Dragusanul - Blog - Part 30

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Presecăreni

 

 

PRESECĂRENI. Numit în vremurile vechi Fărceni, apoi Prisăcăreni sau Presecăreni, vânturat dintr-o mână într-alta, drept firimitură scăpată printre degetele egumenilor de la Putna şi Dragomirna, satul Presecărenii şi-a păstrat, totuşi, un  statut răzăşesc, care parcă ar descinde din vremurile ancestrale ale găleţilor de bronz ale civilizaţiilor care au trecut sau poate că au şi locuit prin aceste locuri, în care tainele sacre ale pământului încă nu au fost cu adevărat aflate.

 

1654, martie 22. Gheorghe Ştefan Voievod întăreşte mănăstirii Dragomirna, printre satele din „privilegiile şi scrisorile de danie ce s-au pierdut, în urma jafurilor cazacilor” şi satul Fărceni, cum s-au numit, în vechime, Prisăcărenii[1].

 

1760, iulie 11: Ioan Calimah întăreşte mănăstirii Putna moşiile Dubova, Tereblecea, Camenca, Petriceni, Tomeşti, Carapciu, Cupca, Cuciurul-Mare, Cleşcăuţi şi Ropce. „Noi Ioan Theodor Voevod bojiiu milostiiu gospodar zemli moldavscoi. Dat-am carte domnii meale cuviosului ig(umen) şi tot so­borului sfintei măn(ă)stiri Putnii să fie volnici cu carte domnii meale a stăpâni şi a zăciui aceste moşii, anume Dubova, Tereblece, Camănca, Petrecenii şi Camănca, ce are pricin(ă) cu Volcinceştii; Tomeştii i Carapciu i Cupca i Cuciurul i Clăşcăuţii i Ropce, care aceste moşii toate păn acmu după scrisori ce are mănăstirea le-au stăpânit, acmu fiind că să întind unii şi alţii cu moşiile ce au pen pregiur și aceste moşii şi pentru că s-au făcut carte domnii meale ca să să hotărască toate aceste moşii am dat domniea mea voe părinţilor călugări dela mă­năstirea Putna ca pănă să vor hotărî şi să vor alege moşiile aceste să stăpânească călugării şi să ia de a zăcea din toate ce să vor lucra pe acele moşii, tot pe unde au stăpânit şi păn acmu, şi pe urmă, după ce să vor alegea moşiilea de pe unde vor fi luat călugării cu stăpânirea mai mult, vor da înapoi, într-alt chip să nu fie, că aşa iaste poronca domnii meale, însă dejma ce să va strânge să stea păn să vor hotărî depe locu­rile acele ce vor fi cu pricină. / Let 7268, Iuli 11. / Proci vel logof.” (Original, hârtie, pecete mică roşie, arhiva mitropoliei Cer­năuţi 5 lit. E. / Alte documente: / 1). 1754, Oct. 20: Petre Cheşco mare căpitan a mers la Tomeşti, țin. Sucevii, a mân. Putna, care-i în hotar cu moşia Fărceni (Prisăcăreni – n. n.) a lui Gheorghi Volcinschi. A scos din pământ o piatră, ce era în vârf de deal despre Fărcenii, sub piatră a găsit căr­bune, apoi a mers un colţ la un stejar cu buor, la casele Suce­venilor, la Movila în şes, Fântâna putredă în poiana peste Si­retele mic, până în gura părâului Huma, la hotarul Cupcei. Acesta este hotarul Tomeştilor. Satul a dispărut – Arh. Stat. Cernăuţi, pachetul Putna)[2].

 

1762, iulie 2: Vasilie Başotă stolnic prezintă hotarnica satului Hliboca a postelnicului Gheorghe Turculeţ, printre repere aflându-se „hotarul Petricenilor, hotarul Făcenilor”, deci al Presecărenilor[3].

 

1794, octombrie 20/31: „Toader Holubei înzestrează pe fiica sa, Antimiţa, căsătorită cu Antohi Volcinschi din Prisăcăreni”.

 

1803, august 25: „Manolachi V[4]olcinschi şi primul său soţ, Aniţa, născută Paladi, au următorii copii: Ioniţă, Măriuca căsătorită cu Toma Rinie, şi Casandra. Le dau ca să stăpânească frăţeşte părţi de moşie la Presăcăreni, Stroieşti, ian din moşiile Aniţei, Zamostie şi Godineşti (Copie Liber Testamentorum II, p. 278)”[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[6].

 

1885: Volumul 11, nota 121, pagina CXII (Bronzuri celtice din Prisăcăreni) „Conservatorul Gutter aflase, prin agenții săi, că, în satul Kupka, a fost aflată o piatră de temelie a bisericii foarte veche, iar în plus, că la Prisăcăreni s-a găsit o importantă unealtă de bronz. Acest lucru l-a determinat să viziteze acest site, pentru a putea analiza și pentru a organiza transportul pieselor. Pe data de 4 mai 1885, el s-a deplasat la Prisăcăreni, s-a dus la locul descoperirii din pădure și a văzut, la câțiva metri de la intrarea nordică în pădure, pe o arătură întinsă, locul unde o căldare de bronz, puternic deteriorată, a fost sfâșiată de plug. La mijloc, se afla o urnă umplută cu cenușă, înconjurată de douăsprezece unelte celtice de bronz. Căldarea și urna au fost distruse complet de plugari. Conservatorul nu a reușit să obțină decât două unelte celtice pentru Muzeul de Stat din Cernăuți. Acelea sunt în stare foarte bună, patinate în verde, iar toporul, de la orificiul cozii, la muchie, are 11 cm lungime și tăişul 5 1/2 cm lățime, fiind decorat cu dungi circulare și în formă de pană ridicată“[7].

 

1890: volumul 16, nota 178. Pagina 258 (Descoperiri de bronz în Prelipce și Presecăreni). „Pe lângă rapoartele fostului conservator von Gutter, care formează baza notei 71 din anul 1882 și a notei 121 din anul 1885, domnul R. F. Kaindl (Cernăuți) raportează următoarele: Dintre piesele de bronz din Prelipce (nota 71), care fuseseră deținute în mod privat, a venit, recent, un topor de luptă în cabinetul de antichități al Universității Cernăuți. Acest topor, la fel ca primul din nota citată, se remarcă prin faptul că gâtul său se ridică din tubul arborelui cu ajutorul unui gât special și formează un disc asemănător cu frânghia. Acest disc este circular și merge într-un vârf. Lungimea sa este de 34 cm. Marginea tăietoare are 6,76 cm lățime. După cum se dovedește prin marginile de turnare, toporul a fost turnat într-o matriță formată din două piese simetrice, care s-au împărțit pe direcția tăierii. Conform notei 121 de mai sus, dintre cele 12 piese celtice de bronz, găsite la Presecăreni, în primăvara anului 1885, două au fost duse la Muzeul din Cernăuți sau, mai corect, la Universitatea de acolo. Totuși, aici este acum doar o piesă celtică, faţă de care dimensiunea și descrierea menționate în notă nu se încadrează. Piesa celtică are o lungime de 10,2 cm, iar muchia sa de lățime este de 4,5 cm, în timp ce în notă lungimea este de 11 cm, iar lățimea de 5,5 cm. De asemenea, afirmația generală, conform căreia piesele celtice sunt „decorate cu dungi în formă circulară și în formă de pană ridicată”, nu se încadrează pe celticul existent, iar striaţiile din Mittheilungen nu corespund, de asemenea, acelei epoci. Prin urmare, în mod evident, descrierea și ilustrația din Nota 71 se aplică doar celticului pierdut între timp; și așa, cel puțin, acest lucru este păstrat în cuvinte și imagini“[8].

 

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Presecărenii, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe ţărmul stâng al Siretului, aproape de confluenţa celor două Sirete. Suprafaţa: 4,19 kmp; popu­laţia: 674 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumu­rile districtuale Storojineţ-Petriceanca şi Carapciu-Oprişeni; haltă a liniei ferate Berhomet-Hliboca. Ţine de şcoala populară din Carapciu; are o biserică paro­hială, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, având sub de­pendenţa sa biserica filială din Carapciu şi cătunele Strâmtura şi Deleni. Aci, pe valea Siretului, s-au găsit numeroase obiecte din epoca de piatră şi de bronz. Are o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.061 hectare pământ arabil, 150 hectare fânaţuri, 6 hectare 50 ari grădini, 110 hectare imaşuri, 765 hectare păduri. Se găsesc 27 cai, 277 vite cornute, 44 oi, 76 porci, 73 stupi de albine. Presecărenii, moşie, cu admi­nistraţie specială, districtul Storo­jineţ. Suprafaţa: 18,08 kmp; popu­laţia: 87 locuitori, în majoritate români, religia gr. or. pentru majoritate, mozaică şi rom. cat. pentru rest”[9].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Infanteristul Ion Ciobotar, Prisăcăreni, Regimentul 22, rănit”[10].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, cârciumari faimoşi, precum Moses Hausknecht şi Moses Gottlieb din Storojineţ, dar şi marele proprietar din Prisăcăreni, Dr. Radu Grigorcea, care avea propriile lui crâşme, comisarul superior al gărzii financiare din Storojineţ Klemens Rudnicki, inginerul Adrian Onciul, administratorul de percepţie Berl Herbst, agronomul Teodor Kozma din Storojineţ şi primarul Pătrăuţilor pe Siret Ilie Stefuriac[11].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Alexie şi Dr. Radu cav. de, Prisăcăreni, compatroni[12].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Moscalie Maria, comuna Prisăcăreni, Sălişte, jud. Storojineţ, media 7,12”.

 

 

[1] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul II / 1519-1662, Cernăuți 1939, doc. 68, pp. 138, 139

[2] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul V / 1745-1760, Cernăuți 1939, doc. 115, pp. 221, 222

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul III / 1573-1720, Cernăuți 1939, note de subsol, p. 63

[4] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul IV / 1720-1745, Cernăuți 1938, note de subsol, p. 233

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul IV / 1720-1745, Cernăuți 1938, note de subsol, p. 225

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 170

[10] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Petriceanca

 

Fetiţa cu cofa – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

 

 

PETRICEANCA: Un cătun al comunei pe care o reprezenta cândva, Camenca, Petriceanca sau Petriceni, are o poveste tulburătoare, finalizată cu o ură românească împotriva românismului, care va rămâne inexplicabilă, câtă vreme ne vom considera istoria infailibilă şi vom tot răstigni destine sub trufia păguboasă a propriei noastre istorii. Povestea satului Petriceanca este, de fapt, cea a Camencăi, dar şi cu nişte individualizări, pe care m-am străduit să le înfăţişez în acest material.

 

1503, februarie 2, 1520, 21 august, satul Petriceni este întărit, drept „Camenca pe Siret”, mănăstirii Putna[1].

