erau fie susţinute, fie combătute părerile mele, ori că mă întâmpina, când mă-ntâlneam, cu vorbele „cum mai stai cu rostul intrării în fiinţă?”.

 

Uitam câteodată cele petrecute şi-i spuneam ceea ce i-am mai spus.

 

El zâmbea şi-mi reamintea, când, unde şi în ce fel de împrejurări i-am mai spus ceea ce îi spun. Nu uita nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gândit, nici ceea ce i s-a spus vreodată şi nu era nici cestiune care nu-1 interesa, nici om, cu care nu stătea bucuros de vorbă, dacă-şi susţinea în sinceritate pă­rerile. Partea cea mai mare a vieţii şi-a petrecut-o stând de vorbă mai cu unul, mai cu altul, câteodată chiar cu oameni după părerea lui cu desăvârşire  stricaţi.

 

– Ce ştii tu!? – îmi zicea el, când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile în capul unei canalii!

 

Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi, citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”[1].

 

 

[1] Flacăra literară, artistică şi socială, Anul III, No. 35, Bucureşti 14 iunie 1914, pp. 281, 282


Pagina 10 din 1,488« Prima...89101112...203040...Ultima »