Dimitrie Savu, Senior al Artelor

*

La Rădăuţi, oficiile de sol al preşedintelui Gheorghe Flutur le face Tiberiu Cosovan. Artistul, pictorul Dimitrie Savu, este încă om tânăr, de doar 86 de ani, fiind născut, la Frătăuţii Noi, în 16 iunie 1931. E un om ca pâinea caldă, drag mie de multă vreme, şi un penel inconfundabil în Artele Plastice Bucovinene.

*

*

Tiberiu Cosovan şi Ovidiu BOA intră pentru prima dată în casa lui Dimitrie Savu şi rămân impresionaţi de “expoziţia” de pe casa scării, apoi de tablourile din casă, ultimul, care ocupă locul central în sufragerie, “Balerina”, lucrat în urmă cu vreo patru decenii, îşi păstrează locul în toate expunerile anuale, cu care îşi împrospătează ochiul şi amintirile pictorul Dimitrie Savu. BOA, care îl cunoaşte abia acum, rămâne fascinat de omul acesta delicat ca o adiere şi sesizează umbra de tristeţe care-i macină sufletul, în faţa indiferenţei societăţii faţă de fenomenul plastic din zilele noastre. Tocmai de asta, expoziţia pregătită pentru toamna trecută a amânat-o pentru primăvara care vine. “Mă doare sufletul când văd, la vernisaj, sute de oameni, care se bucură pentru mine, dar fără să arunce ochii măcar spre un singur tablou şi fără să scrie un rând în caietul de impresii. Pentru cine să expun? Pentru ca să văd eu cum arată lucrările mele expuse?”.

*

*

Stăm vreun ceas la Dimitrie Savu şi-i admirăm, cu entuziasm nereţinut, lucrările, iar pictorul se bucură, încredinţându-ne că, din banii de premiu, îşi va cumpăra materiale şi că va mai lucra încă o expoziţie, deşi în atelierul de la mansardă zac, elegant stivuite, sute şi sute de lucrări. S-a dus vremea când veneau turişti europeni şi, poposind în Rădăuţi, intrau şi în Galeria de Artă şi cumpărau, fiecare, câte măcar două-trei lucrări de Dimitrie Savu, uneori ajungându-se chiar la încăierări între ei pentru câte un tablou. Şi sunt atât de minunate armoniile cromatice ale lui Dimitrie Savu, inclusiv cele de pe casa scărilor, pe care le savurăm şi la plecare, înainte de a păşi printr-un oraş Rădăuţi sobru şi rece, dar frumos ca o pictură de Dimitrie Savu.

*

Ana Candrea Constantin, Senior al Artelor

*

Străbunul iniţial al Candrenilor, Toader Candrea, pe care l-a întâlnit naturalistul Baltazar Hacquet, în iulie 1778, avea, pe atunci, 150 de ani, confirmaţi şi de documentele câmpulungene, iar feciorii lui, de peste o sută de ani, închinau de sănătate, timp de trei zile, la hanul din sat.

*

Stră-stră-strănepoata primului Candrea, pictorul Ana Candrea Constantin, are abia 96 de ani (s-a născut în 9 august 1921, la Broşteni, copilărind în capătul sudic al comunei, în Cotârgaşi). Ne-a aşteptat vioaie şi radioasă, şi-a amintit singură că pe BOA îl ştie de când i-a panotat o expoziţie la Muzeu, cu Coso e prietenă de decenii, iar pe mine mă ştie din anul în care lucram “Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de Ciprian Porumbescu, împreună cu demna urmaşă a Porumbeştilor, Doamna Doamnă Nina Cionca, prietena de o viaţă a Doamnei Doamnă Ana Candrea Constantin.

*

*

Porumbeştii, Iraclie, Ciprian şi Mărioara (“Este, probabil, singurul portret plastic al Marioarei”, îmi zice Doamna Ana, când fotografiez tabloul), sunt larii casei, iar pictoriţa, care abia aşteaptă vara, ca să poată ieşi la pictat, pe valea Bistriţei Aurii, la Cotârgaşi, freamătă de o tinereţe a sufletului care nu îngăduie veacului să-i ferece trupul în vlăguiri inutile. Ana Candrea Constantin este şi va fi un creator încă multă vreme (pariez că va trece binişor peste suta de ani!), cu sufletul şi mintea preocupate de idei şi de viziuni artistice. Primeşte cu bucurie diploma, pe care i-o înmânează Ovidiu BOA, apoi o lecturează atentă – da, îl ştie pe Gheorghe Flutur şi îi mulţumeşte – îi place şi concepţia grafică a diplomei care avea să fie apoi aşezată la loc de cinste.