 

1638, iunie 10. Soţii Nastasia şi Gligorie Ropceanul cumpără părţi de moşie din Broscăuţi, Storojineţ, Stăneşti şi Petriceni şi primesc întărire domnească pentru ele [Tradus în româneşte de pe o copie germană]. „Noi Vasilie Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei. Iată că a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri mari şi mici, Nastasia, fata lui Nicolai Selitrar, jupâneasa lui Gligore Ropceanul, şi ne-a arătat: / 1). Un zapis de la Grigorie şi Solomon, fiii lui Mătiaş de Sinăuţi, precum au vândut soţului ei Gligori Ropceanul satul Broscăuţi, ţinutul Cernăuţi, pentru 200 taleri bătuţi, în faţa multor oameni megieşi de primprejur, anume Miron de Carapciu, Goian de Ja­dova, fiii lui Toader, Coste de Lucavăţ, Machidon de Comăreşti şi Ignat. / 2). Un zapis de la Vidraşco şi Cârste, fiii Ilincăi, fata lui Coste de Petriceni, precum ea, Anastasia, cu soţul ei, zis mai sus, au cumpărat, de la mai sus amintiţii Vidraşco şi Cârste, fiii Ilincăi, două părţi de moşie din satul Storojineţ, cât li se vor alege în faţa lui Coste şoltuz, cu 12 pârgari din târgul Siret, Goian de Jadova, Coste de Lucavăţ, Berce de acolo, popa Nicoară de Jadova şi în faţa altor oameni buni bătrâni, pentru 100 taleri bătuţi. / 3). Un zapis de mărturie de la Simion Mălai, fost vistiernic, Pătraşco pârcălab, Toderaşco Şoldan, Constantin Ciogole, Coce, Vidraşco, Gavrilce de Vascăuţi şi de la alţi oameni buni bătrâni. / 4). Un zapis de la Gavril, fiul lui Selenco, Ana, fata Todosiei, sora lui Gavril Selencot precum ei au vândut a patra parte de sat de Petriceni, ţinutul Sucevei, care parte le-a venit de la unchiul lor sterp, Anton, fiul lui Coste, pentru 36 taleri bătuţi, iar Ana, fata Todosiei, a mai vândut altă parte, partea mamei sale, Nastasiei, jupâneasa lui Gligorie Ropceanul aga, pentru 60 taleri bătuţi, în fata popii Tiron de Măndăcăuţi, Drăgan Văscănel şi a altor oameni buni bătrâni. / Văzând aşadar zapisul lor, iscălit de oameni buni pentru părţile de moşie din satul Broscăuţi, ţinutul Cernăuţi, şi pentru satele Storojineţ, Stăneşti sub codru şi Petriceni, ţinutul Suceava, am dat şi am întărit şi de la noi acele părţi de moşie, ca să fie şi de la noi dreaptă ocină şi cumpărătură lor, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor neruşiit în veci, şi nimeni să nu cuteze a se amesteca împotriva acestei cărţi a noastre. / Scris în Iaşi, 10 Iunie 7146. / Domnul însuşi a poruncit. / Marele logofăt a iscălit. Borăleanul” (Arhivele Statului Cernăuţi, pachetul Broscăuţi, unde se găseşte copia germană. Zapisul nr. 3 se referă la satul Stăneşti, ţinutul Suceava)[2].

 

1760, iunie 25: Domnul ţării întăreşte lui Ştefan, fiul lui Andoni, a patra parte de Petriceni, ţinutul Sucevii (Tradus în româneşte după o copie germană). / „Noi Ioan Teodor Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovii. Am dat scrisoarea domniei mele lui Ştefan, fiul lui An­doni, ca să fie puternic a stăpâni şi a apăra a sa dreaptă ocină şi moşie, anume a patra parte de sat de Petriceni, la apa Siretelui, ţinutul Sucevii, zicând că o are de la strămoaşa sa Ropceniţa agoaie, de aceea să ia de a zecea din câmp, din fănaţe, din prisăci, anume din 50 de stupi unul, iar dacă va fi mai puţin de 50, atunci să ia de fiecare stup 1 parale, din pomete şi grădini cu legume, din tot locul toate veniturile, după obicei, şi nime să nu se ridice împotriva acestei scrisori a domniei mele, iar cine va avea ceva împotrivă, unul ca acela să aducă dresele şi să vie la divan. Aceasta poruncim. / 25 Iunie 7268. / Marele logofăt a cetit”. (Din Arhivele Statului Cernăuţi, Liber Granicialium VII, pag. 458, şi pachet Petriceni, unde se află copia germană)[3].

 

1760, iulie 11: Ioan Calimah întăreşte mănăstirii Putna moşiile Dubova, Tereblecea, Camenca, Petriceni, Tomeşti, Carapciu, Cupca, Cuciurul-Mare, Cleşcăuţi şi Ropce. „Noi Ioan Theodor Voevod bojiiu milostiiu gospodar zemli moldavscoi. Dat-am carte domnii meale cuviosului ig(umen) şi tot so­borului sfintei măn(ă)stiri Putnii să fie volnici cu carte domnii meale a stăpâni şi a zăciui aceste moşii, anume Dubova, Tereblece, Camănca, Petrecenii şi Camănca, ce are pricin(ă) cu Volcinceştii; Tomeştii i Carapciu i Cupca i Cuciurul i Clăşcăuţii i Ropce, care aceste moşii toate păn acmu după scrisori ce are mănăstirea le-au stăpânit, acmu fiind că să întind unii şi alţii cu moşiile ce au pen pregiur și aceste moşii şi pentru că s-au făcut carte domnii meale ca să să hotărască toate aceste moşii am dat domniea mea voe părinţilor călugări dela mă­năstirea Putna ca pănă să vor hotărî şi să vor alege moşiile aceste să stăpânească călugării şi să ia de a zăcea din toate ce să vor lucra pe acele moşii, tot pe unde au stăpânit şi păn acmu, şi pe urmă, după ce să vor alegea moşiilea de pe unde vor fi luat călugării cu stăpânirea mai mult, vor da înapoi, într-alt chip să nu fie, că aşa iaste poronca domnii meale, însă dejma ce să va strânge să stea păn să vor hotărî depe locu­rile acele ce vor fi cu pricină. / Let 7268, Iuli 11. / Proci vel logof.” (Original, hârtie, pecete mică roşie, arhiva mitropoliei Cer­năuţi 5 lit. E. / Alte documente: / 1). 1754, Oct. 20: Petre Cheşco mare căpitan a mers la Tomeşti, țin. Sucevii, a mân. Putna, care-i în hotar cu moşia Fărceni (Prisăcăreni – n. n.) a lui Gheorghi Volcinschi. A scos din pământ o piatră, ce era în vârf de deal despre Fărcenii, sub piatră a găsit căr­bune, apoi a mers un colţ la un stejar cu buor, la casele Suce­venilor, la Movila în şes, Fântâna putredă în poiana peste Si­retele mic, până în gura părâului Huma, la hotarul Cupcei. Acesta este hotarul Tomeştilor. Satul a dispărut – Arh. Stat. Cernăuţi, pachetul Putna)[4].

 

1762, iulie 2: Vasilie Başotă stolnic prezintă hotarnica satului Hliboca a postelnicului Gheorghe Turculeţ, printre repere aflându-se „hotarul Petricenilor, hotarul Făcenilor”, deci al Presecărenilor[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Petriceanca, cătun, pendinte de comuna rurală Camenca, ditrictul Siret. Are 123 locuitori ruteni şi români gr. or. Este aşezată pe malul sting al Siretului, aproape de comuna Suceveni (districtul Storojineţ). Aci se bifurcă drumul districtual ce vine de la Cerepcăuţi, o ramură apucând spre Suceveni şi alta la Hliboca”[7].

 

1910: „Petriceanca, o atinență a co­munei Camenea, n-are şcoală, cu toate că, având în fiecare an peste 80 copii, care suni apţi pentru școalî, ar trebui să aibă, conform legii, de mult cel puțin o şcoală de o clasă. Aceasta o ştiu şi diregiitoriile competente, căci de mai multe ori au fost deja comisiuni, în frunte cu căpitanul (prefectul – n. n.) din Sirete, în sătişorul acesta, ca să înființeze și aici o şcoală. Însă ce folos! Ţăranii din Petriceanca, care cunosc mai că toţi limba română şi sunt români buni, au declarat, totdeauna, că vor numaidecât şcoală curat română, ceea ce stăpânirea nu vrea să le conceadă. Toate stăruinţele deputatului rus Spenul (urmașul noierilor moldoveni Spânul – n. n.) şi ale altor ucraini au fost până acuma zadarnice să-i aducă pe locuitorii din Petriceanca la altă minte. De aceea nu vrea stăpânirea să zidească o şcoală în Petriceanca. Ba un domn din căpitănia din Sirete a şi spus ţăranilor în fată că, cât timp vor cere şcoală cu limba română, nu vor căpăta-o. Ce face însă baronul Hormuzachi, deputatul Siretului? Oare nu e Domnia sa în stare să facă paşii necesari ca actele privitoare la şcoala din Petriceanca să nu doarmă somnul lor de veci? Sau poate nici nu ştie Domnia sa că există o atinență Petriceanca, care cere şcoală cu limba română, de cinci ani de zile?”[8].

 

1911: „E un sat în districtul Siretelui, în vecinătatea satului Camenca. Se deosebeşte prin aceea că încă n-are şcoală, pe când aproape toate satele au cel puţin o şcoală, dacă nu două sau trei. Şi să nu se creadă că locuitorii din Petriceanca nu sunt dornici de şcoală, da, ei au cerut-o de repetate ori, de şase ani tot cer şcoală şi încă n-a fost ascultată cererea lor. Odată se miluiseră forurile şcolare şi-au trimis comisari la faţa locului, spre cercetare. S-a constatat motivată cererea locuitorilor şi, spre bu­curia lor, s-a luat chiar hotărârea a se înfiinţa o şcoală, şcoală ruteană, însă pe care locuitorii n-au vrut să o primească. Ei cer şcoală românească, dar guvernul nu vrea nici să-i audă, şcoală rusească ar căpăta îndată, românească defel. Iată încă un exemplu de sprijinirea rutenilor pe terenul şcolar şi de asuprire a elemen­tului românesc de către cârmuire. Şi apoi e mirare dacă poporul a pornit o acţiune de a-şi deschide singur şcoale româneşti, luând adesea asupra sa mari cheltuieli şi aducând jertfe de tot felul, numai să aibă şcoala ce o doreşte el şi nu ceea ce voeşte gu­vernul să-i impună. / Şi-au încercat oamenii din Petriceanca norocul pretutindeni, s-au adresat la deputaţii români, la inspectorul de ţară, care a fost singur, o dată, la faţa locului, dar în zadar, nu e chip a stoarce de la guvern o şcoală românească pentru Petriceanca. Acum nu le rămâne alta bieţilor săteni decât să-şi deschidă măcar o şcoală privată şi credem că acuma guvernul nu va căuta să le oprească şi aceasta. În scopul înfiinţării unei şcoale private a ţinut „Şcoala Română” din Cernăuţi, Duminică, în 22 Octombrie, o adunare la Petriceanca. / Din partea comitetului societăţii au participat dl prof. Alexandru Buga şi Iancu Cuparencu. Adunarea a avut loc în loca­lităţile dlui Isidor cav. de Mănescul, mare proprietar în Petri­ceanca, care este iniţiatorul adunării. Au participat, din împreju­rime: administratorul parohial dl Mihai Corduş, superiorul Nicoară, cantorul Şindelar din Camenca, din Hliboca dl Procopie Horăbeţ şi conducătorul şcolei româneşti Forgaci. După vorbirile delega­ţilor „Şcoalei Române”, a primit poporaţiunea din Petriceanca, cu mare entuziasm, propunerea ca să se înfiinţeze în loc o şcoală privată pentru învăţarea limbii româneşti. Întreaga comună şi-a înscris copiii la şcoala românească, care se va deschide în curând. Puterea didactică o plăteşte „Şcoala Română”, de local şi cele­lalte trebuincioase se vor îngriji gospodarii din Petriceanca singuri, în frunte cu vrednicul român Vasile Sidoriac. Deci, într-un ceas bun şi Dumnezeu să le ajute”[9].

