trenul de noapte

carinei ioana

hai, haaai,

tren de noapte ostenit,

bezna-i lamă de cuţit

şi în suflet mi-o înfige

să mi-l scoată pe cârlige

şi să-l frigă pe cărbuni

până-n ziua sfintei luni

un cobzar din galaxie

ce pe-aicea întârzie

şi în simplul lui plictis

simt că nu-s şi simt că mi-s

numai bietul tren de noapte

rătăcit din şapte-n şapte

şi din nouă mult mai sus

ca să înţeleg că nu-s

decât trenul care taie

timpul sfânt şi îl despoaie

de clipite ostenite,

de cuvinte şi ispite

să rămână-n file doar

cântecul unui cobzar

leac din leac şi strop din sânge

care-n struna lui se frânge

şi se pierde în avai,

tren de noapte, hai, hai, hai!…

Poemele Deltei: Credinţa

iar Dumnezeu în totul şi în toate

nu conteneşte încă să respire,

deşi îl văd cu mâinile legate

supus la cazne-n câte-o mănăstire,

apoi îl întâlnesc numai lumină

în nuferii plăpânzi de peste ape,

ofrandele pe care nu le-nchină

abia-abia îmi mai încap sub pleoape

şi sufletul – imensă bucurie –

din când în când va scrijeli pe cer

câte un vers din sfânta-i poezie,

câte-un alean al marelui mister

vestit de albatroşii ca o vrajă

a biruinţei vieţii pe pământ,

iar Dumnezeu, cu zâmbetul drept strajă,

se face cântec. Şi-l trăiesc. Şi-l cânt…

Poemele Deltei: Începutul

aici mereu se-ncheagă începutul

vâslit frumos de păsări călătoare,

iar în adâncuri se aude lutul

vegherilor târziu vizionare

şi te închini cu nuferi în derivă

risipei de lumină ancestrale

de parcă-ai exista deopotrivă

şi ai păşi în desluşiri de cale,

de parcă albatrosul s-ar desprinde

din carnea ta de ţipăt şi prihană

şi depărtări încep să te colinde

să-ţi facă loc şi ţie în icoană

să-ncepi să fii şi să-nţelegi că eşti

aidoma cu apa şi cu lutul

minunilor profund dumnezeieşti,

aici mereu se-ncheagă începutul