*

*

Nu se aştepta la un astfel de gest din partea Consiliului Judeţean Suceava şi a Centrului Cultural “Bucovina”, aşa că mi-a zis, cu poznaşă uimire: “Deci lumea încă mai există!”. Apoi a luat un păhărel, “cu un deget de coniac grecesc” şi a închinat în sănătatea noastră, care – ruşine pentru un astfel de juriu… nu bem strop de alcool. Bineînţeles că s-a pregătit pentru venirea noastră, s-a făcut frumoasă, a pus cozonac şi prăjituri pe masă, numai că bieţii de noi, vegheaţi, din stânga ferestrei, de Octavian Goga, suntem flămânzi de clipele acestea unice, în care un remarcabil pictor bucovinean ne primeşte în casă şi ne bucurăm de toate câte există.

*

*

Apoi, în anul 96 al artei sale, Ana Candrea Constantin trece la şevalet, ca să-i arate, fără pastă, doar cu penelul pe pânza în lucru, câteva tehnici secrete lui Tiberiu Cosovan, şi râde, şi se bucură, pentru că penelul şi pânza deschid fereastra vremuirilor spre însoriţii Cotârgaşi de pe Bistriţa Aurie, acolo unde îşi trăieşte, mereu şi mereu, verile.

*

*

Fac multe fotografii, facem multe fotografii, pe care să le încredinţăm memoriei Bucovinei. Gabi şi Mihai, fata şi ginerele, luminează casa cu o complementaritate umană duioasă, iar pictoriţa se grăbeşte să o sune pe Nina Cionca, prietena vieţii ei, ca să-i povestească despre ce bucurie i s-a întâmplat astăzi. Ne luăm la revedere, pentru că mai sunt nişte Porţi ale Artei la care trebuie să mai batem, iar Ana Candrea Constantin ne conduce, tânără şi luminată dinspre lăuntru înspre noi. Seara, când am micşorat fotografiile, ca să încapă în spaţiul acestui site, am văzut şi poza din buletin, pe care o s-o postez doar ca să încerc să vă conving că sufletul creator sau doar iubitor de frumos nu cunoaşte decât tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

*

Solii lui Gheorghe Flutur, la Porţile Artei

*

Cerându-mi să dăm amploare sărbătorilor memoriei, preşedintele CJ Suceava, domnul Gheorghe Flutur, şi-a asumat ansamblul de manifestări de sub aura “Zilei Artelor Plastice Bucovinene”, o zi care va ţine… o lună şi jumătate, cuprinzând, pe lângă premierea Seniorilor Artelor Plastice Bucovinene, lansări de carte, concerte de muzică veche, expoziţii, etc. Fiind şeful executivului judeţean, domnul Gheorghe Flutur, în numele Consiliului Judeţean Suceava, s-a decis la o implicare directă, care-mi convine de minune, pentru că şi domnia sa are ritm şi, deci, nu o să-mi încetinească mişcarea.

*

Ziua Artelor Plastice Bucovinene este închinată înfiinţării, la Cernăuţi, duminică, 31 ianuarie 1932, a Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, deci a primei organizări profesionale a unor artişti români cu tradiţie şi cu şcolire academică pe la Viena.

*

*

După Epaminonda Bucevschi, cel dintâi român bucovinean care a existat drept mucenic al frumosului, ar fi rămas, după cum susţine Corneliu Gheorghian, două ucenice, Camilla Neumann „şi o domnişoară Bodnărescu”, prima, fiica unui poet german, profesor, într-o vreme, pe la Rădăuţi, iar cealaltă, Mărioara, o viitoare profesoară rădăuţeancă, sora directorului Leonidas Bodnărescu, de la „Hurmuzachi”, amândouă anonimizate, ulterior, în tumultoasa viaţă bucovineană.

*

Pictura bucovineană renaşte, în epoca Bucovinei României Mari, prin doi feciori de boieri, Radu Giurgiuveanu şi Paul Verona, primul, descendent al neamului Giurgiuvenilor (Giurgiu deriva din Giulea şi însemna, în româna veche, Gheorghe), cu moşii în nordul Bucovinei, până în valea Ceremuşului, iar celălalt, Verona, cu moşii în ţinutul Herţei.