 

1912: „Noi, românii din Petriceanca, declarăm că arătarea făcută la prefectura din Sirete de păcătosul primar Şerban din Camenca, că în Petriceanca există o şcoală românească la o poporațiune ruteană, că şcoala aceasta a produs nemulţămire la popor, care a înaintat plângere la primăria din Camenca, este o minciună gogonată. Noi suntem români şi la rugarea noastră Societatea „Şcoala Română” ne-a deschis un curs românesc. Când s-au prezentat, în 22 Octombre, din partea „Şcoalei Române”, prof. Dr. Iancu cav. de Cupărencu şi Alexandru Buga, pentru a deschide un curs românesc, am declarat că noi, toţi, suntem români, că voim şcoală românească şi că ne luptăm de 6 ani pentru o atare şcoală. În fine, am căpătat-o, mulţămită domnilor de la conducerea „Şcoalei Române” şi ne bucurăm cu progresul ce-l fac copiii noştri la şcoala românească. Dumneata, domnule Şerban, să ne laşi în pace şi să nu te prosteşti, pentru că noi nu suntem obligaţi, din cauza apei, a trimite copiii la şcoala din Camenca, nici n-avem lipisă pentru cursul românesc de oarecare licenţă”[10].

 

1913: „De doi ani susţin românii, cu mare greutate, o şcoală particulară la Petriceanca, o atinenţă a comunei Camenca. Aici avea să se activeze o şcoală publică, dar pentru că poporul cerea ca şcoala publică să fie românească şi consiliul şcolar voind să octrotească o şcoală rutenească, de aceea, până astăzi, afacerea şcoalei din Petri­ceanca a rămas nerezolvată. Au umblat gospodarii cerşind, prin 6 ani, şcoală românească pentru Petriceanca, dar zadarnică le-a fost truda, stăpânirea, probabil la îndemnul lui O. Popowicz, nu voia nici să ştie nimica de aceasta. În sfârşit, văzând oamenii că rămân fără de şcoală, s-au pus la cale să-şi alcătuiască o şcoală particulară românească şi societatea „Şcoala română” din Cernăuţi le-a sărit în ajutor şi le plăteşte învăţătorul. Gospodarii sunt mulţămiţi că au măcar atâta şi că copiii lor nu rămân fără carte. Dar, la urma urmei, îşi gândesc de ce adică să nu li se dea o şcoală publică, căci doară ei plătesc biruri pentru susţinerea şcoalelor. S-au adresat, deci, iară către căpitănie, cu rugămintea să li se facă şcoală publică. Căpitănia a trimis pe aceasta pe un comisar, care să cerceteze la faţa locului ce fel de şcoală cere poporul: românească sau rusească. Comisarul sosit la Petriceanca cercetă cu amănuntul ce populaţie are sătişorul, românească sau rusească, şi întreabă pe fiecare tată sau mamă ce şcoală ar dori să aibă. Toţi, pe rând, au glăsuit că vor şcoală românească, ca cea particulară, ce o au ei acuma. Încheind comisarul proces verbal la faţa locului, a constatat, pe baza cercetărilor făcute, că 35 de familii au cerut şcoală românească şi numai două s-au găsit, în tot satul, care au dorit şcoală ucraină. / Oamenii s-au bucurat mult, când au văzut că un slujbaş împă­rătesc îi trage cu amăruntul la protocol şi aveau toată nădejdea că, în sfârşit, vor căpăta şcoala dorită. Dar abia a plecat comisarul la Siret şi învăţătoriul ucrain din Camenca, aflând despre cele pe­trecute la Petriceanca, s-a pus la sfat cu primarul renegat Şerban cum ar putea zădărnici înfiinţarea şcoalei româneşti din Petriceanca. După sfat, s-au apucat zdravăn la lucru. / Învăţătorul şi cu vornicul renegat au mers la Petriceanca şi s-au legat de capul oamenilor, ca să revoce ceea ce au dat la protocol înaintea comisariului. Pentru a câştiga mai lesne pe oameni pentru şcoala ucraină, au început propagatorii ucrainismului să-i îmbete cu rachiu. Şi le-au dat atâta de băut, până aceştia nu mai ştiau ce fac. I-au încărcat apoi în căruţe, 12 la număr, şi i-au dus la Siret, ca să dea la protocol că cer şcoală rusească şi nu românească. Le-au făgăduit şi câte două coroane bacşiş, pe lângă toate. Oamenii aceştia, scoşi din minţi cu otravă alcoolică şi cu argintul lui Iuda, se sprijineau de păreţi, neputându-se ţine în picioare, aşteptau să fie traşi la protocol, dar căpitanul, văzându-i într-aşa stare – rachiul puţea de la trei poşte de la dânşii – i-a alungat acasă şi aşa au rămas ucrainii cei păcăliţi. / Dar ei tot nu se lasă învinşi. Văzând că n-au reuşit cu rachiul, s-au pus să protesteze în consiliul şcolar districtual contra înfiinţării şcoalei româneşti. N-au putut aduce nici un motiv serios contra, dar măcar au votat contra. Toţi ceilalţi membri ai consiliului şcolar districtual însă au primit propunerea pentru înființarea școalei românești la Petriceanca. Să vedem acuma cum se va rezolva afacerea în consiliul școlar de țară”[11].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siretfăcea parte, ca locţiilor, şi „Ion Panţir, agricultor, Petriceni”[12].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Agr. 479/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 433, Petriceni (Camenca), din re­gistrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 482 ha 83 a 67 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[13].

 

1941: Zahariuc T. Ilie, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, sub regimul sovietic, a adus, în public, injurii neamului românesc, lăudând, în acelaşi timp, poporul rusesc”[14]. „Eugen P. Grijiuc, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „în iunie 1940 a primit cu mare bucurie trupele ruseşti, iar după această dată a făcut propagandă antiromânească; Fediuc Vasile, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului comunist, a contribuit la deportarea mai multor locuitori şi a făcut propagandă pentru înscrierea în colhoz şi înzestrarea armatei roşii”[15]. „Cuzec Dumitru, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, sub regimul sovietia a adus ofense armatei române, lăudând, în acelaşi timp, armata roşie, şi s-a exprimat în public că Bucovina este a bolşevicilor”[16]. „Tănase Lazurea, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „fiind funcţionar al regimului sovietic, s-a exprimat adesea în public că de 20 de ani aşteaptă pe bolsevici şi că e bucuros că au plecat românii”; Mandiuc Mihai, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „fiind, sub regimul sovietic, miliţian şi membru în organizaţia „Comsomol”, a luat parte la arestările locuitorilor români, care au fost apoi deportaţi, şi s-a exprimat în public că românii nu vor mai veni în Bucovina de Nord, spunând că va omorî pe românii care susţin contrariul”[17].

 

1941: Printre prmii Eroi ai României Mari se numără şi „Lazurca Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Petriceni, judeţul Storojineţ, mort la 6 iulie 1941”, conform Listei Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[18].

 

 

[1] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul II / 1519-1662, Cernăuți 1939, doc. 68, pp. 6, 9, 10, 13

[2] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul V / 1745-1760, Cernăuți 1939, doc. 114, pp. 220, 221

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul I / 1507-1653, Cernăuți 1939, doc. 115, pp. 219, 220

[4] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul V / 1745-1760, Cernăuți 1939, doc. 115, pp. 221, 222

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul III / 1573-1720, Cernăuți 1939, note de subsol, p. 63

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 161

[8] Revista Politică, Nr. 11, Anul VI, 25 decembrie 1910, p. 3

[9] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 19, Anul I, 3 noiembrie 1911, pp. 230, 231

[10] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 5, Anul II, 20 iunie 1912, pp. 76, 77

[11] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 5, Anul III, 22 august 1913, pp. 68, 69

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[14] Monitorul Oficial, nr. 156 din 8 iulie 1942, pp. 5621-5623

[15] Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192

[16] Monitorul Oficial, nr. 171 din 25 iulie 1942, pp. 6229-6235

[17] Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466

[18] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Prelipce

 

 

 

PRELIPCE. În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Prelipce”.

 

1725: În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întăreşte lui Gligoraş Păunel moşiile pe care le avea în acest nord de ţară, inclusiv „câteva părţi din moşia Prilipce”.

 

1740: În 20 aprilie 1740, Grigori Ghica Vodă trimitea pe Şerban Flondor medelnicer şi pe postelnicul Iuon Stârcea de Tărnauca „să meargă la câteva moşii din ţinutul Cernăuţi ale lui Ion Niculcea viv vel vornic, anume la Chiseleu, Valeva şi Prilipcea, şi, strângând oameni buni, megieşi şi răzeşi de prin prejur, să cerceteze cu deamăruntul dresele ce vor arăta şi, pe mărturiile oamenilor buni, cu toată dreptatea să judece”.

 

1750: După anul 1750, antreprenorul german Rudolf von Dettykier, care dorise să ridice o fabrică de postav în Polonia, s-a înţeles cu proprietarul satului Prelipce, Manolache, pentru luarea în arendă a unei părţi din moşie, pentru înfiinţarea unei colonii germane, Philippe, cu meseriaşi aduşi din Elbind, din Prusia Orientală şi din Breslau.

 

1760: Coloniştii germani, sprijiniţi de Dettykier, au ridicat, în 1760, o biserică, o casă pentru şeful coloniei, care urma să se cheme căpitan, şi casele necesare lor. Primul căpitan al coloniei germane din Prelipce a fost Daniel Cristiani, iar primul pastor a fost Feege din Konigsberg, al doilea fiind Johan Iakob Scheidemantel din Saxonia-Coburg-Gotha. Primul director al şcolii nemţeşti a fost Schultz.

 

1766: Din păcate, Dettykier avea să moară în 1766, iar colonia germană s-a risipit, în sat rămânând doar patru familii nemţeşti, celelalte migrând în Polonia şi în Rusia.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Prilipcea, moşie a lui Iordachi sin lui Manoli din Botoşani, „69 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Mihai şi Timoftei, 1 dascăl, Ştefan, 1 jidov, Isacu, 13 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Ştefan DUNUŢE, Andronic HIFIVSKI, Dumitru SONICU, Andrii ungurian, Ivan CIURU văcar, Ivan MOCOŞUL, Sămen LABACIU, Ştefan MICOLAI, Ivan LABACIU, Vasili POTOCEUSCHI, Ivan GURALIUC, Andrei HOLIAC, Roman TIHONCIAN, Ivan ALBUL, Hrihor ZBIHLEI, Ignat PEJCO, Iacob zet IRIMIE, Erema COZACIUC, Curilo ŢÂBULCA, Hrihor BOCAN, Hrihor nepot lui BUTUC, Andrei RUBCA, Vasili BUTUC, Ivan zet BORUSIU, Ivan sin BORUSIU, Andrei zet BORUS, Demian HUBINSCHII, Costantin sin DONUŢE, Ivan vătăman, Ivan DUBCOVEŢCHI, Hrihor BOZULEVSCHI, Ivan DUBCOVEŢCHI, Timco HUBEŢCHI, Andrei ciobotar, Petre ZBIHLII, Ivan RÂBACU, Toma FEDICU, Sămen brat dascălul, Vasile SIDORAC, Dănilă SIDORAC, Ivan LOŞAC, Gavril VOITIC, Matei BOIKO, Hrihor SOROŞCHI, Ivan STARCO, Vasili RUBCA, Dănilă a vornicului, Petre LICAVOŢSCHI, Ivan BELSCHII, Dănilă MURUSAC, Ivan SAMONIŞ şi Andrei CUŞNIRIU. / Cătunul Luca, „moşie Prilipcii”, avea 12 „toată suma caselor”, însemnând 1 văduvă, FEDOROAII, 4 nemţi, Voine, Feriş, Brahun şi Veizel, şi 7 birnici, adică: Vasili POHVALA, Vasili COZACIUC, Ivan BABIICIUC, Ştefan COBIICIUC, Semen CERNATINSCHI, Fedor PUŢULUIC şi Vasili SOLANCA.

