Ţinut ce m-a
întruchipat
cu braţe de ape
plete de păduri
culmi cu afine
de miere neagră
Cântări înfrăţite
în patru graiuri
sub dezbinate vremi
Nestăpâniţi
năboiesc anii
la malul surpat[1]
[1] Rachieru, Adrian Dinu, Poeţi din Bucovina, Editura „Helicon” Timişoara, 1996, p. 45
Verde mamă
Bucovină
cu fluturi în plete
spune soarele
zeamă de harbuz roşu
lapte alb de cucuruz
eu le-am făcut dulci
Conuri de brad liliachii
Păsări cu aripi de văzduh şi frunziş
Spinarea Carpaţilor
părintească
te cheamă să-i stai
în cârcă
Patru graiuri
în patru cântări
Oameni
ce se-nţeleg[1]
[1] Rachieru, Adrian Dinu, Poeţi din Bucovina, Editura „Helicon” Timişoara, 1996, pp. 44, 45
Pe meleagul ăsta sfânt
Orice dor s-alină,
Rai de cântec pe pământ,
Mamă Bucovină!
Jumătate, Ţara mea,
Încă eşti străină –
Şi de-atâta viaţă grea
Fruntea ţi se-nclină…
De la brazi am prins să-nvăţ
Graiul suferinţei…
Dorm pe veci la Volovăţ
Moşii-mi şi părinţii…
Munţii-şi scaldă în zenit
Fruntea de zăpadă;
Între brazi s-a zămislit
Veşnica baladă.
În tăceri de mănăstiri
Odihnesc voievozii;
Îmbrăcaţi ca nişte miri,
Îi slăvesc rapsozii.
În bătrân letopiseţ
S-a-nchegat icoana;
S-a-nfrăţit la Voroneţ
Cerul cu poiana…
Brazii drepţi răşini fierbinţi
Picură din geană;
Şi mă ninge cu dorinţi
Glas de Cosânzeană…
Alte ziduri ca-n poveşti
Meşterii ridică.
Seara, clopote domneşti
Liniştea despică.
Parcă din legendă scoşi
Pentr-un cânt anume,
Oameni ca aici frumoşi
Rar mai sunt în lume!
Cu puteri urieşeşti
Zborul se desface;
Plaiurile strămoşeşti
Vor rodi în pace.
Râde soarele-n amiazi
Să rodească lutul;
Tot ce creşte-aicea azi
Cântă cu trecutul.
Mult îmi place să-ţi ascult
Cântecele line!
Nimeni n-a-ndrăgit mai mult
Blândele-ţi opcine!
De prin munţi şi de prin văi
Visele se-adună…
Mamă, toţi feciorii tăi
Fie împreună!
Frumuseţile rămân
Cântec în lumină.
Te cuprind cu drag la sân,
Mamă Bucovină![1]
[1] Rachieru, Adrian Dinu, Poeţi din Bucovina, Editura „Helicon” Timişoara, 1996, pp. 37-39
Constantin Ştefuriuc şi Dumitru Teodorescu
Lui Eusebiu Camilar
Satul venea cu gura-n ulcioare
Să spună că-l doare, că-l doare
Luna trecută prin bucium de ape
Şi cerul departe, aproape.
Mere de lut, mere de lut
Şi-o toamnă de vulpi în văpaie,
Ce rău m-a durut, ce rău ne-a durut,
Copacii a rugă se-ndoaie.
Soarele bate-n mesteceni,
Trist se-nfăşoară pe fete frumoase,
Cerului-i picură lacrimi
Pe-o casă de lut şi de oase[1].
[1] Ştefuriuc, Constantin, Aripa mea de soare, Editura „Junimea” 1975,
apud Cineva mi-a împuşcat sufletul, Suceava 2004, p. 61
„Zi-mi ce frunză bate
Vântul când nu bate”
Patimă, zbucium
Împac moartea cu Voroneţul înlăcrimat
Cu tristeţea de a fi om
Şi nu pasăre
La o comandă numai de inima mea ştiută
Fluturii intră în Lună
Este ora opt seara
Fluturii ies la plimbare
Cu o rană uşoară
De îndrăgostiţi începători
În zori
Vor fi multe femei muşcate
Cu aripi incendiate
De băieţii-fluturi de aseară.
Duhul luminii ţipă să piară[1].
[1] Ştefuriuc, Constantin, Frumosul în piele de tigru, Editura „Cartea Românească” 1983,
apud Cineva mi-a împuşcat sufletul, Suceava 2004, p. 146