*

Prima expoziţie cernăuţeană este, totuşi, cea a Virginiei Tomescu-Sirocco, din 4 martie 1924, urmată de cea a lui Radu Giurgiuveanu, un pictor „romantic şi îngrijit”, cum avea să-l categorisească Eugen Pohonţu, care a expus în octombrie 1924; cea de a doua expoziţie a lui Radu Giurgiuveanu, deschisă în toamna anului 1927, după cea a lui Leon Hruşcă, din 8 august 1926, aducea, lângă tablourile lui, şi pe cele ale moşierului din Herţa, Paul Verona. În jurul celor doi pictori-boieri, care, prin poziţia lor socială, indirect şi prin erudiţie, conferă picturii bucovinene o aură de nobleţe, s-au adunat „puzderie” de pictori tineri, şi români, şi poloni, şi germani, şi evrei, şi ucraineni, şi ruşi, toţi grupaţi într-o naţiune nouă, naţiunea artiştilor.

*

„Puzderia”, cum o numea Pohonţu, nu prea contează pentru memorie, din moment ce, în toate domeniile artelor, dispun, stabilesc ierarhii şi drepturi la înveşnicire rataţii, indivizii fără har, dar care se erijează în atoateştiutori, în critici.

*

Primul critic al artei din Bucovina ar fi, în accepţiunea generală, Eugen Pohonţu (1897-1992), profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, până în 1934, şi şef al „Străjii Ţării”, apoi profesor la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, unde s-a şi ocupat de educaţia celui care avea să ne fie şi rege. În Bucovina, Pohonţu s-a străduit să antreneze artiştii plastici în cristalizarea unei mişcări artistice, beneficiind de o anume autoritate, datorită priceperii, adeseori prea subiectivă şi ultimativă, în a recepta arta plastică. Cu meritele şi cu mărturiile lui, ne vom mai întâlni, aşa cum ne vom reîntâlni şi cu discordia provocată de Pohonţu, printr-un anume partizanat, care va provoca furia lui Mircea Streinul.

*

Din punctul meu de vedere, Traian Chelariu şi Mircea Streinul au fost, cu adevărat, primii cronicari de artă ai Bucovinei (mă păzesc să-i numesc pe ei, jertfelnicii întru durabil, critici), demersurile lor publicistice vizând încurajarea unei vieţi culturale bucovinene de amploare, în care şi numele sonore, dar şi cele modeste să poată convieţui şi sluji idealul conturării unei naţiuni. Iar dacă Streinul doar a făptuit în acest sens, Chelariu a avut şi o persuasivă luare de poziţie împotriva dihoniei şi fanfaronadei, care a trebui să dea de gândit şi contemporanilor noştri.

*

*

Odată cu Radu Giurgiuveanu, Leon Hruşca şi Paul Verona, în Cernăuţi începe să se afirme o aristocraţie a frumosului, care capătă contur şi se afirmă, drept grupare artistică oarecum distinctă, începând din toamna anului 1931, când, datorită eforturilor profesorului-căpitan Eugen Pohonţu şi ale pictorilor Giurgiuveanu şi Verona, se organizează, după model nemţesc, un adevărat „Octombrie de Bucovina” românesc, respectiv Salonul de Toamnă, cu intenţia declarată de a se ajunge, în curând (dar mult mai durează „curând”-ul la români!), şi la un Salon de Iarnă, cele două manifestări de artă obligând, practic, oficialităţile (şi ce oficialităţi aveau Cernăuţii!), să caute soluţii pentru construirea unui spaţiu expoziţional adecvat şi, drept anexă, a câtorva ateliere, care să fie puse la dispoziţia artiştilor.

*

Expoziţiile, în Cernăuţi, se făceau, de prin 1906, în spaţii improprii, drept aglomerări de lucrări pe pereţi slab luminaţi, dar se pare că şi „tradiţia” aceasta avea un oarecare farmec, din moment ce Vladimir Nichitovici avea să o folosească şi în vremuri mai bune.

*

Odată cu salonul de toamnă din 1931, se afirmă, la Cernăuţi, o adevărată aristocraţie a frumosului, recunoscută ca atare şi în vremurile istorice ale Bucovinei, şi în vremurile de după aceea, în care, şi de o parte, şi de alta ale sârmei ghimpate, creaţia începe şi se sfârşeşte cu suficienţii impuşi de bolşevism şi care nu au memorie, nu au rădăcini, ci doar plutirea aceea stranie de balon colorat, regăsibilă mai ales în lumea poeticească, în trândăvia scremută a versificărilor albe.