 

1777: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Prelipce, ctitorită, în 1777, de stolnicul Iordachi MANOLI şi restaurată în 1883, avea, în 1843, 682 enoriaşi, patron bisericesc fiind Dominik von LUKASIEWICZ, iar paroh, Ioan ALEXIEVICI. În 1876, patroni bisericeşti erau Ioan şi Gregor de LUCASIEVICI, iar paroh, Peter BRAHA, numărul enoriaşilor ajungând la 826. În 1907, paroh era Ilie HAUREŞ, născut în 1867, preot din 1896, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Ioan NEPIT, născut în 1843.

 

1803: În iulie 1803, postelnicul Costachi Manole arenda, pe 8 ani, jumătate din moşia Prilipce lui Christof Negruş, cealaltă jumătate vânzând-o, cu tot cu sătenii din Prilipce şi Luca (6 oameni pentru paza a două bucăţi de pădure), lui Cărste. Printre iobagii moşiei arendate se aflau Zacriţic, Nicolai Popovici şi Halirevici.

 

1809: În 12 martie 1809, Divanul Domnesc al Moldovei comunica Prefecturii Bucovinei că, după moartea lui Iordachi Manole, Maria, sora jupânesei Catrina, şi soţul ei, Gheorghie Loiz, sunt stăpânii jumătăţii de sat Prilipce, arendată.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[2].

 

1872: Din 1872, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase[3].

 

1882: Volumul 8, nota 71, pagina CXII. (Descoperiri de bronz la Prelipce). „Conservatorul Gutter din Siret a comunicat că, în 1880, un număr mare de obiecte de bronz au fost găsite în planificarea și prelucrarea unui câmp din apropierea Przelipcze din Bucovina, probabil provenind dintr-o groapă distrusă în această lucrare. Unele dintre obiecte au fost găsite pe proprietate privată, iar altele dintre ele, inclusiv o cască și hamul unui cal, se spune că deja se află în Muzeul Lviv (Lemberger Museum). Două lăncii de luptă și un pumnal au fost prezentate Comisiei Centrale, acestea sunt caracterizate printr-o bună conservare. Un topor de luptă, în care gâtul iese în evidență din semicercul tubular, prins cu ajutorul unei verigi speciale și formând un disc special, se găseşte des printre bronzurile Ungariei, dar este de remarcat faptul că centrul nu se formează ca un vârf, ca de obicei . De o frumusețe și perfecțiune deosebită este cel de-al doilea topor de luptă, care se alătură în întregime tipurilor sibiene și caucaziene, deși în Ungaria apar forme conexe celtice“[4].

 

1890: volumul 16, nota 178. Pagina 258 (Descoperiri de bronz în Prelipce și Presecăreni). „Pe lângă rapoartele fostului conservator von Gutter, care formează baza notei 71 din anul 1882 și a notei 121 din anul 1885, domnul R. F. Kaindl (Cernăuți) raportează următoarele: Dintre piesele de bronz din Prelipce (nota 71), care fuseseră deținute în mod privat, a venit, recent, un topor de luptă în cabinetul de antichități al Universității Cernăuți. Acest topor, la fel ca primul din nota citată, se remarcă prin faptul că gâtul său se ridică din tubul arborelui cu ajutorul unui gât special și formează un disc asemănător cu frânghia. Acest disc este circular și merge într-un vârf. Lungimea sa este de 34 cm. Marginea tăietoare are 6,76 cm lățime. După cum se dovedește prin marginile de turnare, toporul a fost turnat într-o matriță formată din două piese simetrice, care s-au împărțit pe direcția tăierii. Conform notei 121 de mai sus, dintre cele 12 piese celtice de bronz, găsite la Presecăreni, în primăvara anului 1885, două au fost duse la Muzeul din Cernăuți sau, mai corect, la Universitatea de acolo. Totuși, aici este acum doar o piesă celtică, faţă de care dimensiunea și descrierea menționate în notă nu se încadrează. Piesa celtică are o lungime de 10,2 cm, iar muchia sa de lățime este de 4,5 cm, în timp ce în notă lungimea este de 11 cm, iar lățimea de 5,5 cm. De asemenea, afirmația generală, conform căreia piesele celtice sunt „decorate cu dungi în formă circulară și în formă de pană ridicată”, nu se încadrează pe celticul existent, iar striaţiile (Fig. 5) din Mittheilungen nu corespund, de asemenea, acelei epoci. Prin urmare, în mod evident, descrierea și ilustrația din Nota 71 se aplică doar celticului pierdut între timp; și așa, cel puțin, acest lucru este păstrat în cuvinte și imagini“[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Prelipcea (Prelipcze), comună rurală, districtul Coţman, aşezată la izvorul unui pârâiaş, la o depărtare de 2 km de malul drept al Nistrului, între comunele Luca şi Babin. Suprafaţa: 7,00 kmp; popu­laţia: 856 locuitori ruteni gr. or. Prin drumuri de ţară, co­munică atât cu localităţile con-riverane sus numite, cât şi cu drumul principal Crişceatec-Horodenca (Galiţia). De pe platoul pe care este aşezată Prelipcea este trasată o linie, ce descrie o curbă foarte mare şi merge, parte prin stânci, în jos, spre Nistru. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Aci se afla şi un pastorat protestant, până la 1775, când a fost desfiinţat. La 1776, aparţinea stolnicului Iordache Manole şi se numea încă Niemcina, numire care, de atunci, a dispărut. A fost întemeiată, în anul 1760, de contele Stanislau Poniatowski, cu colonişti germani, aduşi din Elbing şi Breslau. Gândul lui era să formeze un oraş industrial, însă nu reuşi, încă din 1774 această colonie începu să decadă, iar la 1790 s-a dizolvat cu totul. În această localitate s-au găsit, de repetate ori, obiecte din vârsta preistorică. Din carierele de piatră, ce se găsesc în apropiere, se scot plăci albe şi roşii de gresie. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.693 hectare pământ arabil, 18 hectare fânaţuri, 84 hectare grădini, 145 hectare imaşuri, 210 hectare păduri. Se găsesc 104 cai, 246 vite cornute, 33 oi, 83 porci şi 43 stupi de albine. Prelipcea, moşie, cu adminis­traţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,31 kmp; popu­laţia: 72 locuitori, ruteni în ma­joritate, restul poloni şi izraeliţi; rutenii sunt gr. cat., gr. or. şi rom. cat. Cuprinde, pe lângă moşia Prelipcea propriu-zisă, şi târlele: Luh, Lucasivca (Lukasiwka), Slimuziuca (Slimuziwka) şi Vimohiv (Wymohiw)”[6].

 

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: „Bela Octavian, seria 1937, media 7,27, numit în com. Prelipcea, jud. Cernăuţi”[7].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 434

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 31, 1876 p. 83, 1907 p. 90

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 169, 170

[7] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Pojorâta

 

Miri de la Pojorâta, în 1878 – Colecţia Vasile Ursache

 

 

POJORÂTA. Unul dintre primele sate înfiinţate de câmpulungeni, numită, după metoda de defrişare (prin pojar, deci prin „pojorâre”) Pojorâta, avea parte, în 7 august 1696, sub ocupaţie polonă, de o judecată în cel mai pur spirit al dreptului valah. Procesul, la care participa, alături de bătrânii câmpulungeni, şi rohmistrul Dobrowski, viza o moşie a lui Petru Tolovan, „după măgura den sus de Pojorâta”, pe care, cu ocazia împărţirii ei între doi nepoţi, Simioniţă Boza cade ucis de către vărul său, care fuge în Ardeal şi al cărui nume nu mai este rostit (nici la nume nu mai avea dreptul un ucigaş). / În baza dreptului valah, satul Pojorâta era obligat să răscumpere moşia pe care a fost ucis un om, moşie care ieşise, prin omor, din proprietatea lui Petre Tolovan, „precum într-o vremi (când) au jurat cu brazda în cap Tolovanul cel bătrân”. Satul trebuia să plătească „gloaba judeţului, care se cheamă hultamo judeţului = 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”, dar „gloaba judeţului” a fost plătită de fraţii Ilie, Chelsia, Grigori şi Toader Filimon şi de Odochia Moga, care, în 10 mai 1714, aveau să vândă moşia aceea lui Istratie Flocea, ocazie de a închina două vedre cu vin împreună cu martorii Costantin Bobul, Simion Străjeriul, Adam Arman, Toader Paşcan şi Neculai Prăşcuţ.

 

1749: În 19 aprilie 1749, Gheorghe Drob şi fraţii Chirilă, Nicolai, Constantin şi Toader Vlăge se jeluiau judeţului de ţinut din Câmpulung împotriva lui Vasile Străjeriu, care le-a împresurat o moşie în Pojorâta, pe care, de altfel, şi-a făcut casă.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează în Câmpulung, cu casă, dar şi cu gospodărie în Pojorâta, pe: Grigori HUŢESCU, Toader OJICĂ, Ion LUPESCU şi pe Nistor sin lui POSTOLACHI, iar la Pojorâta[2], 1 popă, 1 panţir, 6 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Chirilă sin Costandin FLOCEA, Constandin FLOCEA, Gavril sin Constandin FLOCEA, Toader FLOCEA, Nistor VLĂGEA, Georgii VLĂGEA, Nistor sin Vasile STRĂJAR, Grigori ANUŢAN, Irimia ANUŢAN, Costandin sin Lupul FLOCEA, Petrea brat lui (FLOCEA), Toadir sin Lupul FLOCEA, Ion sin Irimia ANUŢAN, Ion sin Lupul FLOCEA, Vasile brat lui (FLOCEA), Ion FLOCEA, bătrân, Simion sin lui (Ion FLOCEA), Toader brat lui (fratele lui Simion FLOCEA), Georgii FLOCEA, Ştefan BEDRILĂ, vornicel, Ion sin Irimia STRĂJAR, Ion BĂRGĂOAN, Grigori STUPU, Maftei MOROŞAN, Ştefan PĂCURĂROI, Pavel OJICĂ, Ion MAROŞAN, Georgii cu soru-sa, Gavril MOROŞAN, staroste, Simion MOROŞAN, Ion CORLĂŢAN, Simion CÂRLOANŢĂ, Ifrim CÂRLOANŢĂ, Ion sin Toader CÂRLOANŢĂ, Gavril MĂGURIAN, Andrieş sin lui, Nichita brat lui, Simion SPĂTAR, Toader ROATĂ, Nistor ANDRIAN, Precopi PRUNDIAN, Ion sin Dumitru CÂRLOANŢĂ, Vasile MÂNDRILĂ, Gavril sin Vasile FLOCEA, Ion MOROŞAN, Ioana RĂOAI cu Nicolai, holtei, Acsinte MĂGURIAN, Ion PRUNDIAN, Chiriţă GRIGORIAN, Măria sin lui Ştefan ROIA cu Acsinte, holtei, Iacob, rus, Toader LAZOR, Cârstea, ungurean, Todosia, salahoriţă cu Toader, holtei, Petrea LAZOR, Ion LAZOR, Lupul LAZOR, Vasile FUIOR, Iacob LUPESCU, Constandin OJICĂ, Vasile MOROŞAN, Ilie, ungurean, Cârstina FUIOROAE cu Ion, holtei, Simion TELEŞCA ot Vatra (Câmpulungului), Petrea MĂGURIAN ot tam, Lupul MĂGURIAN ot tam, Simion OANĂ ot Sadova, Nistor ANUŢOII ot tam, Nistor sin SIMIONŢII ot tam, Măriuţa, prescuroaia cu Dumitru, holtei ot tam, Măriuţa BRANDABUROAE cu holtei ot tam, Ilie, ungurean ot Fundu Moldovii, Gavril MOROŞAN ot tam şi Vasile ŢIMPĂU ot tam. / Rufeturile erau: Popa Nicolai, Ion, sas ot Vatra (Câmpulungului), panţir, Paraschiva BEDRULOAIA, săracă, Nastasia CÂRLĂNŢOAIA, săracă, Măriuţa a ORBULUI, săracă, Irina ROTOAIA, săracă, Parasca, fată bătrână a lui Iacob, şi Dochiţa BEDRILOAE, săracă.

