Dragusanul - Blog - Part 10

Nicolae IORGA: Bibliilor umane

 

 

 

Cărți de eternă tinerețe,

La care veacurile-n şir,

Legându-se pe-al nostru fir,

Pe rând aleargă să învețe,

 

 

Atunci când cu sau fără armă,

Clădiri, măreţe-mpărăţii,

Îngrămădite bogății

De-aripa vremilor se sfarmă,

 

 

Sunteţi, mai sus de stricăciune,

Unicul semn dăinuitor

Pe care omul trecător

Divinităţii îl opune.

 

 

(Cuget clar Noul „Sămănător”,

Anul II, Vălenii de Munte, 1938, p. 136)

 


Maria Elena Cuşnir, o mistico-mitică existenţială

 

 

O impresionantă ceremonie „în fragilul ritual existenţial” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 133) avea să transforme patru ani din viaţa sucevencei Maria Elena Cuşnir în patru cărţi, adică în tot atâtea altare, în faţa cărora sufletul „îşi caută culcuş / Printre cutele poemelor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 125), dezvăluind perspective tulburătoare despre „viaţa / În veşnică chemare” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 138), despre „taina din ceasul vieţii” (Autopsia mirărilor, p. 5), prin care un suflet liric, oarecum înrudit cu cel al lui Rilke, îşi caută„urcuşul spre cerul despletit” (Autopsia mirărilor, p. 131), „apropiind pământul de cer” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 111).

 

 

În aparenţă şi după confesiunea autoarei, două dintre cele trei cărţi, publicate de „Opera Magna” din Iaşi ar fi romane (Din depărtări şi din adâncuri – 2018 şi Autopsia mirărilor – 2020), iar pe cumpăna dintre aceste spaţii ceremoniale s-ar fi prelins, cu rol de memorii, „plânsul liniştii din ochiul cerului” (Anomaliile singurătăţii, p. 83), o altă superbă carte (Călătoriile – clipe de eternitate – 2019), în care, după cum observă Adrian Dinu Rachieru, după un prim contact cu naraţiunile Mariei Elena Cuşnir, „frisonul existenţial capătă un accent confesiv, o infuzie autobiografică”. Iar a patra carte, apărută tot la Iaşi, dar la Editura „24:ORE”, se autodenunţă drept „eseu mărturisire” (Anomaliile singurătăţii – 2021), deşi înseamnă, ca respiraţie liturgică, mult mai mult, adică o cuprindere de vibraţii care amintesc de litaniile egiptene, adică de primele tentative ale civilizaţiei pământeşti de descifrare plauzibilă a inefabilului drept „Rugăciune tuturor întrebărilor fără răspuns” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 154).

 

 

Pretextele narative ale celor patru recente cărţi ale Mariei Elena Cuşnir nu înseamnă un „vuiet de plâns al trecerii; rană vorbitoare” (Autopsia mirărilor, p. 187), ci mai curând „ţipătul ţesut din amintiri” (Autopsia mirărilor, p. 121), deci litania cosmică – unică formulă de intere în armonie –, iar autoarea, „căutându-şi / Drumul înspre miresmele iluziilor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 121), îndură cu stoicism cruzimea vremelniciei sub„povara cuvântului” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 128), amăgindu-se sau chiar fiind încredinţată, graţie unei tentaţii demiurgice de tip blagian, că „inima ce va închide / timpul” (Anomaliile singurătăţii, p. 81) nu este decât „Cântecul nostru – jocul de-a viaţa” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 51).

 

 

Există întâmplări, există secvenţe de cotidian, există şi idoli vremelnici – cântăreţi şi actori (în fond, „în cădere, lumina se risipeşte” – Din depărtări şi din adâncuri, p. 51), aşa cum există şi „vocaţia Vivianei pentru poezie”, care vocaţie „s-a relevat în adolescenţă prin fascinaţia pe care i-au produs-o versurile lui Rainer Maria Rilke” – „Nu-i de mirare: / s-apropie echinocţiul de primăvară” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 51), dar Rilke nu-i decât o tentaţie a inefabilului, iar ferestrele lui rămân în general nezărite, în condiţiile necunoaşterii misticii şi miticii catolice, mai ales în profunzimile abisale, pe care, ca şi Trakl, Rilke s-a străduit să le descifreze şi să le contureze. În mod personal şi bine individualizat, Maria Elena Cuşnir beneficiază, în cărţile sale, mai curând de o înrudire instinctuală cu spiritul lui Mircea Streinul, profund şi luminos ortodox, în care „cuvintele se caţără cât mai sus” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 127), „îşi caută rostul / În visul celui Răstignit” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 123), apoi îşi găsesc „sălaş, în ochiul păsării” (Autopsia mirărilor, p. 49).

 

 

De aici, din modernismul înţelegerii şi exprimării revoltei antidogmatice, deci din discreta aură a lui Rilke, „între nopţi de forma cerului” (Autopsia mirărilor, p. 63), v-aţi născut, Maria Elena Cuşnir. „La capătul visului eşti tu / Cel alungat de vocea adâncă a destinului” (Autopsia mirărilor, p. 49), iar „lumea ta nu-i cât cerul / E doar secunda, prăbuşită în veşnică fugă” (Autopsia mirărilor, p. 33). Tocmai de asta am grăbit cu spor să respir cele patru cărţi recente, regăsindu-mi răspunsurile (cele greşite ne individualizează) la întrebări nerostite încă. Rostul cărţilor este cel a dialogului care activează sinapse ignorate, slobozind adevărurile pe care le tăinuiau. Iar din punctul acesta de vedere, cele patru recente cărţi ale Mariei Elena Cuşnir, în parte naraţiuni, în parte lirică, întregesc o mistico-mitică existenţială, pe care am simţit nevoia să o salut, cu nestăvilit entuziasm, prin aceste biete rânduri de cronică omenească (I. D.).

 

 

 


Nicolae IORGA: Iugurtha

 

O romani, ce reci

sunt băile voastre!

 

 

Stătea viteazul rege în recea subterană

În care nici o rază de soare n-a pătruns,

Stătea de-orice lumină, de orice viaţă-ascuns

Și își târa-n tăcere mizeria umană.

 

 

Visa de mari întinderi pustii, de zări senine,

De fiarele cu care lupta biruitor:

I se părea în visuri că e stăpânitor

Pe nesfârșite neamuri barbare şi străine.

 

 

Și-n groapa-n care viaţa nu mai avea nimic

Un şoarec din adâncul pământului răzbi,

Şi cel care o lume ştiut-a a robi

Se înfrăți acolo cu-acest umil amic.

 

Și-a înțeles atuncea tiranul crud si rău

Că peste tot ce este hotar și osebire

E numai tot aceiaşi misterioasă fire

Și că ea ne cuprinde pe toți în sânul său.

 

 

(Cuget clar Noul „Sămănător”,

Anul II, Vălenii de Munte, 1938, p. 41)


L. BAIDAF: Ce spun ziarele apusene despre uciderea lui Ghica

 

 

 

Dacă vă interesează mărturiile europene ale anilor 1777, 1778, despre uciderea lui Grigore-Vodă Ghica, faceţi click pe copertă!

 


Nicolae Iorga: Plângerea pentru trup

 

 

 

Isuse Doamne, tu ai fost

Împărtăşit de-al nostru rost:

Răbdat-ai în a ta ființă

Întreaga noastră suferință,

 

 

Te-au pus în recele mormânt

Și ai rămas fără de soare

Într-o umilă închisoare

Până te-ai rupt de la pământ.

 

 

Ai fost asemenea cu noi

În tot ce-n suflete se zbate,

În tot ce carnea o străbate,

În îndurări şi în nevoi.

 

 

Dar carnea ta împrumutată

Din lutul ăsta omenesc

Prin harul Tău dumnezeiesc

A fost, în moartea ta, cruțată.

 

 

Iar noi icoana cea divină

O profanăm şi-o nimicim:

Prin ţărna râmelor pierim

În cea mai mizeră ruină.

 

 

Ne spune legea Ta c-odată

Din prafu-n care ne-am schimbat

Vom fi din nou vas luminat,

Trecând prin dreapta judecată.

 

 

Dar ce a fost noroi și humă

Cum poate-n fața ta să stea

Supt o răsfrângere de stea,

Într-un veşmânt curat de spumă?

 

 

Și cum în trup a locuit

Această a noastră gândire

Aproape de dumnezeire,

De ce să-l laşi batjocorit?

 

(Cuget clar Noul „Sămănător”,

Anul II, Vălenii de Munte, 1938, p. 26)


Pagina 10 din 1,461« Prima...89101112...203040...Ultima »