*

Apariţia, prin afirmare, a unei noi generaţii de artişti plastici, şcoliţi şi răsşcoliţi, în tehnică şi în cultură artistică, prin diverse academii europene de arte frumoase, determină şi afirmarea unor trăitori ai frumosului, precum Eugen Pohonţu, Traian Chelariu sau Mircea Streinul, care, foarte curând, datorită subiectivităţii, vor duce şi la închegarea unei vieţi artistice unitare la Cernăuţi, dar şi la o dezbinare teribilă între artişti, „mărul discordiei” fiind George Lowendal, un adevărat Maiakovski al picturii, care, sub aparenţa de cuminţenie iconografică, produce o adevărată revoluţie în pictura bucovineană, una „în gura mare”, care îi transformă pe trăitorii de frumos, şi, în primul rând, pe Pohonţu, în critici. Dar nici măcar Mircea Streinul nu poate evita acest risc, el fiind partizanul unui Esenin al penelului, Vladimir Zagorodnicov, şi, datorită exagerărilor agresive, ba chiar insolente ale lui Pohonţu, un anti-Lowendal, deşi, în lăuntric, îl preţuia pe năvalnicul leningrădean.

*

Eugen Pohonţu însemna, prin profesie şi prin viaţa lui socială, lustrul clipei, personajul care îşi durează numele pe opera altora, în vreme ce Streinul, care era o vâlvătaie artistică, pe neaşteptate străfulgerată pe cerul Bucovinei, detesta ierarhizările până la a comite ierarhizări şi adora orice gest creator, prin care patrimoniul spiritualităţii bucovinene avea de câştigat. Tocmai de asta, Mircea Streinul, ca şi în cazul lui Teofil Lianu, ajunge să exagereze în privinţa valorii operei lui Vladimir Nichitovici, ba mai antrenează după sine şi o întreagă generaţie scriitoricească şi artistică întru omagierea lui Nichitovici. Gestul este superb, fără îndoială, şi nu cred că vreun alt pictor român în viaţă a avut, în vreun moment aniversar, elogii din partea tinerilor scriitori şi din partea marilor artişti ai vremii sale, aşa cum s-a întâmplat, după cum veţi vedea în paginile care urmează, cu Vladimir Nichitovici, admirabil profesor cernăuţean şi, mai târziu, din postura de primar al Iacobenilor, un om care avea să-şi vadă visul de a construi o casă de creaţie pentru artiştii plastici aproape împlinit, apoi spulberat de vâltoarea războiului. Dacă visul lui Nichitovici ar fi fost dus până la capăt, Iacobenii s-ar fi ales cu cel mai reprezentativ muzeu al artei plastice bucovinene. Dacă, măcar în anii aceştia sau în cei care vor urma, ar mai exista, în Bucovina, un Vladimir Nichitovici şi un Mircea Streinul, muzeul acela ar deveni realitate, iar artele plastice bucovinene ar reînvia cu vigoarea perioadei interbelice.

*

Despre aristocraţii frumosului (poetul E. Ar. Zaharia îi numise pe iconari „aristocraţii simţirii”, şi tocmai de asta sintagma derivată mi se pare suficient de sugestivă), despre aristocraţii frumosului s-au scris pagini memorabile, pe care le voi reproduce, cândva, acum fiind eu dator să vă spun câte ceva şi despre ziua de astăzi, 27 ianuarie 2017, care este şi ziua naşterii actorului descheiat la suflet, Florin Piersic.

*

Ne-am adunat, încă din zori, cei trei membri ai juriului, doi cu tradiţie în această sărbătoare, adică Tiberiu Cosovan şi Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, şi eu, care, de-a lungul anilor reluării tradiţiei cinstirii plasticii bucovinene, doar slujeam evenimentul, şi ne-am pregătit, surprinzător de emoţionaţi, pentru o călătorie, ca soli ai preşedintelui Gheorghe Flutur, pe la Porţile Artei.

*

*

Cinstit vorbind, ne era teamă să nu regăsim în pictorii admiraţi de-a lungul vieţii decât ruinele personalităţilor de odinioară, spulberate şi şubrezite în aproape câte un veac de existenţă pentru fiecare în parte. Din fericire, temerile ne-au fost neîntemeiate.