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

 

1744: În 1774, Pojorâta avea 104 familii răzeşeşti, iar în 1775, 1 popă şi 74 familii de răzeşi, trei dintre acestea fiind ale emigranţilor transilvăneni Cristian UNUGUREANU, venit din Rebra Mare, în 1763, Andrei Simion ŢANU, venit tot din Rebra Mare, dar în 1764, şi George UNGUREANU, din Ţagul Mare, stabilit la Pojorâta în 1766.

 

1783: În 16 august 1783, Frantz von Kollowrat propunea Camerei Aulice din Viena exploatarea minelor de cupru, cu conţinut de argint, de la Pojorâta şi Fundu Moldovei, precum şi a celor de fier de la Iacobeni, minele de la Pojorâta şi de la Fundu Moldovei fiind deschise în 1805, o micuţă colonie germană fiind înfiinţată chiar în Pojorâta, la Izvor, cea numită Quellenthal, care se adaugă coloniilor dinspre Fundu Moldovei, Luisenthal şi Pferdgraben (Pârâul Cailor).

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, scria: „La Pojorâta, pe valea Moldovei, sunt mine de fier şi aramă, ale statului. Fierul din Bucovina a înlăturat din aceste părţi fierul suedez şi rusesc şi le ia el locul în comerţul de la Marea Neagră”[3].

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

1791: Consilierul aulic Vince Batthyany vine în Bucovina, dinspre Bistriţa, dar călătorind prin Ilve şi îndreptându-se spre Iaşi, prin Suceava şi Botoşani, ocazie cu care constată că „numai la Pojorâta pădurile se mai luminează, de la Vama, încolo, dispar cu totul; la Câmpulung se deschide un şes lung şi roditor. Am dat, acolo, peste un ţăran, care a băut, pe loc, 10 florini, ce îi primise ca arendă pentru lunca sa. Tovarăşii săi şi-au scos, încă de la distanţă, pălăriile, dar, după aceea, când le-am cerut un mic serviciu, au dispărut pe nesimţite. Mai mulţi au sărit din care, ca să fure snopi de pe câmp. Unul ne-a oferit chiar, spre vânzare, un drob de sare, pierdut de tovarăşul său, care dormea. Aceasta nu surprinde, într-o ţară care a fost lăsată, atâta vreme, pradă părăsirii şi bunului plac… / Am vizitat atelierele de prelucrat fierul, de la Iacobeni, situate lângă şosea (N.N.: conform mărturiilor iconografice, şoseaua trecea, pe atunci, pe lângă albia râului Bistriţa). Ele se compun din trei cuptoare înalte, douăsprezece vetre de afânare, mai mulţi drugi de fier şi trei mici forjerii. Ele au alungat, de aici, fierul suedez şi siberian, şi au deschis debuşeu la Marea Neagră. / Nu mai puţin importante sunt instalaţiile de prelucrat aramă, de la Pojorâta, pe care am amintit-o mai sus, şi sticlăriile de la Putna, pe unde, de asemenea, am trecut. Aceste stabilimente ca şi numeroasele cuptoare şi instalaţii de ardere a potasei vor rări pădurile de prisos ale Bucovinei. Astfel, în chip fericit, se va ajunge ca, în aceleaşi regiuni, nu prea departe, agricultura să ţină pas egal cu creşterea vitelor. Căci, unde aceasta o ia înainte, cealaltă rămâne în urmă şi, prin aceasta, şi populaţia, fără a cărei muncă nu este posibilă ameliorarea, nici sporirea produselor”[4].

 

1793: În 12 mai 1793, vornicul Pojorâtei Nistor Raţu, „vornicul vechi” Andrieş Măgureanu şi „giuratul” Ştefan Bedrule decid să încredinţeze casa din Pojorâta a lui Vasile Ţăranu, care fugise, fără să plătească „birul împărătesc”, unui fecior al lui Toader Floce, care se arătase dispus „ca să poarte birul împărătesc”. / „Toată pricina jalobei noastre într-aceste următore se cuprinde: De într-al treilea sută de ani şi mai bine acum, după cum am înţeles de la moşii şi strămoşii noştri, de când s-au început a aşeza bă­trânii şi rădăcina neamurilor noastre, într-aceşti munţi carpaticeşti, sau, precum zic nemţii, alpi, pe la apa şi pe la izvorâte apelor Dorna, Bis­triţa şi Moldova, pe la locuri sălbatece, pe unde mai înainte vreme n-au putut străbate prin codrurile cele dese nici fiare, doară necum oamenii, şi lăzuind codrul verde cu multă sudoare şi muncă, scoţând rădăcinile copacilor verzi, am lărgit loc, încet, încet, de s-au făcut satele: Câm­pulungul, Dorna, Fundul Moldovei şi, mai pe urmă, Pojorâta şi Sadova, cum şi alte sate, în partea Moldovei, care acum peste cordunul împărătesc au căzut. Această silinţă a noastră văzând luminaţii domni ai Moldaviei şi ştiind şi greutatea vieţii noastre, ce avem într-un loc săl­batic ca acesta, s-au milostivit şi nu ne-au în­cărcat cu altă cu nimica, fără numai cu sfer­turile, pocloane, după cum arată aceste aice ani­nate mărturii de la boierii care au fost vornici în­tre noi, era şi fulărit, care toate erau dăjdiile Domnitorului ţării, precum astăzi este contribuţia împărătească, şi ca să ţinem străji, pe unde s-au făcut cărări sau plaiuri din ţara Ar­dealului, şi ţara ungurească. Iar cu alte cele Domnii Moldovii, nici ca principii ţării, nici ca Stăpânii locului acestuia, nu ne-au încărcat, şi aşa am trăit nenumărată vreme sub principii Moldovei, nefiind supăraţi, afară de aceste mai sus pomenite, cu nimica; căci schimbându-se prin­cipii Moldovei, unul după altul, care cum au venit, privilegiile celui ce era mai înaintea lui n-au rădicat, ci mai vârtos le-au întărit, până din puternica orânduială a lui Dumnezeu s-au schimbat vremea, de au căzut acest loc al locuinţei noastre sub stăpânirea prea luminatei Case a Austriei”[5].

 

1794: În 26 iunie 1794, vornicul Nistoriţă, Gheorghe Piticari şi Simion Şandru, juraţi din Pojorâta, împărţeau şi hotărnicea moşioarele lui Gligorie Tonegari din Fundu Moldovei, urmând porunca Scaunului de judecată din Câmpulung Moldovenesc.

 

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

1801: În 1 iulie 1801, Nistor al lui Ioniţă Cărluţă din Pojorâta vindea lui Simion Pomohaci din Fundu Moldovei partea sa de moşioară din Obcina Ursului, pentru 22 lei turceşti, printre martorii din Pojorâta aflându-se şi Grigore sîn Giorzanu, deci un emigrant transilvănean de după anul 1778.

 

1809: „Există și o mină de cupru, la Pojorâta, despre care se spune că este foarte bogată. Nisipul pe care Bistriţa îl depune de-a lungul malurilor sale conține o mare cantitate de aur, de exploatarea sa ocupându-se un anumit număr de aurari. Turnătoria din Iacobeni poate fi considerată centrul acestui tip de industrie. Aurul se găsește nu numai în apropiere de Dorna, Vatra, Tarniţa și Halda, dar și în munții înalți, lângă granițele statelor maghiare. Ţiganii, care sunt angajați în special în acest tip de ocupație, folosesc, pentru a obține aur, aceeași metodă care este folosită în Ungaria și Transilvania. Există, de asemenea, mai mulți mineri din Cârlibaba, care adună o cantate destul de însemnată de aur pentru a trăi confortabil. Tot aurul acesta este cumpărat de guvern, la preţul de 2 florini 52 de creiţari pisetul, măsura țării, care merită un ducat și jumătate”[6].

 

1822: Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea: „Urcând, printr-un defileu îngust şi sălbatic, până la casa de poştă singuratecă de la Valea Putnei (N.N: De fapt, pe Mestecăniş), se ajunge, apoi, coborând muntele, la Pojorâta, într-o vale blândă a râului Moldova. Aici se afla, în 1808, o mină de cupru a tezaurului imperial, alcătuită din cinci galerii, două furnale înalte, un cuptor şi două făurării; 164 de lucrători produc 1.000 de chintale. / Drumul se ţine, neîntrerupt, de Moldova, în jos, spre Câmpulung Moldovenesc, un târg cu 2.623 de locuitori. Aici se află administraţia camerală şi reşedinţa căpităniei graniţei militare”[7].

 

1827: În 13 mai 1827, Dumitru şi Ilinca Floce din Pojorâta vindeau huţanului Gavril Ciupeliuc din Breaza o moşioară în Gura Porşescului, sub Răchitiş. Printre martori se afla şi vornicul Pojorâtei, Andrei Grămadă.

 

1830: În 16 ianuarie 1830, vornic al Pojorâtei, martor la o tranzacţie în Sadova, era Gheorghe Coca.

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, din care rezultă că Pojorâta era încadrată de două segmente de drum, „Din Vama, până la Pojorâta, cale de o poştă şi jumătate, repere importante erau Eisenau (Prisaca Dornei), râul Moldova şi Câmpulung Moldovenesc. / De la Pojorâta, la Valea Putnei, acolo unde se afla cazarma austriacă, desenată de Knapp, era cale de o poştă, apoi, până la Vatra Dornei, prin Iacobeni şi peste râul Bistriţa, cale de o poştă şi jumătate”[8].

 

 

Biserica din Pojorâta

 

1855: „Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca. Oprindu-ne peste tot locul, am fost siliţi să mânem la oraşul Câmpul-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi, timpul deveni furtunos şi munţii luaseră un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie nemijlocit asupra creştetului, nourii se ridică de la rădăcina munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită, întâi, cu dispreţ la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, până ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii, ridicându-se şi mai sus, pardosesc munţii care păstrează o răcoroasă veselitoare umezeală. / Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români. Ei cuprind, în sânul lor, toate metalele, în mari cantităţi, şi acestea, exploatate prin mine, aduc împărăţiei austrice un însemnat venit. La Cârli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorâta, aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt, însă, cele de la Prisaca şi de la Iacobeni, unde se exploatează nemăsurate cantităţi de fier. De când s-a aşezat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi, în mijlocul unei ţări şi a unui popor exclusiv român o denumire de oraş nemţesc, precum ar părea deşănţat de a afla, în munţii din Germania, oraşe numite Câmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cereau, însă, sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi menţine Austria, atâta timp, într-unu mod artificial, prestigiul său politic”[9].

