Antiromânismul bigotelor irmoase sau pricesne
*
Probabil că mulţi români s-au simţit revoltaţi, citind, într-un studiu publicat de George Baiulescu, în 1877, în „Albina Carpaţilor”[1] şi republicat pe acest site, că „la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.
*
Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influenţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii”.
*
În 1877, astfel de afirmaţii nu au revoltat pe nimeni, pentru că se ştia că sunt pline de adevăr. Astăzi, însă, când încă se confundă muzica veche naţională românească cu irmoasele promovate de Anton Pann şi când ultima modă în muzica populară o reprezintă aceleaşi irmoase, dar de provenienţă muzicală slavă, numite „pricesne”, deşi, odinioară astfel de „legăminte” se numeau, în limba rusă, „piasne”, muzica naţională românească, barbar contaminată cu „şlăgărisme” pentru nunţi şi cumătrii, se află în pericol mai mare decât oricând.
*
Anton Pann nu este un reper al melosului nostru naţional. Anterior lui sau odată cu el, au publicat cântece naţionale româneşti, în reviste muzicale germane, în calendare sau în broşuri, Franz Josef Sulzer, E. Murgu, medelnicerul Ioan Cartu, Franz Rouschitzki, Johan Andreas Wachmann, C. F. Weitzmann, Anatole de Demidoff, C. Grenville Murray, C. Hubert, Hans Huber, Otto Heilig, Alexandru Berdescu, Eugene Kompanski etc. Melodiile naţionale româneşti, culese de cei numiţi mai sus – ca să nu mai vorbesc de cele şi mai vechi, din Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris şi Kajoni Kodex, au şi tehnici componistice şi interpretative comune (alternanţa secundei mărite cu două secunde micşorate), dar şi un lirism unic, specific românesc şi rezistând ca atare de-a lungul veacurilor. Nici un cântec din sutele de melodii pe care ni le-au păstrat alţii nu are nici cel mai vag ecou de „Irmoasă” tip Anton Pann. Am ascultat cântecele acelea vechi româneşti, încredinţate memoriei de străini, datorită proiectului „Zicălaşii”, şi am avut senzaţia unei călătorii în timp pe acelaşi teritoriu românesc, pentru că aidoma răsunau cântecele culese din Ardeal, din Moldova sau din Muntenia şi pentru că, în ciuda locului din care au fost luate, ele făceau parte dintr-un patrimoniu naţional indivizibil şi nezonificat, chiar dacă difereau, uneori, instrumentele şi tehnicile lăutăreşti.
*
Melosul românesc, încă păstrat nealterat în colindele vechi şi în vechile oraţii de nuntă – „Zicălaşii” le-au încercat şi mi-au întărit convingerile, au avut şi încă au de făcut faţă unei agresivi bisericeşti sau măcar bigote, cea mai iresponsabilă fiind cea a „priceasnelor”, prin care se înlocuiesc nu doar cuvintele şi sentimentele laice, „curveşti şi diavoleşti”, cum le numeau ierarhii, dar şi structurile melodice strămoşeşti. Iar dacă despre falsurile folclorice ale lui Anton Pann nu prea ştiu mulţi şi le adoră când le ascultă, faţă de „priceasnele” care buruienesc masiv în Bucovina şi în Ardeal ar trebui luată atitudine. Să se cânte în biserici şi la ceremonii religioase, dar să nu fie impuse drept „folclor românesc”. Pentru că nu sunt nici măcar „folclor”, ci depersonalizări şi înstrăinări iresponsabile ale spiritualităţii naţionale.
*
Asalturile ierarhilor ortodocşi asupra spiritualităţii româneşti sunt identificabile încă din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, când antiromânismul ortodox începu să se manifeste şi într-o limbă română rudimentară.
*
*
În „Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, după omagierea mitropolitului, există o prefaţă, reluată, ulterior, de toate catavasierele şi în care se spune că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă, precum se vede şi la copiii cei mici şi plângători, şi cu cântecele sunt adormiţi; ci şi muierile cele ţesătoare, şi călătorii, şi corăbierii osteneala care le vine din lucruri cu cântecele o mângâie, de vreme ce sufletul toate cele cu supărare şi cu osteneală poate să le sufere lesne când a auzi cântări şi cântece, pentru aceasta şi eu am vrut să tipăresc această cărticică a catavasiilor, pentru ca cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce (le) cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă: care cărticică ca ceea ce este bisericească întru care Catavasii este începerea şi versul a toate canoanele sărbătorilor celor stăpâneşti şi ale maicii lui Dumnezeu, ale Bisericii noastre (urmează alte omagieri a mitropolitului, ca şi în primele rânduri – n. n.).
*
*
Urmau troparele, pentru fiecare sfântă sărbătoare, începând cu cea a Naşterii Domnului, apoi câte o Piasnă sau Irmoasă (în rusă şi, respectiv, în greacă însemnând legământ, închinare), cu „glas”, apoi „altă Irmoasă”, apoi altă „piasnă e. irmoasă”, deci texte bisericeşti vag imnice, dar în proză, care se cântau monoton, şi tot aşa mai departe, de-a lungul întregului veac al lui Dimitrie Cantemir, dar nici una în limba română.
Catavasierelel din 1750 şi 1784, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah, şi Catavasierul lui George Popovici „Tipograful”, închinat mitropolitului Ungrovlahiei Antim, cu o prefaţă în româneşte, dar ambele cu textele cântărilor bisericeşti exclusiv în limba greacă, reiau, practic, prefaţa din 1713: „Pentru ca cei ce vor voi să cânte să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă” .
*
*
În 1768, apărea, la Râmnic, „Catavasiariu cu toate ceale trebuincioase cântări ce să cântă preste tot anul, catavasii rumâneşti şi greceşti”, cu aceeaşi prefaţă anti-românească, anti-muzicală şi anti-culturală, cu piasne sau iromoase şi cu numeroase condacuri ale praznicelor.
*
În 1778, apărea,la Iaşi, cu monograma bicoloră a mitropolitului Gavriil, un catavasier care începe cu un „cuvânt către cuvântul Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos”, o rugăciune ciudată, închinată voievodului, mitropolitului şi boierilor ţării Moldovei, dar continua, desigur, în limba greacă.
[1] Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94