 

1857: „Chiar dincolo de Câmpulungului se văd, spre sud, doi munți în formă de piramidă, stând unul lângă celălalt, amândoi abrupți și proeminenți, formați din stânci roci goale, pe care localnicii îi numesc Adam și Eva, iar, în sud-vest, în direcția masivului Giumalău, se întinde Piciorul Giumalăului. / De acolo, ajungi în localitatea de munte Pojorâta (2398,80 picioare), în care se găsesc mine de cupru. Cu greu ajungi la ultimele case din sat și-atunci te înfășoară o zonă sălbatic romantică, uimindu-te cu măreția care te întâmpină. Munții sunt aglomerați aici, șoseaua, în ambele părți, este delimitată de munți înalți, abrupți și dens împăduriți, care închid calea prin proiecții puternice, astfel încât noi șerpuim pe meandre care se înfățișează ochilor în întreaga lor splendoare. / Curând, munți și mai înalți se ridică de lângă șosea, la distanță mică, și se ridică și se înalță unul peste altul, oferind o vedere și mai impunătoare priveliștii aglomerate a munților. La următoarea curbură a drumului, munții formează pajiști minuscule, puternic umbrite, care sunt intersectate de pâraie și sunt delimitate, în spate, de ziduri abrupte de munte. / În unele locuri se văd pâlcuri de copaci, dispuse simetric pe ambele părți ale pârâului, stâni uriașe, copleșite de mușchi, scufundate în mijlocul pârâului, din ale căror crăpături răsar mai mulți molizi mici, în timp ce fundalul este format de un zid de munte verde, pe care se află, între copaci, pereți de stâncă decorați cu arbuști în formă de buchete, înconjurate de ciorchini de mesteacăn și molid, unde ansamblul dă impresia unui peisaj teatral artistic. / Treptat munții se desprind oarecum de șosea, și se ridică Alpi înalți, care se unesc între ei în valuri, munți singuratici, adânci, formând chei și risipiri abrupte, care se închid cu următorul lanț muntos. În această veșnicie a naturii, se ajunge la Valea Putnei, la 2 mile de Câmpulung. O abundență de flori în fânețe, pe o vale care are forma unui vas cu pereți din munții înalți, în timp ce, în prim-planul estic, alături de un grup fantastic de munți împăduriți, se formează un perete de stânci cu vârfuri zimțate, aidoma cu ruinelor unui castel (stâncile de la Valea Putnei, imortalizate într-o acuarelă de Franz Xaver Knappp – n. n.). / În capătul acestei văi, calea urcă și se vede muntele Mestecănești (3480 de picioare), primul drum de munte de acest fel, care, dispunerii ingenioase a buclelor de urcuș. / Cea mai mare pantă este la poalele muntelui, dar șoseaua este protejată pe de o parte de barierele din beton, în timp ce o zonă frumos împădurită constituie a doua parte a acestei vecinătăți. / Prin înfășurarea serpentinelor, până la capăt, fiecare curbă oferă o grupare diferită a peisajului și, cu cât mergeți mai sus, cu atât mai frumoasă este priveliștea. Pe la jumătatea acestei șosele montane (la cota 1811) puteți vedea Giumalăul, care, cu creasta lui cea mai vizibilă, domină lanțul muntos, Valea Putnei aflându-se spre nord-vest”[10].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[11].

 

 

1872: „Înainte de a intra în discuția condițiilor geologice din țară, mă simt obligat să le mulţumesc tuturor acelor prieteni dragi, care m-au sprijinit în activitatea mea, dar mai ales colegilor noștri merituoși, domnul Otto Frhr. von Petrino, k. k. consilier de domeniu și proprietarul moşiei Onut, și Bruno Walter, k. k. montanolog, specialist în plante montane, și director al domeniului Fondului religios greco-oriental din Pojorâta, căruia îi exprim cele mai recunoscătoare mulțumiri; nu numai pentru că oamenii numiți mi-au sprijinit eforturile cu cea mai amabilă amabilitate, ci şi pentru că mi-au împărtășit bogatele comori ale cunoștințelor și experienței lor, în cel mai liberal mod posibil și au dobândit, astfel, merite importante în colectarea rezultatelor, analizate în cele ce urmează… Cel mai sudic râu principal al țării, Bistriţa de Aur, aparține regiunii de șist în întregul curs situat în Bucovina, de la intrare, la Cârlibaba, până la ieșire, la Colbu, când Neagra (la est de Dorna Watra) este în general considerată ca longitudine, în jos de aici. Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldovei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului. În ultimul loc, coborând de pe versantul nordic al Mestecăneştilor, întâlneşte frumoasa vale a pârâului Putna, care se varsă în Moldova. Toate celelalte cursuri de apă din zonă (precum Cibou, Cârlibaba și o serie de alți afluenți mai mici ai Bistriței) sunt, de departe, nesemnificativi, căci au zone aluviale foarte mici și exercită doar o influență minoră asupra reliefului principal al zonei. / În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, zona este un platou înalt, a cărei altitudine medie variază de la 3.500-4.000 de picioare, în care principalele văi sunt tăiate la aproximativ 1.000-2.000 de picioare adâncime și peste care domină doar câteva creste (cum ar fi Suhardul, de 5.100 picioare, iar Giuumalău, de 5.862 picioare). / Alt, Cotta și Simiginovicz-Staufe au dat deja descrieri bune ale caracterului peisagistic al acestei zone, în menţionatele lor studii. Ţinutul se deosebește puțin de ştiutele terenuri de ardezie cristalină și, prin urmare, pot ignora acest subiect cu referire la publicațiile menționate. / Compoziția geologică a terenului în cauză va rezulta din următoarele exemple. / Să luăm în considerare, mai întâi, valea Moldovei, în măsura în care aparține zonei ardezie cristaline. / Dacă urmați această vale, din Pojorâta (fostul sediu al Centralei de minereu din Buovina) în sus, spre vest, puteți vedea malurile văii de pe ambele părți ale structurilor cristaline de ardezie, care sunt compuse din mică și cuarț. Această din urmă componentă apare predominant aici, astfel încât roca poate fi menționată ca schistul mic de tip cuarţ, ardezie de cuarțit sau cuarțit, în funcție de gradul diferit al acestei predominanțe. / Deoarece valea urmează parcursul acestui complex de straturi destul de uniform ca lungimi, valea trebuie să se întoarcă lateral pentru a întâlni alte formațiuni. / Părăsind valea Moldovei, cam pe la mijlocul dintre ultimele case (vestice) din Pojorâta și colonia minieră Louisenthal, urcați, pe versantul nordic al văii, pe creasta stâncoasă a Dealului Cailor, care se întinde, într-un unghi ascuţit, spre vale, precum se vede în imaginea de mai jos”[12].

 

1880: Din 1880 şi, respectiv, 1886, funcţionau la Pojorâta două şcoli cu câte 2 clase[13].

 

1882: În 30 decembrie 1882, Ciprian Porumbescu îi scria fratelui lui, Ştefan, silvicultor la Pojorâta: „Şi ştii tu unde aş vrea să mă duc? La Pojorâta! Nu ştiu de ce mă atrage aşa de mult această localitate, neîncetat gândesc la acest loc frumos şi, în special, la locuinţa ta idilică – o văd aşa de viu înaintea ochilor. Acolo aş voi să mă retrag, să mă retrag în munţi, departe de orice zgomot şi de toată agitaţia lumii, numai eu singur cu gândurile mele, şi, eventual, şi cu vioara mea. O, dulce trebuie să fie să şezi, singur, la focul de lemne de brad, ce pârâie, şi să visezi, să visezi… Sau să visezi pădurea de brazi, ce freamătă, şezând pe muşchi moale, să visezi mereu!”.

 

Ornamentaţia lăzii de zestre din Pojorâta

 

1886: „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă… Puternicul râu Moldova, care se grăbește spre vărsare, a fost înlocuit de micul râuleţ Putna, care se strecoară inofensiv printre maluri. Pojorâta este ultimul sat, apoi drumul trece, odată cu râuleţul, pe lângă o uriaşă clădire goală, o fostă cazarmă austriacă, și, după ce traversăm râuleţul Putna, drumul urcă muntele. Nenumărate serpentine trebuie urcate, de îndată ce părăsim pădurea întunecată de foioase, din dreapta noastră, cu care ne vom reîntâlni, urcând, puțin mai sus. De multe ori zărim, în josul muntelui, câte trei sau patru serpentine, iar până pe vârful muntelui (Mestecăniş) încă mai sunt opt, în afară de cele de la picioarele noastre. Până acum, priveliştea a fost variată, în schimbare rapidă, şi ne-am bucurat de asta și de acel defileu împădurit, care împodobeşte admirabil această culme de munte; de sus, cuprindem acum zona largă din faţă cu o singură privire. O întreagă lume muntoasă dă ecou saluturilor noastre de rămas bun, o mulțime de păduri, câteva sate și numeroase turme de oi sunt vizibile pe pajiștile munților. Un nou paradis se desfăşoară în fața noastră. Noi munți răsar în cale, cu suprafeţe întinse defrișate, cu case mici și pășuni sărace, dar și cu pajiști care strălucesc în soarele captivant”[14].

 

1889: „A doua biserică din Igeşti a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin, ţară în calitate de comisar pentru birul ţării”[15].

 

1890: În 1890, Pojorâta avea 1.540 locuitori. Învăţători erau Dionisie Danilevici şi L. Flocea, Eusebie Constantinovici era paroh, iar Eutimie Erhan – cantor bisericesc. / Nicu Gane: „Am mers aşa vreo două ore bune, pe şoseaua cea frumoasă care străbătea mun­ţii ca un şarpe, când, în sfârşit, înspre seară, în plin sabaş, ajunserăm la Pojorâta, un mic sătulean, unde jidanul se opri di­naintea unui han. Repede el se coborî de pe capra trăsurii şi prinse, cu multă grabă, să deshame caii. / Atunci eu, înţeles fiind cu frate-meu, să­rii din trăsură şi plecai să găsesc localul de poliţie; iar el rămase cu birjarul, ca să-l facă să piardă cât mai mult timp cu căratul bagajului în odaie şi aşezatul cai­lor în grajd. / Pe atunci, aveam picioarele iuţi şi vorbeam bine limba germană. În câteva mi­nute, mă aflai dinaintea unei feţe poliţie­neşti bună de fotografiat. Închipuiţi-vă un om încreţit, posomorât, cu nişte sprâncene mari, zburlite de-i acopereau ochii pe ju­mătate, cu un nas cât o pătlăgică plin de negei, cu nişte mustăţi ţepoase, roase de hal­bele de bere, şi care ţinea, într-un colţ de gură, o lulea voluminoasă cât şi nasul lui, iar prin celălalt colţ de gură scuipa printre dinţi, la un metru depărtare. / El sta pe un scaun de lemn, picior peste picior, cu un aer neprietenos şi pufăia şi scuipa, şi scuipa şi pufăia. / „Ce vroieşti?”, îmi zise el cu un glas răstit şi răguşit ca dintr-o pivniţă. / „Am venit să mă jeluiesc”. / „Contra cui?”. / „Contra mea”. / „No, ce-i asta?” / „Am făcut o greşeală, domnule, şi vin să mă denunţ eu singur, spre a-mi primi pedeapsa ce vei socoti că o merit”. / I-am istorisit, deci, toată daravera cu evreul, cum ne-am tocmit cu dânsul, cum nu s-a ţinut de tocmeală, cum s-a obrăznicit cu noi şi, în fine, cum, scoşi din fire, i-am dat două palme. În măsura în care eu îi istoriseam, faţa lui se descreţea. / „Şi câţi bani îi plătiţi până la Dorna Vatră?” / „Zece galbeni, domnule”. / „Donner, Wetter! Asta este colosal!” / În acel moment, iată şi evreul, care ve­nea, cu perciunii fâlfâind în vânt. / „Domnule poliţai, gewalt! gewalt! M-a necinstit, m-a bătut, m-a omorât!”, striga el cât îl lua gura, arătând spre mine. / „No.. No.. Langzam! Fără vuiet! Spune, mă rog, ce a fost”. / Însă jidanul, de pornit ce era, se-ncurcă în vorbă, repeta aceleaşi cuvinte de zece ori, se văicărea ca şi când ar fi fost pe moarte, în fine – făcea un scandal de înce­puse neamţul iarăşi a se încreţi. / „No?… Schon recht!… Răspunde, mă rog, dacă te-ai tocmit cu zece galbeni şi cu condiţia să ajungi, în astă-seară la Dorna-Vatra”. / „Da”. / „Pentru ce, dar, ai vroit să petreci noaptea în drum?” / „Pentru că dam de sabaş şi dumnealor tot una le era să ajungă în astă seară sau mâine, dimineaţă, la Dorna-Vatra”. / „A! zo!…” / Atunci el luă o filă de hârtie, o umplu cu un proces verbal, scris nemţeşte, pe care mi-l dădu să-l citesc şi să-l subscriu, ceea ce am şi făcut, apoi îmi zise: / „Dom­nule, eşti condamnat sa plăteşti straf doi florini domnului harabagiu”. / „Doi florini!”, strigă jidanul desperat. „Cum, numai doi florini face cinstea mea? Asta-i judecata, mă rog?” / „Ah, acum te obrăzniceşti cu mine!”, ob­servă neamţul. „Acum înţeleg eu ce-a tre­buit să fie cu dumnealor. Ia, umflaţi-l, mă rog, şi duceţi-l la Obacht!” / În acelaşi moment, doi guleraţi îl în­şfăcară de subsuori şi, fără a-i mai da ră­gaz de vorbă, îl brânciră afară şi-l puseră la închisoare. Toată noaptea, a stat jidanul la răcoare, nebăut, nemâncat şi nedormit până la răsăritul soarelui şi, a doua zi, a trebuit să vin eu să mă rog de neamţ ca să-i dea drumul. / Iar Neamţul, când l-a văzut în ochi, i-a făcut o straşnica lecţie, dându-i cu degetul pe la nas şi ameninţându-l că, în caz de a se mai obrăznici cu noi, va fi şi mai as­pru pedepsit! / Ei, Doamne! Bine a zis cine a zis că frica e din rai. Să-l fi văzut, a doua zi, pe jidan cum umbla de spăşit, cum era de dulceag cu noi, l-ai fi legat la rană. Ne-a dus până-n Vatra-Dornei ca pe palme. Am scăpat ieftin din această încurcătura, în care intrasem fără voie, dar pe care în viaţa mea n-am mai repetat-o”[16].

 

1893: Şcoala cea nouă din Pojorâta, începută în octombrie 1893 şi sfinţită în 23 octombrie 1894, din iniţiativa primarului Mihai FRÂNCU, a învăţătorului superior Dionis DANILEVICI şi a preotului Eusebie CONSTANTINOVICI[17].

 

1896: Biserica Sfântului Nicolai din Pojorâta a fost construită între anii 1896-1900 şi dotată cu un iconostas lucrat de marele sculptor Ioan PÂŞLEA, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 1.177 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie CORLĂŢAN. Exista, în 1843, şi o şcoală trivială la Pojorâta. În 1876, paroh era Ştefan CONSTANTIONOVICI, care păstorea 1.469 suflete. În 1907, paroh era Euseviu CONSTANTINOVICI, născut în 1851, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1888, Iftimie ERHAN, născut în 1855.

 

1901, Gustav Weigand: „Pe 9 august 1901, dimineața, am mers la Pojorâta[18], aflată la confluenţa văilor Moldovei și Putnei. După cum îmi spune preotul Constantinovici, satul numără aproximativ 1.500 de români, care trăiesc foarte risipiți prin zonă și au sporit cu greu în ultimii 20 de ani, precum și 1.000 de ţipteri germani și 100 de evrei. Am rugat o ţiptereasă, care era cunoscută ca o bună cântăreață, să cânte o melodie germană pentru mine și m-am pregătit pentru o melodie populară veche, pe care să o preia fonograful; dar ţiptereasa a început, foarte modern, cu liedul „Inima mea este o stupină”. Biata femeie nu a putut înțelege de ce am izbucnit brusc în râs. În valea Moldovei nu au mai rămas decât Fundul Moldovei şi Breaza, primul parohie, iar celălalt arondat acestei parohii. După o masă opulentă la preot, acasă, am urmat fermecătoarea vale a Putnei, până am ajuns în satul Valea Putnei[19] sau, așa cum se spune în pronunția locală, Valea Pucni (comparați Zlacna, Zlagna în loc de Zlatna, în Transilvania sau vracniţă, în loc de vratniţă etc.); am coborât din trăsură și am urcat, odată cu ea, încet, în sus, la aproximativ la 1.000 de metri faţă de nivelul apei, pe muntele dintre Moldova și Bistrița (Mestecăniş – n. n.). La hanul de deasupra, în fața căruia erau șiruri lungi de vehicule, am făcut o scurtă pauză și apoi trăsura a rulat repede, pe drumul bun, care oferă o priveliște splendidă a înălțimilor și a văilor, până aproape că era să se întâmple un accident grav. Frânghia de pe ham s-a rupt și un cal a căzut, o bucată de drum târât, înainte ca trăsura să fie oprită de frână; din fericire, calul nu a suferit răni grave, astfel că, seara, am ajuns la fabrica germană din Iacobeni și, ulterior, la Eisenthal, de lângă Ciotina[20], unde locuiesc predominant românii”[21].

 

1906: Calea ferată locală Pojorâta-Luisenthal a fost dată, ieri, circulaţiunii cu trenul Nr. 4671”[22].

 

 

1907: „În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[23].  Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor[24], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura”[25], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câm­pulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[26]. La Pojorâta, Contele Bellegarde a avut 350 voturi, la fel ca Aurel Onciul, iar Stefanelli – doar 31[27].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[28], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la pojorâtenii Casandra LUPU (10 ani în 1913), Teodosia LUPU (24 ani în 1913), Nastasia LUPU (48 ani în 1913), Ileana a lui Ignat FLOCEA (10 ani în 1908) şi Elisaveta GRIGOREAN (16 ani în 1913).

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Pojorâta, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la intersecţia râului Moldova cu pârâul Putna, între Câmpulung şi Fundul Moldovei. Suprafaţa: 100,39 kmp; po­pulaţia: 1.540 locuitori români şi puţini germani şi izraeliţi; religia gr. or. pentru majo­ritate. Se compune din: 1). satul Pojorâta propriu-zis, care, împreună cu târlele atenanţe, Giumalău, Frumosul, Gura-Pojorâtei, Spărtura şi Valea Stejar, are 1.143 locuitori; 2). cătunele Fun­dul Pojorâtei, Fundul Putnei, Izvorul, Pârâul Cailor, Peceşti, Podul Rău, Runcul şi Valea Pojorâtei; 3). tîrla Hirna. Pojorâta se află la unirea celor 2 drumuri: unul districtual, Breaza-Pojorâta, şi altul prin­cipal, Iacobeni-Câmpulung. Este staţie de drum de fier a liniei Câmpulung – Vatra-Dornei. Are un oficiu poştal; o şcoală po­pulară, cu o clasă, şi o bise­rică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Are două societăţi de economie, una românească şi alta germană. Are mori şi ferăstraie însemnate, cu ateliere de industrie de lemn. Aci s-a înfiinţat o colonie germană, la 1805, cu ocazia instalării minelor de aramă şi de fier, la Pârâul Cailor. Aceste mine încetând de a mai exista, locuitorii se ocupă cu ferestegia şi cu agricultura. În lo­cul minelor părăsite s-a înfi­inţat aci un stabiliment pentru fabricarea aşa-numitei lâni de lemn. Afară de asta, există aci şi vărniţi însemnate. Localitatea are, pe lângă o poziţie foarte pitorească, şi avantajul că este ferită de vânturi, încât se bucură de o ve­getaţie extraordinară, mai ales în pomi roditori. Comuna posedă 128 hectare pământ arabil, 1.664 hectare fânaţuri, 25 hectare grădini, 930 hectare imaşuri, 972 hectare poieni, 6.610 hectare păduri. Se găsesc 151 cai, 873 vite cornute, 2.000 oi, 325 porci şi 62 stupi de albine. Pojorâta, moşie, cu administraţie specială, districtul Câmpulung, lângă comuna rurală cu acelaşi nume. Suprafaţa: 4,41 kmp; popu­laţia: 611 locuitori, în majori­tate germani, restul români, izraeliţi, poloni şi alţii; religia romano-catolică pentru majoritate, evanghelică, grreco-ortodoxă şi mozaică pentru rest. Are o şcoală cu 1 clasă”[29].

 

Pojorâta

 

1911: În 1911, la Pojorâta, „la chilometrul 161, se află un izvor de apă pucioasă, în apropiere de şoseaua împărătească. Acest izvor de pucioasă ar aduce mult venit comunei Pojorâta şi ar fi o înlesnire şi un mijloc de ajutorare pentru săteni. S-a constatat că apa pucioasă amintită e cu mult superioară decât cea din Iacobeni”[30].

 

1915: „Luptele ariergărzilor au continuat şi în 8/21 şi 9/22 ianuarie, pe frontul de la Sunători, Osoi şi Zugreni, iar în 10/23 ianuarie 1915, pe la ora 16, bătălia s-a înteţit, austriecii retrăgându-se în direcţia munţilor dinspre Pojorâta. La Iacobeni, Ciocăneşti şi Mestecani, luptele au fost încrâncenate, iar odată cu zvonul despre mari pierderi ruseşti, prin vecinătatea Mamorniţei au fost zărite, în 10 ianuarie, îndreptându-se spre munţi „două regimente de cavalerie şi un regiment de infanterie” ruseşti[31].

 

1916: Comunicatul austriac din 12/25 iunie 1916 preciza că, „în Bucovina, trupele noastre au stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului”[32]. Începând din 25 iunie, între Cernăuţi şi Odesa a început să circule un tren direct, comunicatul rusesc despre frontul bucovinean vorbind de cucerirea poziţiilor austriece de la Pojorâta, după o luptă de cavalerie, dar şi despre capturarea unor „mari depozite de lemnărie şi 31 de vagoane, părăsite de inamic prin gări”, pe itinerariul Gura Humorului-Raşca[33].

 

1914-1918: „Infanteristul George Florea, Pojorâta, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[34].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Câmpu-Lung făceau parte „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Victor Paşcovici, administrator silvic Pojorâta şi Locţiitor: Ion Bărgovan, agricultor, Pojorâta”[35].

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[36], Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Ionel Avram, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în Câmpulung, condamnat de Trib. Mil. al. Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conf. art. 259, 260 c. p.; Gavrea Valerian, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în Turda, condamnat de Trib. Mil. al Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259, 260 c. p”. „Tribunalul Iaşi[37]: Moroşean Gheorghe, muncitor, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare şi un an interdicţie, conform art. 258, 259 şi 260 din codul penal. / Arsenie Pop, muncitor, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 261 şi 258 din codul penal”.

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[38]: Raia Gavril, fruntaş, ctg. 1939, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, judeţul Câmpulung, mort la 15 iulie 1941; Triflea Grigore, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, judeţul Câmpulung, mort la 29 iulie 1941”.

 

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[39]: Gheorghe Ivaşcu, custode, bunul expropriat pădurea A. Schechter, comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, salariul lunar 5.000 lei; Ion Ivaşcu, paznic, bunul expropriat fabrica A. Schechter, com. Pojorâta, jud. Câmpulung, salariul lunar lei 1.600”.

 

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Damian Gh. Ioan, seria 1938, media 7,52, numit în comuna Pojorâta, Şc. nr. 3, postul I, jud. Câmpulung”

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[40], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Supelniac Anton, de la Pojorâta, la Breaza”.

 

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[41], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Knauer şi Krauss”, cu sediul în Pojorâta; „Talajul Picker”, cu sediul în Pojorâta”.

 

1949: Primii directori de şcoli în Învăţământul elementar, ciclul I[42]: Turculeţ Areta, directoare la Şcoala elementară Pojorâta, Izvor; Radomschi Titus, director la Şcoala elementară Pojorâta”.

 

Pojorâta, în 1918: Munţii Adam şi Eva

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 250

[3] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[4] Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100

[5] Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 164-170

[6] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[7] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[8] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[9] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[10] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[11] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[12] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270

[13] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 53, 1876 p. 58, 1907 p. 68

[14] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[15] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[16] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84

[17] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1895, p. 33

[18] La Pojorâta, a cântat Ioana a lui Costan Flocea, de 14 ani (Puiculiţă, treci zaplazu).

[19] La Valea Putnei, a cântat Ioana Papuc (50 ani).

[20] La Ciotina, în Iacobenii românilor, a cântat Vasile Ursan (59 ani).

[21] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[22] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[23] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[24] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[25] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[26] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[27] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[28] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[29] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 168

[30] REVISTA POLITICĂ, nr. 21/1911, p. 10

[31] Adevărul, nr. 9997, din 11/24 ianuarie 1915

[32] Adevărul, 29, nr. 10510, 14 iunie 1916, p. 4

[33] Adevărul, 29, nr. 10511, 15 iunie 1916, p. 4

[34] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[36] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[37] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[38] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[39] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[40] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[41] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[42] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Poieni-Solca

 

 

 

POIENI-SOLCA. Cătun al satului Botoşana (partea de apus a satului, în 1785), Poieni-Solca a fost cumpărat, odată cu Botoşana, de Ştefan Tomşa, cu „700 galbeni de aur, de la fete de boer, anume Nastasie, fata Micăi, nepoată Răcătoaei, şi de la alte rude a ei”, în 25 octombrie 1615, şi „dat sfintei mănăstiri Solca”, după cum precizează condica lui Vartolomei Mazeran.

 

1816: Biserica Naşterii Maicii Domnului din „Poienile” a fost construită în 1816, sfinţită în 1817 şi restaurată în 1872. În 1843, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor fiind 691. În 1876, când biserica avea 1.220 enoriaşi, paroh era Michael NEDELCO. În 1907, paroh era Samuil SAUCIUC, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1897, cantor fiind, din 1897, Andrei SLEVOACA, născut în 1867.

 

1835: În 1835, se stabilesc la Poieni câţiva colonişti germani şi câţiva evrei.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni[1].

 

1887: Din 1887, avea să se deschidă, la Poieni-Solca o şcoală cu 4 clase, dar după o poveste ciudată, pe care o voi relata[2].

 

1888: „Sosind timpul să se ridice şi în Poieni o şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente. Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala? / Profesorul de Universitate, Drul Ion alui G. Sbiera a dăruit, mai nainte, încă din al său, 20 de prăjini de loc, anume să se ridice pe el o şcoală comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică. / Fruntaşii comunali au ignorat, însă, dania, preferând să cumpere, printr-o licitaţie trucată, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă după o văduvă, plătindu-se pe acel petic de pământ 800 florini. Şi, deşi s-a strâns piatră prin muncă obştească, s-au întocmit acte fictive de plată „câte 15 florini stânjenul”; şi, deşi s-au luat bârne, tot prin muncă obştească, din pădurea statului, iarăşi s-au făcut acte fictive de „câte 3 florini bucata”. Apoi s-au tocmit meşteri de la Solca, cu 650 florini, „ca să dee gata şcoala”. Într-un an, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” n-a mai rămas nici măcar un crucer, şcoala era doar parţial încropită, iar preceptorul da năvală peste săteni, ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării. / Şi, astfel, la Poieni-Solca, în toată vara anului 1888, puteai auzi oamenii murmurând „că şcoala este sărăcia noastră”[3].

 

1890: În 1890, comuna Poieni avea 1.500 locuitori, primar fiind Dimitrie „Todoraş din Poieni (care) ar fi votat pentru Doctorul Beilich”, în 1894, cu ocazia alegerii medicului de ocol al Solcii. Paroh era George Popescul.

 

1891: O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, din noiembrie 1891, susţinută de „Georgi POPESCU, paroch în Poieni” şi de soţia lui, Fevronia, cu care avea trei copii, pe Valerian, Eugenia şi Olga, cuprinde următoarele nume de săteni: cantorii Iacob IVANIUC şi Andreiu SLEVOACĂ, epitropii bisericeşti Dimitrie alui Gavril TODERAŞ şi soţia acestuia, Elena, şi Ion INCANU, Ion HANŢESCUL, Ion alui Pavel FLUTUR, Onofreiu alui Ştefan BUBURUZAN, Niculaiu alui Georgi BUBURUZAN, Georgi MOROŞAN, Petru şi Zenovia FUCANU, Georgi FILIMON, Ion alui Nichita ALBU, Onofreiu alui Gavril FLUTUR, Alexie LAZAREANU, Casian alui Dimitrie HOJBOTĂ, Niculaiu alui Artemie INCANU, Domnica, soţia lui Gavril INCANU, Ion alui Grigori ILIŞOIU şi soţia lui, Csenia, Vasile ILIŞOIU, Vasile alui Nichita BUBURUZAN, Domnica, văduva lui Ştefan FLUTUR, Ion alui Artemi LEŞANU, Vasile alui Toader LEŞANU, Leonti HOJBOTĂ, Maria alui Petru BUBURUZAN, Samoil RADU, Domnica, soţia lui Simion BUBURUZAN, Florea FILIHOIU, învăţătorul Vichenti IANOVICI, Maria, văduva lui Dimitrie TODERAŞ, Floarea, soţia lui Petru BUBURUZAN, Constantin SLEVOACĂ, Onofreiu alui Vasile GALEŞ, Artemi INCANU, Paraschiva, soţia lui Vasile LAZAREANU, Irina, soţia lui Alexa BUBURUZANU, Georgi alui Vasile FLUTUR, Pantelimon INCANU, Alexa şi Domnica HOJBOTĂ, Samuil alui Vasile FLUTUR, Vasile alui Georgi HOJBOTĂ, Constantin LAZAREANU, Petre alui Simion GALEŞ, Domnica alui Petru GALEŞ şi Filip GALEŞ[4].

 

1894: Primar în Poieni, care a votat pentru sanatoriul Beilich, era „Todoraş din Poieni”[5].

 

1899: „Comunele Glit şi Părteştii-de-jos sunt în apropierea Solcei, cam la o depărtare de ½ (¾) ore. Comuna Poienilor este despărţită de Solca numai printr-o pădurice cu arbori frunzoşi, parte brădet. Această pădurice este foarte atrăgătoare şi cei mai mulţi oaspeţi varatici întreprind excursiuni într-acolo”[6].

 

1901, august 19: „A doua zi, am mers la Marginea[7], unde am petrecut câteva ore cu preotul Magior, iar la prânz, am trecut prin frumoasele sate germane Lichtenberg și Clit, mergând la Arburea[8], o comunitate mare, frumoasă de români și germani, cu o biserică veche, în care se află interesante şi bine conservate picturi în frescă. Tatăl preotului m-a întâmpinat cu ospitalitatea caldă a acestei familii. Am plecat, apoi, din nou, spre partea deluroasă a Bucovinei, cu dialectele sale în continuă schimbare, care au necesitat o atenție deosebită. După Cajvana[9], Botoșana și Poieni Ungureni (Poieni Solca – n. n.), am mers spre sud-est, până la Costâna[10], unde mi-am reînnoit cunoștința cu preotul satului, pe care îl cunoscusem în Vama, când ploaia s-a revărsat din ceruri şi abia am trecut, pe pod, râul Suceava, mergând la Hatna (Dărmăneşti – n. n.), sat care, la fel ca Ipoteştii, care se află și mai la sud, lângă Suceava, are o populație slavă; apoi, am urmat drumul spre nord-vest, spre Grăniceşti (mai corect Crainiceşti)[11], unde m-a găzduit preotul Becec”[12].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Poieni, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe o vâlcea, la confluenţa ei cu pârâul Racova, între Solca, Botuşana, Arbora şi Cacica. Suprafaţa: 13,81 kmp; po­pulaţia: 1.382 locuitori români, de religie gr. or. Prin şosele comunale este legată cu comunele învecinate şi cu drumurile districtuale şi principale ce trec prin ele. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Populaţia se ocupă mai ales cu creşterea vitelor. Comuna posedă 894 hectare pământ arabil, 283 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 190 hectare imaşuri, 177 hectare păduri. Se găsesc 110 cai, 834 vite cornute, 848 oi, 990 porci şi 186 stupi”[13].

 

1910: Sătenii din Poieni participau, de regulă, şi la alegerilor în comitetul comunal din Solca, precum cele din 21, 22 şi 23 Martie nou 1910, când Corpul II – Poieni, avea ca reprezentanţi comunali în Solca pe românii George Mihailescu, Mihail Cortubaş, Vasile St. Colţuneac, George Şulschi, Andreiu Băloş, pe germanul Iosef Filipp  şi pe evreul Pinkas Zwecker[14].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Solca făcea parte şi „Locţiitor: Ion Tudosan, învăţător superior, Poieni”[15].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Vasile Leşan la Poieni”[16].

 

În secolul al XIX-lea au trăit la Poieni-Solca lăutari minunaţi, precum Chiciu, fiul lui, Gheorghe Chiciu, Nicolai Ienciu, Bujdei Ion Enciu, care au lăsat Bucovinei, prin strădania lui Alexandru Voievidca, un inestimabil patrimoniu muzical românesc.

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 43, 1876 p. 46, 1907 p. 126

[3] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 13, 15 iunie 1888, p. 5

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 64/1891, p. 3

[5] Gazeta Bucovinei, Anul IV, Nr. 86, Duminică 30 Octomvrie / 11 Noemvrie 1894, pp. 2, 3

[6] Mitric-Bruja, Dimitrie,  Solca, în Patria, Anul III, Nr. 307 din 6/18 August 1899, pp. 1, 2, Nr. 308 din 11/23 August 1899, pp. 3, 4

[7] La Marginea, a cântat Garafina Pomohaci, de 18 ani (Mătrăguno-n trii girezi).

[8] La Arbore, au cântat Casandra lui Ion Cotleţ (Jos, la ţara muntenească) şi Domnica Aruşte (17 ani).

[9] La Cajvana, a cântat Gavril Ştirbu (12 ani).

[10] La Costâna, a cântat Iliana Dohotar.

[11] La Grăniceşti, au cântat, ca şi pentru Voievidca, Valeria Gherasim (Frunză verde, iarbă neagră) şi Margarita Buliga (13 ani).

[12] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 168

[14] Patria, Anul V, Nr. 26, Duminică 3 Aprilie n. 1910, pag. 3

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41


Pagina 30 din 1,265« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »