Dragusanul - Blog - Part 20

Vânătoarea regală

 

 

În toamna anului 1449, în seara zilei de 5 octombrie, Stânca Şoimului din Rarău s-a deschis iarăşi, spre uluirea ciobanilor din preajmă, iar din despicătura sacră a răzbit, albastru ca oţelul, un cântec străvechi, care s-a rostogolit luminos din culme în culme, din deal în deal, spre câmpiile domoale ale râurilor din Răsărit al Moldovei. Bătrânul în alb, paznicul răbojului sacru, asculta şi el, de pe ameţitoarea despicătură a Stâncii Şoimului din Rarău înspre valea de multe veacuri prăbuşită Ararau, pironindu-şi palmele pe cer, de parcă ar fi vrut să-l sprijine, iar cântecul vestea şi chema simţirile străvechi şi tot mai puţin desluşite ale neamului ales de sacralitatea fără de prihană a muntelui, de sfinţenia cerească a rosturilor vremelniciei în eternitate. Şi nu era nici un suflet, care să nu răspândească prin trupul care îl găzduia inefabilul cântecului, care va odihni, apoi, timp de milenii – poate, lumină vie şi tare în pietrele împrăştiate prin întreg cuprinsul ţării Moldovei:

 

– O, viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic

veghetor,

înşelător, să nu-l primeşti!

Să nu primeşti a te uni

cu prorocirile anuale ale Şarpelui,

pentru că lovit

vei fi; cântecul cetăţii îl aud îndelung;

 

 

să opreşti astfel zavistia:

                                  dacă hotărâţi altfel,

mergeţi doar jumătate dintre voi înarmaţi,

         să loviţi, cumpătarea să nu o primiţi!

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă,

                                pe puternica căciulă!

Să juraţi cu maturitate, cu convingere,

                               cu maturitate curată!

Să fiţi putere vie, să trăiţi, în luptă să fiţi!

Aţi cercetat şi ales alesul jurământ,

preţuiţi-vă şoimul,

                    mergeţi cu jurământ puternic!

 

Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun al ţării Moldovei, care poposea, cu o ceată de ardeleni, dăruită de Iancu de Hunedoara ca să-l însoţească la vânătoarea din munţi, înţelese, ştiu că a venit sfânta clipă a conturării căii sale spre Calea cea Mare şi încă promiţătoare a simţirii neamului şi sună din corn, apoi, urmat de voinicii români ai Ardealului, începu coborâşul spre luncile apelor Moldovei. Şi nu mică i-a fost mirarea când îl văzu, pe calea lui, pe Ştefan, fecioraşul lui de doar unsprezece anişori, jupuind un urs. Îl ajuta Vlad, pe care îl ştia încă din 1447, când, la curtea lui Vlad Dracul din Târgovişte, îl cunoscuse şi pe Iancu de Hunedoara, care pornise o nouă năvală cruciată împotriva turcilor.

 

– Ce-i cu ursul ăsta?, întrebă, fără să dea bineţe.

 

– El la ucis, sugrumându-l cu mâinile goale!, răspunse Vlad, trăgând pielea ursului de pe leşul lui uriaş.

 

Ardelenii au privit cruciş spre băieţelul care, cu mâinile în şolduri, i-a răspuns părintelui său cu copilărească nevinovăţie, de parcă s-ar fi justificat:

 

– Dacă aşa era ursirea!…

 

Din vechimea cea veche exista credinţa că ursul este „regele-mag”, descins direct din Steaua Polară, iar sacrificiul ursului însemna, la propriu, dar şi în mod simbolic, omagiul pe care omenirea îl tot aduce Dumnezeului-Timp. Ucidere unui urs dovedea că eşti alesul celor şapte stele polare ale Ursei Mari şi te îndreptăţea la fapte mari, care să te nemurească şi în vremurile care vor fi să vină. Românii, inclusiv cei transilvăneni, ştiau bine codul unor astfel de iniţieri magice, transmise din obşte în obşte, cale de generaţii. Ucigând un urs, şi încă fără nici o armă, copilul voievodal se învrednicise la sfinţenie, fiind recunoscut, mai cu fereală sau de-a dreptul, drept călăuză pe cale întru biruirea celor care nu-şi mai aveau loc în lume. Iar vânătoarea regală, care îşi are rădăcinile în vremurile din epoca Stellar Mythos, în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului, desluşea lumii renaşterea leului mitologic drept Axis Mundi în necurmata stere de mit astronomic a neamurilor şi a omenirii.

 

Dinspre adâncimile tăinuite ale codrului din preajmă, începură să se reverse dese pâlcuri de oameni în alb, înarmaţi cu bâte, coase, furci şi topoare. Oameni în alb, atât ne-a mai rămas din zestrea strămoşilor, doar culoare stăruitoare pură a veşmintelor de fiecare zi şi de sărbătoare.

 

– Mergeţi la vreo nuntă?, întrebă mucalit un ardelean din ceata Măriei sale.

 

– Că bine zici: la nuntă domnească o să mergem!, răspunse un bătrân împovărat de albe ninsori, îndesându-şi cu palma cuşma înfundată.

 

– Văd, după cuşma înfundată, că nu mai eşti luptător; de ce nuntă mai ai nevoie, la vreme atât de ninsă, domnia ta, bunule?

 

– Încă mă ţin picioarele la horit!, glumi bătrânul, ţuguindu-şi, cu o zvâcnire de scuturare grăbită, cuşma de miel.

 

Prin preajmă, ca să se ştie că sunt ostaşi din pedestrime, oamenii în alb purtau căciulile ţuguiate. Ardelenii, care erau toţi călăreţi, purtau cuşmele turtite pe spate, cu excepţia căpeteniei lor, care o avea turtită spre dreapta, iar Bogdan, spre stânga, după semnul regal al vechimii celei vechi. Juratul pe căciulă, săvârşit în munţi, ţinea de legile ostăşeşti ale vremurilor uitate, cuşma, în funcţie de cum era purtată, arătând statutul celui care a purces la război.

 

Ardeleanul mucalit se întoarse, atunci, şi înspre cei doi copilandri, ca să-i înţepe cu vorba:

 

– Dar voi, mucoşilor, batăr aveţi poalele mămicilor voastre cu voi?

 

– Că nu-i fi şi domnia ta vreun urs, ca să întăresc ursirea!, glumi cel mai mic dintre cei doi fecioraşi de domni.

 

Ardelenii izbucniră într-un râs nestăvilit:

 

– Ţi-au găsit ac de cojoc, Pinteo!…

 

– Da, înţeapă cu limba ca un bărzăun; să vedem cum o s-o facă, în vale, cu briceagul pe care îl poartă la şold drept sabie…

 

– M-oi descurca eu cumva, bădiţă Pintea, n-ai grijă!

 

Din cerurile cu toate candelele aprinse, sub vraja încă nepotolită a cântecului lumina se prelingea ca mierea, înviorând ierburile înflorate ale fânaţurile şi crengile în risipă aurie şi roşie ale copacilor. Vânătorii, înfăţişându-se ca oşteni tari, porniră, urmaţi de oamenii în alb, de-a lungul potecilor sălbatice ale munţilor. Pe cale, încetul cu încetul se înfiripă o mică oştire, care mărşălui, tot pe sub streaşina codrilor, spre lunca şi apa pururi neostenită a Moldovei.

 

Prinzând de veste, boierii lui Alexăndrel Vodă, care era doar un copil de doar unsprezece anişori, dar molâu, fricos şi vicios încă de mic, strânseră în pripă o ceată de luptători şi porniră, conduşi de Costea Vrană, spre satul Tămăşeni, unde s-au aşezat în poziţii de luptă. Îi însoţea şi un polc de călăreţi poloni, care, după prima cioc-nire cu ardelenii, avea să fugă, în goana cailor, cu Alexăndrel în mijlocul lor, spre cetatea Sucevei, păstrând în stăpânire şi celelalte două cetăţi din nordul Moldovei, Neamţul şi Hotinul, Bogdan rămânând, la Roman stăpân peste celelalte părţi ale Moldovei.

 

Cronicarii moldavi de mai târziu, care cunoşteau povestea şi amarul străbunilor doar din voroavele deşirate pe lângă focurile de tabără, în nopţile lungi, de aşteptare a bătăliilor care aveau să urmeze şi de prin letopiseţele polone, sârbeşti şi maghiare, aveau să scrie că „domnind Alexandru vodă, venit-au cu oaste fiul său, Bogdan vodă… Şi s-au lovit cu tatăl său, Alexandru vodă, la Tămăşani… Şi după multă nevoinţă birui Bogdan vodă pe tatăl său, pe Alexandru vodă”. Aproape ca o negură pâcloasă a tot plutit prin vremuri acest neadevăr, în baza căruia Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun, s-ar fi ridicat cu oaste străină împotriva tatălui său, deşi Bogdan nu cerea tronul Moldovei decât până ce Alexandru, fiul lui Iliaş şi al Marinkăi, care se născuse în 1438, avea să împlinească vârsta de cincisprezece ani şi va putea fi miruit, după lege, scăpând de sub tutela abuzivă a epitropului şi a mamei sale. În fond, nu Costea Vrană era îndreptăţit la tronul Moldovei, ci el, Bogdan, pe care Iliaş Vodă îl recunoscuse drept frate şi, deci, fiul natural al lui Alexandru cel Bun, încă din întâiul an al domniei sale, adică din 1432.

 

În lunga iarnă care a urmat, polonii au pregătit o mare incursiune în Moldova, ca să-l izgonească din Moldova pe Bogdan Vodă, care îşi reînnoise jurământul de fidelitate faţă de Iancu de Hunedoara, pe care îl înmânară, la cumpăna iernii, Voievodului Transilvaniei doi tineri soli, Ştefan şi Vlad. Vestea uciderii ursului cu mâinile goale îi precedase, pentru că se răspândise cu repeziciune în lungul, în latul şi în viitorul ţărilor locuite de români, aşa că Iancu, aşteptându-i plin de curiozitate, îi primi imediat, îmbrăţişându-l strâns pe Vlad, care era aproape bărbat, cu trup viguros şi cu ochi adânci, scăpărând mereu de şi sub profunzimea gândurilor.

 

– Te felicit, viteazule! Să ucizi ursul cu mâinile goale…

 

Vlad îl întrerupse speriat, parcă pentru a se dezvinovăţi de o acuză nedreaptă:

 

– Nu eu! El, Ştefan al lui Bogdan Vodă…

 

Fără să-l sloboadă pe Vlad din părintească îmbrăţişare, Iancu întoarse privirile spre băiatul bălai, dar mărunt şi neastâmpărat, care, privindu-l în ochi pe cel mai renumit dintre românii vremi-lor din urmă, se lăsă cu un genunchi pe podea şi întinse, cu amândouă palmelor, sulul înfăşurat al jurământului. Voievodul transilvan, care ştia bine ce conţine hrisovul, îl întrebă pe Ştefan, punând şi el un genunchi pe podea; parcă duelau cu privirile, parcă sufletele li se luaseră la trântă.

 

– Dar tu?, întrebă pe neaşteptate Iancu. Tu ai să respecţi jurământul?

 

– Da, dar după ce vă iau înapoi Chilia şi celelalte baştine furate şi dacă mă veţi despăgubi cu nişte moşii bune din Transilvania…

 

Curtenii lui Iancu lărmuiră indignaţi, dar Vodă râse, râse scuturat, apoi zise printre hohote:

 

– Bine, îţi dau Chilia şi tot ce mai ceri, dar cu o condiţie: să-mi povesteşti cum ai ucis ursul cu mâinile goale.

 

Ştefan se ridică, iar ochii i se apropiară de ochii lui Iancu Vodă, care rămăsese îngenuncheat şi-i şopti:

 

– Ştie bine, Măria Ta, că nu-i cu putinţă…

 

Curtenii lui Iancu de Hunedoara, care, când s-a ridicat Ştefan, au îngenuncheat supuşi în preajma alesului vestit al Cerului, murmurară:

 

– Aşa e, Măria Ta, nu-i cu putinţă!…

 

În zorii dimineţii următoare, când solia moldovenească se pregătea să părăsească Clujul, Iancu îşi trezi fecioraşii şi şopti doar în auzul lui Matthias:

 

– Să fii cu luare aminte, căci copilul acela se va ţine de cuvânt!…

 

Încălecând, Ştefan şi Vlad s-au înclinat în şei, salutând, apoi au dat pinteni spre trecătorile Alpilor Ungureşti, cum li se ziceau, pe atunci şi multă vreme după aceea, munţilor Carpaţi. Din spatele lor, un călăreţ vremuit ca neaua, pe care nu-l zăriseră până atunci, îi avertiză mocnit:

 

– Să fiţi cu luare aminte la băiatul cel mic!… Ciudată soartă, în acelaşi rotund: virtuosul şi neînfricatul László va fi decapitat, pe nedrept, aici, iar nemerituosul şi invidiosul Matthias va avea parte de o nemeritată glorie veşnică.

 

Seara, la focul de tabără al primului popas, Vlad întrebă:

 

– De unde ştia domnia ta ce se va întâm-pla în viitor?

 

– Din viitor, dintotdeauna…

 

– Adică ţi-a fost dat să trăieşti de la un capăt la celălalt… Trebuie să fie minunat să trăieşti o eternitate…

 

– Dacă ai şti ce povară ai avea de dus, nu ţi-ai dori…

 

– Ştii şi viitorul nostru?, întrebă Ştefan.

 

– Dacă nu l-aş şti, nu aş fi aici, ca să vă apăr.

 

– Şi cum arată acel viitor?

 

– Aşa cum vor vrea şi vor avea nevoie generaţiile viitoare să şi-l închipuie. Veţi înfăptui şi ce nu aţi visat să faceţi, dar veţi fi jumătăţi diferite ale unui aceluiaşi fruct. Pe nedrept diferite, pentru că între voi nu vor diferi faptele, ci numai înţelegerea lor.

 

– Dar în viaţă?

 

– În viaţă, o să vă apăr, pe cât îmi va sta în putere, dar fără să modific viitorul, căci nu se cuvine nimănui să-l schimbe.

 

– Nici măcar bunului Dumnezeu?

 

– Lui Dumnezeu? Nu, nici lui. Totul exis-tă aşa cum a fost creat şi atâta timp cât i-a fost ursit să existe?

 

– Dar despre moartea noastră, ce ne poţi spune, întrebă Vlad.

 

– Nimic, nimeni nu trebuie să-şi ştie moartea, pentru că, dacă ar şti-o, nu ar mai trăi aşa cum îi este dat să trăiască.

 

Picotea, ostenit de drum şi de vreme. Pleoapele nu i se mişcau, rămăseseră arcuite în jurul pupilelor, dar picotea sau plecase altundeva, pentru că cerculeţul albastru dintre sprâncene se făcuse ca o spuză a focurilor care se sting. Apoi, pe neaşteptate, păstorul se stinse vederii omeneşti ca un mugur de candelă secătuită. Iar flăcările focurilor, logodite cu luminile de sus, păreau să dănţuiască, încă, într-o lume ireală, deja scufundată în aduceri aminte.

 

Înainte de a aţipi, Ştefan începu să mur-mure, ca pentru sine, un cântec pe care nimeni nu-l mai auzise:

 

 

– Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, ţara vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Crucea vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Steagul vă apăraţi

 

– De unde ştii cântecul acesta de vitejie?, întrebă Vlad.

 

– De la stele. Asta îmi spun mie stelele, în noaptea asta. Tu chiar nu le auzi cum cântă?

 

*

 

Moldova se pregătea de război, pentru că leşii trecuseră Nistrul şi se buluciră la Hotin, în jurul cetăţii de sub stăpânirea lui Alexandru Vodă. Intraseră în Moldova cu trei oşti, una dintre ele, formată din moldoveni, fiind condusă de Costea Vrană; celelalte două, conduse de Buceaţki şi de Koneţpolski, auzind că Bogdan vrea să treacă Prutul, ca să le dea război, s-au pus pe mărşăluit, dar Bogdan a evitat confruntarea, re-trăgându-se, dintr-o pădure în alta, până la apa Bârladului, trimiţând solii înşelătoare, cu mesajul dorinţei lui de a se închina Craiului.

 

– Să nu vă încredeţi nici în vorbele lui Bogdan, nici în pădurile Moldovei, cinstiţilor pani!, stăruia priceputul Costea Vrană, epitropul lui Alăxăndrel.

 

Solii promiteau Poloniei plata unui bir de 70.000 galbeni turceşti pe an, dacă i se lasă ţara lui Bogdan, până ce Alexăndrel va împlini cincisprezece ani şi va putea fi miruit domn, bani care să certifice că Moldova e închinată cu bir, şi să acopere şi cheltuielile pentru întreţinerea lui Vodă Alexandru. Propunerea păru ispititoare şi, de aceea, în timpul nopţii, bătrânul Costea Vrană şi cu moldovenii săi, dispărură pe sub poalele primejdioaselor păduri, iar ceata i se înjumătăţi, curând, sub clonţurile ascuţite ale stolurilor de săgeţi ascunse, care zburau de pretutindeni.

 

În zori, polonii porniră iute, prin Crasna, cu gândul de a se îndrepta spre Cameniţa, dar, pe şleaul cel mare, înspre o culme de deal, un călăreţ tânăr, un copilandru, care folosea drept mantie o blană de urs proaspăt ucis, le stăvilea calea. Era ceva mistic şi miraculos în această ivire, mai ales că moldoveanul pe care leşii îl foloseau drept călăuză păru înspăimântat de moarte, atunci când descălecă rapid şi căzu în genunchi murmurând:

 

– E alesul!… A ucis ursul, e alesul!… El ne va călăuzi pe căile glorioase ale vremurilor…

 

– E un copil, doar atât!, pufni dispreţuitor Koneţpolski.

 

– Dar a ucis ursul! Astfel spun, stăpâne, prorocirile vechi, că un copil va ucide ursul cu mâinile goale şi nu va fi înfrânt vreodată. El e, stăpâne, cere-i iertare!…

 

În spatele siluetei tinere începură să se înşiruie pentru luptă pâlcuri-pâlcuri de călăreţi moldoveni, care soseau alene, pe caii lor mărunţi, în tropot lin şi aproape plictisit, dinspre toate potecile pădurilor Făcură un zid viu, dar fragil, în spatele blănii cenuşii de urs, care flutura uşor, dar cu zvâcnet, pe crupa calului, gata să primească lupta. Ştefan trase încet de boldul cu capăt ornat cu aur, care-i fixa cruciş labele ursului pe piept, iar când un călăreţ veni, o luă, o puse pe suliţă şi începu să o fluture ca pe un steag de luptă, trase sabia şi împunse cu ea înălţimile.

 

Polonezii se priviră uimiţi, apoi izbucniră în hohote.

 

– N-au leac moldovenii ăştia şi pace! Cred că ne vor păcăli iar cu pielea ursului din pădure!

 

Între timp, polcurile înzăuate de nebiruită cavalerie leşească se aliniaseră, iar la primul ţipăt de alamă al trompetelor, porniră în trap mărunt, iuţind goana, pe măsură ce se apropiau năvalnic de călăreţii lui Bogdan, care încă mai glumeau între ei, fără să scoată săbiile încovoiate sau să înşface suliţele. Apoi, la un semn, când viteaza cavalerie polonă, în stare să dărâme pădurile şi munţii cu forţa ei, călăreţii lui Bogdan s-au tras din cale, într-o parte şi în cealaltă, aidoma unei uriaşe cortine, înfăţişând vederii un peisaj idilic, dar înşelător, în care cosaşii şi ţăranii care întorc fânul cu furca, şedeau întinşi într-o rână, pe otava încă măruntă a fâneţelor. Când leşii, fără să se mai poată opri, ajunseră printre ţărani, aceştia au scuipat gospodăreşte în palme şi s-au pus pe cosit tendoanele cailor, care se prăbuşeau la pământ odată cu călăreţii înfăşuraţi în fier, care nici nu aveau când se dezmetici, după şocul izbiturii, şi deja erau străpunşi de furci sau izbiţi în coifuri cu măciuci şi topoare. Din copacii înalţi de la marginea pădurii ploua cu săgeţi, iar trei căpitani de oaste polonă se prăbuşiră în faţa rândurilor temătoare şi ostenite. Îi salvă Costea, care aduse pe români împotriva românilor, arcaşii lui doborându-i pe cei din copaci, iar boierii se încleştară cu boierii, încrâncenaţi de o ură îndătinată.

 

Atunci, Bogdan şi ai lui au dispărut în adăpostul frăţesc al pădurii, urmăriţi îndeaproape de pâlcurile sângeroase ale lui Costea, de-a lungul drumului care ducea la Bârlad. A doua zi, polonii au fugit, fără biruinţă, fără pradă, fără pace.

 


ion drăguşanul: vremea cu oameni

 

 

 

Cândva, desigur, mă voi întoarce în Bucovina, pentru ca cenuşa mea să se facă adiere de vânt şi să o cuprindă. Dar mai este, până atunci.


Răbojul însângerat (II)

 

Răbojul timpului rămăsese, însângerat, lângă cenuşa inutilă a rugului; şiroirile de sânge dispăruseră, de parcă sângele viu s-ar fi întors în canelura anului 1434, în care începuse, iar, să pulseze viu şi nevătămat. Un călugăr l-a ridicat şi a vrut să-l sfarme cu barda, dar tăişul s-a rupt în aşchii roşii, care au curs în iarbă, fără să îl vatăme, şi au fost înghiţite cu lăcomie de pământ.

 

– Piei, diavole!, bolborosi călugărul, izbind cu rămăşiţele bărzii în răboj, dar şi ce-a mai rămas din unealtă s-a înroşit, dărâmându-şi fier-berea în gura însetată a pământului, şi tot fără a pârjoli iarba.

 

Mitropolitul ţării, care zărise şi săvârşirea acestei noi vrăji diavoleşti, porunci să i se aducă lui răbojul; îl stropi cu agheasmă şi cu rugăciuni, dar nimic nu se schimbă: sângele viu pulsa şi mai viu, ca o mustrare sau ca o avertizare. Şi-atunci ierarhii s-au sfătuit între ei, hotărând să ducă răbojul timpului la mitropolie, pentru a-l supune sfintei exorcizări în altarul dumnezeirii. Iar în faţa altarului bisericii de mir a Mirăuţilor, cea dintâi mitropolie a Moldovei, şase călugări tari la cuget au fost puşi de strajă, cu poruncă straşnică de a nu-şi desprinde ochii de pe toiag.

 

– Nu-i nevoie de străji, Preafericite Părinte! Răbojul timpului va rămâne printre noi, ca să ne apere, până ce ne vom lepăda şi de el!, oftă Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti şi frate lui Iliaş Vodă, care-i recunoscuse descendenţa din Alexandru cel Bun printr-un hrisov.

 

Mitropolitul scrută cu atenţie faţa şi ochii oşteanului şi înţelese:

 

– Deci l-ai însoţit pe Măria Sa Alexandru la cei doisprezece stâlpi. Ai văzut şi tu sau doar ai fost martor?

 

– Nu mi se cuvine să văd, am fost doar martor. În câteva rânduri am stat veghe tatălui meu şi de fiecare dată am adormit dincolo de stâlpi, unde mi s-au arătat puţine semne: şarpele cerului, lance a Rarăului, şi am auzit strigătul de şoim.

 

Bogdan înţelesese, sus, lângă templul din munţii lui Căliman, că mari nenorociri vor lovi stirpea lui Alexandru Vodă, dar nu ca blestem, ci ca ispăşire a vinovăţiei abandonării vegherii şi a rătăcirii turmei pe căile altora, noile credinţe ale lumii apropiate, creştinismul catolic şi ortodox, stârpind strămoşii neamurilor vechi, abandonând stâlpii identităţii şi înrobind neamurile unei alte vechimi mitice, în care stâlpii au fost înlocuiţi cu propovăduitorii.

 

Noua religie a existat dintotdeauna şi a fost hărăzită tuturor oamenilor de Trimisul Iisus. Dar, pe temeliile Miresei – Biserica, şi ale Mirelui – Trimisul, s-au durat vremelnicii ostile şi Mirelui, şi Miresei. Trimisului i s-a spus, în limbi diferite, Hristos şi Mesia, pe parcă ar fi fost vorba de alte identităţi, iar Biserica s-a rupt, după nevoile deşertăciunii deşertăciunilor omeneşti, în imperiul catolic, adică universal, şi imperiul ortodox, cel adevărat.

 

Alexandru cel Bun ezitase între a legitima catolicismul sau ortodoxia, iar turma, rătăcită de Marele Păstor, născocise eresuri noi pe seama amintirii tot mai firave a vechilor arcane – taine ale vechimii, care au lăsat urme adânci în lexicul limbilor de mai târziu, arcana însemnând în latină, dar şi în engleza de peste veacuri, taină. Doar neamul eresurilor păstrate, neamul nostru, avea să facă să dăinuie ritualul primăvăratec al Slujirii Naşterii Venerei, Sfânta Vineri, care stă în faţa tronului ceresc şi se roagă cu lacrimi de sânge pentru iertarea păcatelor noastre; de aceea, spuneau cei vechi, este de preferat să-l superi pe Dumnezeu, care iartă întotdeauna, decât să o nemulţumeşti pe Sfânta Vineri.

 

În popor, s-a tot spus că stârpirea celor care descind din Alexandru s-ar datora păcatelor lui de muieratic neastâmpărat, care umpluse Moldova cu feciori din flori, apoi adunase, la Curtea Domnească din Suceava, pe toţi aceşti fii şi pe mamele lor, de parcă ar fi întemeiat un harem păcătos. Numai că primele două neveste ale lui Vodă, prinţesa lituaniană Ryngalla şi nobila polono-maghiară Margareta, nu i-au dăruit copii. Abia Neacşa sau Ana, cum i s-a mai spus, i-a născut, în ziua de Sfântul Ilie a anului 1409, un fecioraş zdravăn şi sănătos, pe care l-au închinat patronului zilei, prin taina botezului, numindu-l Iliaş.

 

Alexandru a avut mulţi copii, cu iubitele lui moldovence. Neacşa sau Ana i-a mai dăruit o fată, Vasilisa, adică Regina, care se va mărita cu Vlad Dracul, un fecior, Roman, care a murit tânăr, şi încă o fată, Anastasia.

 

Stanca l-a născut pe Ştefan, iar Mărina, fata lui Miron, pe nefericitul Petru. Şi mai era Bogdan din Borzeşti, pe care Iliaş îl recunoştea de frate, încă din primul an al domniei sale.

 

Răbojul timpului, care odihnea liniştit în faţa altarului bisericii de mir a Moldovei, pulsând din picătura de sânge viu, dispăru de sub ochii călugărilor priveghetori exact în clipa în care Iliaş Vodă, intrând în biserică, ceru ungerea cu mir şi a fratelui său vitreg, Ştefan, fiul Stancăi, pe care îl asocie la domnie. Dispariţia răbojului a nedumerit pe toată lumea, pentru că ţara părea să se îndrepte spre tihnă, bunăstare şi pace, precum în vremurile bune ale părintelui celor doi domni, Alexandru. Urmau nenorociri nebănuite?

 

Din nefericire, în noaptea de 31 august, răbojul timpului odihnea, din nou, şiroit de sânge, dar şi cu picătura sângelui viu pulsând în crestăturile anilor din urmă, dar şi în canelura anului în curs, în faţa altarului bisericii Mirăuţi. În zori, când l-au descoperit călugării, panica s-a întins prin târg ca o pâclă, iar spre miezul zilei, când a fost scos din râul Suceava trupul neînsufleţit al Stancăi, mama lui Ştefan Vodă, unele voci au început să-l acuze, cu fereală, pe Iliaş Vodă, singurul interesat ca urzitoarea Stanca să plece în neant, ca să nu mai aprindă jarul invidiei şi al discordiei în sufletul fiului ei, abia asociat la domnie.

 

– Răbojul însângerat vesteşte mari vărsări de sânge, spuse Ştefan, când auzi despre moartea mamei sale. Dacă rămân în Moldova, va curge sângele meu… Trebuie să-mi iau lumea în cap şi să mă întorc abia atunci când voi fi vrednic să slobod sângele altora…

 

Odată cu lăsarea înserării, tânărul voievod încălecă şi dispăru pe şleaul moşiei Bosancilor, apoi, ocolind Baia, călări spre Milcov. Spera să capete protecţia lui Alexandru Aldea, domnitorul Valahiei, pentru că uciderea fratelui de către frate se făcea, cu îndârjire, şi între urmaşii lui Mircea cel Bătrân.

 

Au urmat ani sângeroşi, dar răbojul nu a mai părăsit altarul Mirăuţilor decât de două ori, în zile însemnate pentru rosturile lui neînţelese, prima dată în noaptea de 14 decembrie 1431, iar a doua oară, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1438, când, la Geoagiu, în Ardeal, şi, apoi, la Borzeşti, în Moldova, s-a născut câte un pruncuţ, în jurul căruia s-au adunat ursitoarele, sub privegherea păstorului rămas fără turmă, Io Sova.

 

Şi au glăsuit ursitoarele aceiaşi cale, lângă leagănele celor două mlădiţe omeneşti:

 

– Să fie iute amarnic, încât să se bată cu treizeci de oameni deodată, fără să se teamă c-a fi bătut: să fie om mare şi vestit în toată lumea, şi multe fapte bune să facă, şi pe mulţi duşmani să-i prăpădească!…

 

Apoi i-a încredinţat fiecărui fecioraş câte un arhanghel cu sabie de foc, drept călăuză, drept păzitor şi drept însoţitor în lupte.

 

Bătrânul Io Sova, care ştia că nenumitele ursitoare, care decid destinul oamenilor, sunt trecutul, prezentul şi viitorul, şopti un cântec trist, care doar strigă, pe care îl învăţaseră şi noii păstori ai turmelor omeneşti:

 

 

– Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi

        facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii

                                          vesteşte ştiinţă.

Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror

                               glasuri să nu se audă.

În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la

                  marginile lumii cuvintele lor.

În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca

                 un mire ce iese din cămara sa.

Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă

                                                  drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui,

    şi oprirea lui până la marginea cerului;

                     şi nu este cine să se ascundă

                                        de căldura lui…

 

Când sfârşi, rămase îngândurat, revărsând pulsul cercului albastru dintre sprâncene asupra fiecărui prunc în parte, apoi rosti ca pentru sine, ca frântură din ursirea de care a avut parte şi el, în vremile în care i s-a petrecut naşterea:

 

– Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul, focul, vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare… De aceea Dumnezeu şi-a făcut sălaşul în Soare.

 

Apoi se întoarse în sine şi dispăru, fără să se mai ivească în calea unui pământean până în revărsatul zorilor zilei de vineri, 16 octombrie 1451.

 

Între timp, urmaşii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai lui Alexandru cel Bun se omorau între ei; nu doar verişor cu verişor, ci şi frate cu frate, învrăjbiţi între ei de deşertăciunile vremelniciei. Stâlpii neamului s-au învelit în piatră, pentru a veghea asupra celor trei ceruri lunare, lăsând urmaşilor cerul pământesc, zăgăzuit, nu doar spre luare aminte, de orizontul de neatins al celor trei ceruri de deasupra, spre care nimeni nu mai putea răzbi. Pământenii nu mai urcau pe munte decât cu treburi păstoreşti şi pentru târguri de fete. Din nuntirea cosmică, aidoma unor cioburi dintr-un vas în care încăpuse totul, au mai rămas doar câteva târguri de fete, retezând definitiv şi adânc rădăcinile.

 

În valea luminoasă, căreia celţii i-au zis, cândva, pe limba lor, Moldova, românii ucideau români, pentru că nu doar feciorii din flori ai lui Alexandru cel Bun se urau de moarte, ci şi boierii cei mari şi mici, şi răzeşii, toţi împărţindu-se în tabere nu atât din simpatie pentru vreun hoţ de scaun domnesc, cât pentru oportunitatea de a-şi nimici megieşii, cu care se aflau în pâră pe la trecătoarele domnii. Ţara era atât de săracă, încât şi nobilii, şi mercenarii poloni sau unguri refuzau să-şi primejduiască vieţile într-un ţinut din care nu puteau lua nimic. Până şi Nicolae Iorga avea să recunoască, peste veacuri, că „sărăcia noastră nu ispitea pe puternicii şi bogaţii poloni, pe oamenii de rând, care-şi vindeau pe bani priceperea războinică şi vitejia”.

 

Fraţii, până de curând asociaţi la domnie, Iliaş şi Ştefan, s-au bătut între ei, cu mari vărsări de sânge pentru moldoveni, în şapte rânduri, în doar trei ani de zile, până ce, prin mijlocirea craiului polonilor, se împăcară între ei, împărţind ţara Moldovei în două, după ce, în 8 martie 1437, într-o joi, Iliaş, care redase Pocuţia polonilor, fără să i se fi plătit Moldovei împrumutul de 1.000 de ruble, pentru care Alexandru cel Bun o primise drept gaj, a fost înfrânt şi pentru a şaptea oară.

 

După alţi şapte ani de aparentă pace, dar şi de ură mocnită între cei doi fraţi, înainte de Rusaliile anului 1444, Ştefan l-a prins pe Iliaş, la Vaslui, şi, după moda grecească, i-a ars ochii cu fier înroşit. Fiul lui Iliaş, Roman, care se născuse în 1427, „neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-au vorovit cu o seamă din curtea domnească şi au prins pe unchiul său, pe Ştefan Vodă, şi i-au tăiat capul. Fiul lui Ştefan, Petru, fugi în Ardeal, ca să nu fie şi el ucis”. Roman avea, atunci, în 1448, doar 21 de ani. În august, după ce domnise în Valahia timp de o lună, venise la el, în Suceava, fiul lui Vlad Dracul, Vlad, căruia avea să i se spună peste vremuri, Ţepeş sau Dracula. Numai că, în anul următor, fiul lui Ştefan, Petru, aflat în Ardeal, dărui ceta-tea Chilia ungurilor şi, pentru ca darul să devină efectiv, prin voinţa unui voievod înscăunat şi nu doar a unei pretendent, ungurii l-au ajutat să cuprindă ţara. Roman Vodă, care se înrudea, prin mamă, cu Craiul Poloniei, i-a cerut acestuia să mijlocească împăcarea cu Petru, ca să gospodărească Moldova împreună. Polonii lui Roman Vodă al II-lea au adunat ceva oşti înzăuate de prin Przemisł, Lvov şi din Podolia, ca să lupte cu ungurii lui Petru Vodă, dar, între timp, Petru izbuti să-l otrăvească pe vărul său, dar fără să se poată bucura de roadele fratricidului, pentru că muri şi el, nu mult după aceea.

 

Scaunul domniei a fost imediat ocupat de Alexandru, fiul târziu al lui Iliaş Vodă şi al soaţei sale Marinka, născut în 1438, dar cum noul voie-vod nu avea decât zece anişori, până la împlinirea vârstei de cincisprezece ani, trebuia să fie repre-zentat şi povăţuit de către un epitrop, ales de mama lui, mătuşa craiului polon August Cazimir, şi acceptat de boierii cei mari ai ţării. Fu numit marele logofăt Costea Vrană, care, şi datorită unei pricini personale de răzbunare, avea să se dovedească un bun apărător al copilului cu coroană domnească.

 

Între timp, Vlad, fiul lui Dracul, plecă din Suceava, ca să-şi vadă mătuşa, Doamna Oltea, la Borzeşti. Unchiul lui, Bogdan, era plecat, de ceva vreme, cu treburi prin Ardeal, dar fu bine primit de către sora tatălui său, Oltea, Doamna lui Bogdan, şi îşi cunoscu acolo verişorii.

 

În poarta conacului din Borzeşti, Vlad, al cărui nume înseamnă, în limbile slave, stăpânitor, proprietar de pământuri, deci un sinonim pentru latinul majores terrae, la care făceau referire atât de des ierarhii catolici ai vremii, fu oprit, într-o seară, de un bătrân împovărat de veşnicie, care-i vorbi ca într-o vrajă:

 

– Mergi în munţi, să vezi şi să iei parte la vânătoarea regală! În tăcere mergi, căci Şarpele e după calea înfrântă. Mergi, stăpâne, cu isteţime mergi, dar ia-l cu tine şi pe verişorul tău, Ştefan, ca să ucidă ursul cu mâinile goale!…

 

– Cum adică: Ştefan e doar un ţânc! Abia a împlinit zece anişori…

 

– Du-l, să ucidă ursul şi să vadă! Rarăul veghează. Cerul îngăduie unire, ocrotind fapta ta adunată… Aşează bine fapta ta nouă, prevăzător hotărăşte prielnic, împreună cu dreptate apărând! Cu dreptate mergeţi, să fiţi împreună strigăt de şoim puternic, folositor curat!…

 

Cu uimire ascultă tânărul Vlad vorbele acelea stranii, pe care doar sufletul părea că le înţelege, apoi îşi auzi buzele şoptind, parcă fără voia minţii lui, ca o revărsare de simţiri străvechi în izvorul proaspăt al altor vremuri:

 

– Murmurarea ta să slujească!…

 

– Curăţă drumul, de pe înălţimi loveşte şi netezeşte gloria drumului tău! Biruitor în drumul tău, de bună voie să stai în luptă, triumfător să slujeşti calea…

 

– Era vorba de o vânătoare… Care luptă?

 

– Alege să lupţi! Alege lupta cu puterea curajului! Strălucitor să biruieşti. Vei sta în luptă, căci lupta va fi drumul strigătului tău! Şi-atunci, cu iubire vei fi împodobit, slăvit! Fii statornic sau distrugerea curând în valuri pe tine doar te va nenoroci! Neînfrânat strigă neînfrânarea ta! Fii viteaz în luptă, Vlade, înfruntă năvălirea întunericului! Lovitura ta să ardă spre a birui! Frica făptuieşte groaza blestemului, strălucire aduce alianţa…

 

Groaza blestemului… Vlad văzu aievea ceea ce nu văzuse: trupul decapitat la Bălteni al tatălui său, iar la Târgovişte, trupul schingiuit şi batjocorit al lui Mircea, dragul lui frate mai mare. Viteazul Mircea, învingătorul turcilor la ei acasă, în Balcani…

 

– În timpul acesta, fiul domnului Ţării Româneşti s-a dus la seniorul de Wavrin şi, după ce l-a salutat, i-a spus, printr-un tălmaci, că avea de gând să pornească o ispravă împotriva turcilor şi că, dacă i-ar făgădui să nu-l dea pe faţă, el îi va dezvălui taina sa. Lucru pe care i l-a făgăduit, cu jurământ seniorul de Wavrin, de bunăvoie. Şi, atunci, tălmaciul, învăţat de fiul domnului Ţării Româneşti, zise aşa: „Tatăl meu a trimis să mă cheme şi mi-a spus că, dacă nu îl voi răzbuna împotriva subaşiului acestei cetăţi a Giurgiului, mă reneagă şi nu mă mai socoate ca fiul său. Căci el este acela care l-a trădat şi care, cu salvconductul sultanului, l-a făcut să meargă la acel sultan şi, apoi, l-a dus pri­zonier în castelul din Gallipoli, unde l-a ţinut, multă vreme, cu amân-două picioa­rele ferecate în lanţuri. Dar s-au întors lucrurile, astfel că el şi turcii lui s-au predat tatălui meu, cu condiţia cruţării vieţii şi a lucrurilor lor şi să fie trecuţi nevătămaţi în ţara Bulgariei. Şi eu mă voi duce, cu două mii de români, la două leghe de aici, să trec râul pe acolo, şi le voi întinde curse pe drum şi, astfel, când vor crede că se îndreaptă spre Nicopole, eu voi fi înaintea lor şi îi voi ucide pe toţi”.

 

– La acestea, seniorul de Wavrin nu a răspuns nici un cuvânt, nici că e rău, nici că e bine. Şi a plecat Mircea, acel fiu al domnului Ţării Româneşti, ca să se ducă să-şi îndeplinească isprava. Şi, până în două sau trei ore, după aceea, cardinalul trimise seniorului de Wavrin salvconductul pentru turci, pe care îşi pusese el pecetea, ca să-şi atârne şi acesta pecetea sa. Şi a răspuns că nu era în căderea sa să pună pecetea împreună cu cardi­nalul, pentru că acela era în fruntea întregii armate; dar făgăduia că atât el, cât şi oamenii săi vor păzi acel salvconduct, pe care l-a întocmit cardinalul. De care răspuns a rămas foarte mulţumit cardinalul. Şi li s-a dat turcilor acel salvconduct, împreună cu vasele pentru a trece Dunărea.

 

– Aşadar, când turcii s-au văzut eliberaţi astfel, şi-au scos, mai întâi, şeile de pe cai şi le-au pus într-o luntre mică, ce fusese capturată în faţa acelei cetăţi. Apoi au legat toţi caii, unul, de coada altuia, şi au legat calul dintâi de acea luntre, care mergea cu vâsle. Şi, în felul acesta, au trecut râul. Şi se vedea bine, dacă te uitai la cai, că ei erau obişnuiţi să meargă adesea astfel. Şi în alte monoxile înguste s-au suit turcii cu toate lucrurile lor. Dar, când au trecut prin faţa galerelor, i-au privit pe creştini cu ochi răi şi foarte duşmănoşi. Şi îşi ţi­neau arcurile întinse, cu săgeata în mână, scuturile la gât, arătând, prin înfăţi­şarea lor, că dacă s-ar lega cumva de ei, erau gata de luptă. Şi, în chipul acesta, au trecut acel râu al Dunării şi au intrat în ţara Bulgariei.

 

– Aşadar,  turcii, după ce au trecut apa, au încălecat pe caii lor, pentru a-şi urma drumul. Dar ei nu au ajuns departe, că i-a prins în cursă, pe neaşteptate, Mircea, acel fiu al domnului Ţării Româneşti, şi i-a ucis pe toţi. Şi subaşiul însuşi, care îl trădase pe tatăl lui, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adus viu înaintea lui; acestuia, după ce i-a amintit trădarea sa, i-a tăiat capul, cu mâna sa. Şi, îndată ce românii despuiară pe acei turci, i-au înşiruit goi pe malul apei, şi era o privelişte cruntă pentru cei din galere, când au trecut prin faţa lor.

 

Vocea înfiorată de fapte nemaiauzite a cavalerului burgund Walerand de Wavrin, care îşi însoţea unchiul într-o expediţie europeană pe Dunăre, în 1445, încă vibra, din munte în munte, din copac în copac, din izvor în izvor, de-a lungul şi de-a latul zidurilor sfinţeniei carpatice, iar Vlad simţi jungherul neputinţei sfârtecându-i sufletul. Scrâşni cântecul trist, care doar strigă, doar îşi ţipă amarul, al neamului nostru nenorocos, apoi încălecă pe unul dintre caii deja pregătiţi de drum de către verişorul lui, copilandrul Ştefan, şi plecară împreună pe cale, vegheaţi îndeaproape de înălţimile sacre al munţilor. Când au trecut apa Trotuşului, Vlad, văzând că şi copilul de zece ani a ajuns pe malul celălalt fără vreo pricină, murmură ca pentru sine:

 

– Cică ai să ucizi ursul cu mâinile goale, în vânătoarea asta; cică aşa ţi-a fost ursit…

 

– Dacă mi-i ursit, o să-l sugrum şi gata!, râse hohotit Ştefan, fără să-şi desluşească pricina sincerului său amuzament.

 

Apoi urcară, pe cărarea sălbăticiunilor, pe o culme domoală, aplecată ca o treaptă suitoare spre celelalte trepte ale urcuşului sacru şi ritualic pe munte.

 


Răbojul însângerat (I)

 

 

În 21 decembrie 1433, spre cumpăna nopţii, pe Stânca Şoimului din munţii Rarăului s-a ivit o făptură ciudată, drapată în alb şi ridicând spre cer un toiag. Ningea cu fulgi mari, ningea din înstelata Roată a Cerului Ur Anu, aşa cum se întâmplă în lungul şi în largul lumii, unde numai gerurile cele mari se desfac din Cerul Îndepărtat Cernunos pentru a asupri luminile create. Ningea în Rarău, deşi în depărtările răsăritene mugurii se înfiripau pe crengi, iar ţipătul voioşiei lor prindea aripi de pasăre şi dispărea în zbor deasupra negurilor.

 

Bătrânul în alb scrută Cerul şi strigă, ridicând toiagul spre tăişul rece al stelelor:

 

– Io Sova, cu recruţii potrivnici curăţăm pe înălţimi! Calea va merge din nou la Rarău, căci Şarpele e după calea înfrântă”

 

Pe toiag, tăişul unei stele crestă o canelură adâncă, iar din degetul ştiutorului de cer Sova se prelinse o picătură de sânge, care o umplu deîndată.

 

– Aceasta-i lancea Rarăului, pacea e la Rarău! La Rarău, vegherea atentă urmează vegherii unite! Oi, Oi, Oi, îndură-te şi alege să ai parte de viaţă cu mântuirea Căii!

 

În vale, la buza uriaşei prăpastii, desprinsă din Stânca Şoimului, templul străvechi Ararau încă îşi spăla prismele uriaşe din piatră în undele pârâiaşului care îşi făcuse loc prin întinsa ruptură, învelind, încetul cu încetul, vestigiile străvechi ale sacralităţii în argintul inefabil al unui lac liniştit. Cândva s-a prăbuşit muntele, iar templul stâlpilor neamului s-a rupt pentru totdeauna de cer, încenuşând calma prelingere a veacurilor cu nenorocite prorociri. Cândva, ştiau marii păstori ai neamului, se vor abate nefericirile peste generaţii, sacrificându-le deşertăciune. În fiecare noapte vestitoare de naştere a luminii întărite, Io, ca ştiutor al Cerurilor şi al Pământului, ridica toiagul răbojului spre constelaţia zodiacală, ca să se săvârşească însemnul vestitor de ce va fi să fie, iar în Univers răsuna cântecul trist al Marelui Preot, care pricepuse, după anume semne scrise pe cer, că neamul va aduse blestemul asupra sa şi se va afla în primejdie. Cântecul trist nu cântă, doar strigă. Cântecul generaţiilor năpăstuite e un strigăt atât de puternic, încât ar putea clătina şi dărâma temeliile Căii şi, odată cu ele, ordinea ştiutelor şi neştiutelor din largul largului. Dar niciodată, în nici un început de primăvară, pe răboj nu s-au văzut semne neliniştitoare, deşi crestăturile difereau de la un ce va fi să fie la următorii ce va fi să fie. De data asta, răbojul a fost cioplit însângerat, par sângele lui Ion Sova, păstorul care şi-a pierdut turma, încă fremăta în caneluri, fără să îngheţe, fără să se usuce. Părea şi era încă viu, de parcă s-ar fi mutat într-o venă a vremuirii, continuându-şi pulsul şi aşteptându-şi, cuminte şi răbdător, trupul care l-a zămislit.

 

Ningea pe Rarău, ningea cu strigăt de şoim, alungând şarpele furiei. Până în valea cea largă a râului Moldova, zăpezile vegheau ca o primejdie, deşi primele înmuguriri ale crengilor din vale aruncau săgeţile subţiri ale isteţimii naturii, pururi neînfrântă, în ciuda puzderiei de răni, pe care le-au deschis nechibzuinţele din înalt, dimprejur şi dedesubt, în ritualul tot mai tainic al delimitării şi individualizării cerurilor suprapuse.

 

Pe neaşteptate, trupul ca o uscătură de copac al lui Io Sova se contorsionă, se chirci şi începu să absoarbă o cumplită suferinţă ce urma să vină. Şi sângele din însemnul răbojului se zvârcoli ca o omidă, de parcă s-ar fi ferit din calea chinurilor, de parcă ar fi fost pregătit să-şi afle un alt puls în arterele luminoase, dar neîndurătoare ale Cerului. Dură mult până ce trupul Marelui Păstor se goli de durerea vremuirii de atunci, iar ninsoarea se topea sub zvârcolirile trupului care se apăra doar pe sine. Întotdeauna şi oriunde, trupul se apără doar pe sine. Poverile nu le duce trupul pe umeri, ci sufletul pe suflet.

 

Când se lumină de ziuă, bătrânul om păşi, printre nămeţi, spre valea Moldovei. Om! Om e numele creatorului, sfărâmat în pulberi mărunte de religii şi împrăştiat povară în sufletul slab al luminilor create. S-a întâmplat, atunci, când s-au născocit religiilor, spulberarea luminii necreate în opaiţele pururi oropsite ale vremelniciei. Vai, omule, câte nenorociri ai abătut asupra ta şi asupra urmaşilor urmaşilor tăi, atunci când ai născocit religiile!

 

Ar fi pluti, dar alesese răzbirea albă prin nămeţi, ca să se purifice de durere până la capăt, abandonând suferinţei numai sângele, întotdeauna mântuire şi iertare divină. Sângele lui Io Sova nu va cădea asupra lumii, ci o va despovăra. Alerga chinuit spre dezminţirea de sânge, iar muntenii de pe cale deschideau uşile bordeielor, ca să-şi primenească locuinţele cu lumină. Din veacul veacurilor rămăsese obiceiul deschiderii uşilor în calea drumeţilor necunoscuţi, cărora le ofereau loc de popas, hrană şi băutură. Pâine şi vin, Soare şi Lună. Pâine şi vin, trup şi năzuire, adică suflet.

 

La Suceava, pe platoul de lângă cetatea din deal, se strânseseră mii şi mii de oameni, de parcă i-ar fi vestit şi adus o voce sonoră, ce s-a fost desprins din ceruri, vâslind cu aripi de aramă dintr-o nemărginire spre alta. Vodă cel bătrân murise, iar feciorii lui mai măricei, Iliaş şi Ştefan, hotărâseră să ducă împreună povara domniei, deşi doar întâiul născut, Iliaş, fusese uns cu mir sfinţit în biserica de lemn a Mirăuţilor, singura îndreptăţită întru miruire, degetele stăpânului ceresc atingând şi pecetluind cu ulei aromat fruntea trimisului său pe pământ, pentru a statornici orânduiala neamurilor. Se strânseseră acolo, în faţa zidurilor genoveze, boieri mari şi mici, călugări şi preoţi, răzeşime, negustori şi alte stări ale învrednicirii prin vreme. Erau oameni de sânge neaşteptat, moldoveni, armeni, saşi, poloni, maghiari, tătari, lituanieni, ruşi, greci, bulgari, sârbi, toţi în frunte cu episcopii şi preoţii lor, toţi acceptaţi fără rezerve, cu condiţia să nu uite de nevoile birurilor şi de recunoaşterea puterii statului. Un stat molatic dintr-o ţară mişcătoare şi neaşezată, pe care ar fi împărţit-o între ei, la 1412, ungurii cu polonii, dacă nu ar fi îmbrăţişat chibzuiala că mai bine este a te apăra de tătari şi de turci de după peretele altuia, decât de după al tău. Deci a rămas biata Moldovă întăritură mai mult sau mai puţin firavă la hotarul creştinătăţii, iar ungurii şi polonii, după cum scrie în vechile lor cronici, au renunţat pentru totdeauna să scoată domnii din scaunul Moldovei şi să pună judeţele lor, şi să o împartă, să o facă ţinuturi.

 

Io Sova păşi, ostenit ca un bătrân cu prea multe vremuri pe suflet, şi îi strigă lui Iliaş Vodă, care venise de la Mirăuţi, însoţit de tot soborul mitropolitan al ţării:

 

– Mergi, stăpâne, la Rarău, acolo să cugeţi să biruieşti! Mergi, stăpâne, cu isteţime să mergi! Rarăul mai ales a hotărât lupta şi o să-ţi dea grabnic ajutor de pe înălţimi! În tăcere mergi la Rarău şi vei fi biruitor, stăpâne!

 

Bătrânul nu mişca buzele, iar pe obrazul lui, înjumătăţit în alb şi negru, nu se mişca nici un muşchi. Părea o statuie din marmură albă şi neagră, înfăşurată într-un strai alb, care învăluia şi ademenea vânturile firave ale primăverii; dar glasul se auzea, limpede şi metalic, pe tot cuprinsul Sucevei, ba şi pe cel al întregii ţări a Moldovei, după cum s-a aflat mai târziu. De parcă s-ar fi desprins din cer şi s-ar fi pus rouă pe fiecare suflet omenesc se auzea glasul, iar mulţimea privea sperioasă spre omul din marmură, care săvârşea o astfel de vrajă ciudată.

 

Se făcuse tăcere, se văruiseră cerul şi pământul în tăcere, iar poporul zămislea lăuntric o cumplită stare de mistic şi de metafizic, de parcă firul de pulbere din fiecare suflet, tânjind după întregul care a fost cândva, ar fi prins să plutească întru reîntregirea creatorului.

 

– Nu da crezare, Măria Ta! Acesta nu-i decât un solomonar, un şarlatan mânuitor de farmece diavoleşti.

 

Cumplit s-au învălmăşit atunci glasurile drept-credincioşilor, episcopi, călugări şi preoţi, într-o bulboană sonoră tulbure, din care răzbăteau  apocaliptic frânturi de cuvine înspăimântătoare, „solomonar”, „şarlatan”, farmece”, „diavoli”, „blasfemie”, „moarte”, până ce efortul coral colectiv sfârşi într-o sentinţă, reluată fremătător de toată adunătura de pe platoul cetăţii de pe dealul Sucevei:

 

– La moarte cu solomonarul!… Să piară diavolul!
Iliaş Vodă ridică mâna şi se făcu linişte. Scrută chipul bătrânului şi întrebă de parcă nici nu l-ar fi interesat răspunsul:

 

– Cine eşti, domnia ta?

 

– Bătrânul Păstor de pe Rarău, care şi-a pierdut turma, răspunse, fără să fie întrebată, căpetenia gărzilor domneşti, Bogdan.

 

– Un cioban… Şi de ce atâta vorbă?

 

– Nu un cioban, ci Păstorul. Marele Păstor!

 

– Am zis noi: solomonarul de pe Rarău! Diavolul! Trebuie stârpit, Măria Ta!, se învălmă-şiră iarăşi glasurile drept-credincioşilor.

 

De pe toiagul răbojului, sângele viu s-a desprins şi a plutit înspre cer. Bătrânul nu ridică ochii, doar cercul albastru dintre sprâncene pulsă mai zvâcnit, ca înainte de slobozire.

 

– Facă-se voia noastră!, se auzi, iarăşi, ca o desprindere din cer, glasul metalic veghetor.

 

Şi-atunci drept-credincioşii au început să se certe între ei asupra morţii. Catolicii ţineau morţiş să fie urcat pe rug, ortodocşii – pe cruce, apoi, luându-şi totuşi seama, hotărâră, dată fiind sfinţenia crucii, să fie tras în ţeapă: din buric, până în omoplaţi. Să cunoască păgânul, încă de viu, durerile şi chinurile iadului!

 

Câţiva călugări, pricepuţi în meşteşugul ispăşirii, alergară după un mesteacăn tânăr, pe care îl tăiară, îl decojiră şi îl transformară într-o ţeapă. Bătrânul se îndreptă singur şi hotărât spre locul supliciului, dar asta nu prea fu pe placul mulţimii, brusc îmbătată de sânge; ar fi fost mult mai bine, dacă l-ar fi înşfăcat câţiva sfinţi părinţi călugări şi l-ar fi dus pe sus, să-l pună în ţeapă. Dar nu-i nimic, mulţimile se vor îmbăta cu strigătele de durere ale necuratului, atunci când vârful ascuţit al ţepei îi va sfâşia măruntaiele. Toţi savurau clipa, imaginându-şi ororile morţii diavolului, şi se bucurau zgomotos.

 

Pus în ţeapă şi ridicat, până ce trunchiul mesteacănului tânăr i-a răzbit printre omoplaţi, omul nu a scos nici un sunet, doar cercul albastru al ochiului intuitiv pulsa între sprâncene mai liniştit, ca într-o binemeritată după împlinirea unei misiuni. Bătrânul de pe Rarău, statuie din marmură albă şi neagră, părea să nu simtă nimic şi să nu moară; doar pe toiagul răbojului se întorsese sângele viu şi prinse a şiroi prin iar, până la picioarele celui supus martiriului, de parcă şi-ar fi căutat întoarcerea în trup.

 

– E moroi!… Bate-ţi-i un ţăruş în inimă şi încolăciţi-i grumazul într-o funie de usturoi!, porunci un glas de drept-credincios catolic, dar nici după aceea nu se întâmplă nimic.

 

Vodă Iliaş, speriat şi parcă nedumerit de întâmplare, porni grăbit pe şleaul care ducea spre Curtea Domnească din târg. Îl urmară căpeteniile, iar Io Sova rămăsese pe mâinile neîndurătoare ale dreptei credinţei. L-au pus pe rug, dar trupul şi veşmântul lui nu au ars, şi iarăşi nu s-a auzit nici un sunet de suferinţă, câtă vreme flăcările au muşcat cu lăcomie doar din lemnele rugului de purificare. Apoi, în văzul tuturor, bătrânul om a dispărut, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Nu s-a ridicat la cel, nu l-a înghiţit pământul, ci a dispărut, pir şi simplu.

 

– Şarlatanii diavoleşti!, au ţipat, atunci, drept-credincioşii, iar mulţimile au preluat cu o ciudată înfiorare strigătul nedumeririi.

 

În zile următoare, pâlcuri dintre oştenii domniei au răscolit înălţimile Rarăului, dar nu au găsit nimic. Povestesc bătrânii veacurilor care au urmat că adesea au văzut cum se deschide Stânca Şoimului, ba şi Stânca Buhii – căteodată, de mai jos de cea a Şoimului, lăsând să treacă un bătrân, care, de pe câte o înălţime, cercetează cerul înstelat. De fiecare dată, ca şi în vremurile vechi ale căutării, se aude un cântec trist, cântecul prin care neamul nostru doar strigă. Dar cine să pună preţ pe vorbele bătrânilor, mai ales că ei au fost doar ciobani, nu păstori. Şi-apoi cine poate şti unde se termină adevărul şi începe legenda?

 


Altarul din munţii lui Căliman (II)

 

Ca întotdeauna, de un timp, încoace, întrecerile cavalereşti s-au ţinut, după slujba dumnezeiască, duminică, 15 august 1421, în poiana de la mănăstirea Bistriţa, acolo unde s-au abătut şi mulţi negustori, ştiut fiind că astfel de prilejuri aduc aventurieri însetaţi de glorie de prin toate ţările megieşe, care-şi doreau din răsputeri titlul de „Viteaz” al unei binemeritate înnobilări. Iar prietenia sau îndatorarea unui astfel de tânăr luptător putea fi de folos negustoriei, în anii care urmau să vină, risipindu-şi arginţii pe treptele grele şi anevoioase ale vremuirii.

 

Soborul mănăstirii Adormirea preacuratei născătoare de Dumnezeu, care este pe Bistriţa, a ieşit primul din biserică, în frunte cu egumenul Dometian, iar clopotele, trase cu putere de către cei mai vânjoşi nepoţi ai tătarului Ciabalai, învăluiau văzduhul cu o armonie ciudată, încât oamenilor începu să li se pară că din clopotul albastru al nemărginirii se desprind vibraţiile sonore şi se rostogolesc de pe culmile munţilor ca picurii repezi ai unei ploi de vară ca să cureţe şi să împrospăteze sufletul.

 

Sutele de robi ai celor treizeci şi unu de sălaşe de ţigani şi douăsprezece bordeie de tătari, pe care Vodă îi dăruise dumnezeirii, umpluseră mesele de sub zidurile de apărare ale mănăstirii cu mare belşug de bunătăţuri, de care, tot prin grija domniei, nu era niciodată în lipsă, Alexandru Vodă dăruind, de la curtea domnească, cu obroc, în fiecare an, câte zece buţi de vin, şi câte zece coloade de grâu, şi câte nouă postavuri de Cehia, şi egumenului câte un postav şi jumătate de stofă cenuşie, iar pe lângă acestea, şi-au făcut pomană şi boierii noştri credincioşi, pan Oană vornic de Suceava, pan Negru şi pan Ion Jumătate, care au dăruit moşii însemnate din vislujenia lor. Atâtea şi atâtea pomeni şi danii bogate s-au tot făcut Maicii Domnului încât se bucurau chiar şi sfinţii din icoane, deşi nu se despovărau vreo-dată, ca şi călugării, de sobrietatea sfinţeniei.

 

Sub poala codrului, mai cu sfială de boieri şi de lume străină încă nepusă pe chef, lăutarii tuciurii din neamul cneazului Coman, scripcarii Marco, Sinata, Cotora, Ivaşco şi Curchea, cobzarul Ehava şi năierii Şofultea şi Truţea, abia cutezau să sloboadă sunete, urmărindu-le cu ochii ca pe fluturi, ca să se dumirească asupra ritmicităţilor care ar putea încânta cât mai multă lume. Nu-i vorbă, vor avea de cântat şi horele lăutarilor curţii domneşti din Suceava, cele după care joacă numai gărzile domneşti, într-un adevărat ritual de reînviere a celor doisprezece stâlpi ai neamului. Robii lui Dumnezeu, asupra cărora veghează cu umilinţă şi evlavie sfinţii părinţi călugări, au pus, pe malul Bistriţei, alţi doisprezece stâlpi de câte patru staturi de om, spre vârfurile cărora au întins cele douăsprezece frânghii ale prelatei rotunde, care încă odihneşte în poiana stâlpilor celor noi, ale căror nume nu-s pentru auzul oricărui călător prin vremelnicie, ci doar pentru ştiutorii „Io”, la fel de ştiutori de cer şi de porunci cereşti precum Ioan Botezătorul, şi care încredinţează taine, la vreme cuvenită, doar anumitor urmaşi dintre cei care au păşit pe treptele iniţierii până aproape de streaşină. Cneazul ţiganilor Maicii Domnului de pe Bistriţa, Coman, ştie, din alte iniţieri rătăcite, că stâlpii sunt douăsprezece arce de cer, din care răsare Sfântul Soare, în sensul zodiacal invers, vreme de cât îi este ursit să răsară din cuprinsul de cer al unei anumite constelaţii. Cneazul Coman ştie că Arca lui Noe ar trebui căutată pe cer, nu pe un munte şi că potopul s-a petrecut în epoca în care Soarele începuse să răsară din constelaţia zodiacală a Taurului, pentru că o spun cântecele muntelui luminii întărite, colindele, că legănelul l-a adus în cap un taur, din învălmăşite ape ale mării începuturilor. Fiecare arc din roata cerului are arcana lui, are, deci, taina pe care nu cuvintele, ci doar sunetele, desprinse din stele, o pot rosti, astfel încât să fie trăită, nu şi înţeleasă. Înţelegerea este doar răzvrătire, pe când trăirea cuprinde armonios netimpul şi nemărginirea în lacrima bob de rouă a unui singur veac de om. Câţi oameni, atâtea veacuri de om, care se ating, se ciocnesc şi se depărtează aidoma unor sfere în universul întotdeauna distinct al fiecăruia dintre oamenii care se conştientizează şi se desluşesc după repere comune.

 

Când Alexandru Vodă a ieşit din biserică, clopotele au tăcut, iar mulţimea din jur şi-a fixat sufletele spre ivirea aceea, în care se suprapuneau şi se contopeau atâtea şi atâtea iviri. În faţa lăcaşului, străjuind o cale imaginară, două şiruri de pani credincioşi legii din străbuni, se înclinară cu demnitate, cu plecăciunea cu care oamenii se închină şi Tatălui Cer şi Mamei Glia de atâtea şi atâtea milenii. Panii Mihail din Dorohoi, Vâlcea, Cupcici, Dragoş, Negrea, Giurgiu, Nesteac, Iliaş, Dan, Opriş, Ivan Detco, Crâstea, Stan Fultic, Giurgiu al lui Jomotate, Ciurbă, Stan Bârlici, Domoncuş, Negrilă, Hodco, reprezentând credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari, şi mici, au mers, apoi, împreună cu Vodă, dar fără să strice înşiruirile, spre cei doisprezece stâlpi noi, pe care i-au înconjurat, fiecare în spaţiul dintre doi stâlpi şi toţi atâţia oşteni, care vegheau, câte unul, fiecare stâlp. Apoi, de undeva, de foarte departe, s-a auzit un bucium, rostogolindu-şi cântecul tânguitor, de rugăciune astrală sau de încuviinţare cerească, dintr-o culme de munte în alta, şi-abia atunci oştenii de lângă stâlpi s-au căţărat sprinteni, fiecare pe stâlpul ce-i fusese lui încredinţat, şi au prins capetele frânghiilor, ridicând înceta pânza groasă, care acoperise, până atunci, poiana stâlpilor. Între timp, lăutarii s-au apropiat, cântând, iar pe pânza care se înălţa spre cer s-a aruncat, dintr-un salt, Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti; sub cerul pânzei, dar exact în centrul lui pământesc, s-au strâns lăutarii, eliberând armoniile doar de ei auzite de la stelele roţii înstelate a nemărginirii; o făceau din ce în ce mai sonor, încântând munţii, care preluau cântecul, hohotindu-l din culme în culme, şi-atunci Bogdan a ţâşnit din cerul pânzei întinse, dansând prin aer, păşind pe cer, devenind una cu spiritul stâlpnic al nemărginirii şi al nemuririi prin simplă şi cinstită schimbare ritualică a reperelor existenţiale ca biruinţă totală asupra timpului. Dintr-un ultim salt, Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti, s-a oprit, aidoma unei păsări, pe unul dintre cei doisprezece stâlpi, prinzând frânghia din zbor, de la oşteanul care a preluat păşirea pe cer, şi tot aşa, oştean după oştean, om pasăre după om pasăre, a continuat pe cerul munţilor Arcana Cerească, Taina Cerească moştenită din Io în Io. Jos, pe pământ, în jurul stâlpilor, cu săbiile în mână au intrat în joc şi boierii, mai întâi cei mari, apoi şi cei mici, şi oştenii, şi tinerii poporului de fiecare zi. Ba chiar şi cuvioşii călugări ai Bistriţei, după ce se împărtăşiră cu entuziasm din sfânt Sângele Domnului, au prins să-şi fluture crucifixele prin aer, de parcă ar fi intrat vitejeşte în aprigă luptă împotriva celui rău şi viclean, amin!

 

Pe neaşteptate, oştenii de pe stâlpi au lăsat frânghiile din mâini, şi-atunci cerul a plutit uşor spre pământ, uşurat de al treisprezecelea jucăuş, care, cu un salt spectaculos, a ajuns pe pământ, în faţa lui Alexandru Vodă, căruia i s-au închinat. Ceilalţi doisprezece au zburat de pe stâlpi, dansând prin aer şi continuând să tropotească pe deasupra ierbii, de parcă nici nu ar fi atins-o. Jucau în cerc din ce în ce mai strâns, adunându-se pe cerul din pânză groasă, de sub care lăutarii izbutiseră să scape, dar re-păşiseră pe cer, imediat ce s-a putut, ca să cânte, din mijlocul arcanei căluşereşti, pentru puzderia de oameni, care nu se îndurau să se desprindă din vraja jocului.

 

*

 

Spre seară, după încheierea întrecerilor cavalereşti, Alexandru Vodă, însoţit doar de tână-ra căpetenie a gărzilor sale, părăsi, în taină, mănăstirea, printr-o uşă secretă din zidul de apărare; sub poala pădurii, aşteptau caii înşeuaţi şi pregătiţi de drum lung prin noapte. Încălecară şi porniră, fără făclii, de-a lungul râului Bistriţa, înspre părţile câmpulungene ale munţilor, trecând apa, în mai multe rânduri, pentru a urma şleaul accesibil, folosit doar de ciobanii Câmpulungului şi de lotrii din Năsăud şi din Maramureş. Apoi, când au dat de Pârăul Roşu, i-au urmat albia până la o culme rezemată de alte înşiruiri de culmi domoale, evitând rupturile prăpăstioase, pe care le crestase timpul în trupul arzător al munţilor. Au mers şi au mers, când călare, când ducând caii de căpăstru, până s-a zărit pe cerul doldora de făclii Steaua Ciobanului, pentru a vesti zorii de zi, care poposeau undeva departe, dincolo de dealurile molcome ale Basarabiei. În faţă, spuzit de stele, şedea muntele naşterii luminii cereşti, Ca Lim Anu, pe care neamul avea să-l ştie drept stâlp al identităţii sale, moş-strămoşul Caliman. Au urcat muntele până la cei doisprezece stâlpi ai uriaşilor, care încă mai păstrau trăsăturile unor înfăţişări umane – mai ales Fârtaţii sau Gemenii din zodiacul ceresc. Stâlpii celor douăsprezece arce de cer, numiţi, peste veacuri, doisprezece apostoli, delimitau un cuprins circular, năpădit de iarbă şi muşchi, în mijlocul căruia se prosternă Alexandru Vodă, imediat ce se zări prima scânte-iere înroşită a zorilor de zi. Bogdan, tânăra căpetenie domnească, rămăsese în afara cercului sacru şi, după ce deşeuă caii, lăsându-i slobozi în păşunile înflorate ale poienilor din preajmă, privi revărsarea soarelui peste trupul stăpânitorului Bogdaniei, ţară pe care maghiarii o numeau, pre-cum celţii de odinioară, Moldova, iar polonii şi celelalte neamuri slave îi ziceau Valahia, adică Italia.

 

În tot cuprinsul zilei, de la prima, până la ultima ei scânteiere, Alexandru Vodă, aidoma unei statui prăbuşite printre desprinderile din stâlpii primordiali, s-a abandonat tainei, fără să mişte, fără să clipească, iar un cerc strâns de lumină nemaivăzută îi pulsa albastru şi dens între sprâncene, dezvăluindu-l şi înlesnind dezvăluiri. Se cutremură Bogdan, privindu-l, şi se prăbuşi cu faţa în iarba de dincolo de stâlpii zodiacali, iar firele de iarbă îi sorbeau însetate sudoare rece, care îi scălda fruntea, gândurile şi sufletul, până când o linişte deplină, în egală măsură împăcare şi resemnare, îl scufundă într-un altundeva la fel de mângâietor şi de aglomerat cu bunătate. Fără voia lui, de parcă doar i s-ar fi spus, înţelesese că se află pe Cale, că vibrează într-o cosmică şi duioasă armonie cu Neînţelesul, cu Nedesluşitul, cu Netimpul. Îi era bine şi nu s-ar mai fi desprins din această abandonare, dacă nu l-ar fi smuls de acolo glasul şoptit al lui Alexandru Vodă.

 

Când deschise ochii, văzu printre pleoape Luna plină încadrând ca o aură a sfinţeniei chipul voievodului. Ţâşni în picioare ca trezit din somn.

 

– Ai înţeles, fiule?, întrebă, tot şoptit, Alexandru, iar Bogdan răspunse precipitat şi derutat:

 

– Da!… Adică, nu!

 

– Să-l aduci aici şi pe fiul tău. Pe ales…

 

Bogdan încă nu îşi revenise. Auzea adânc, în noapte, cum se desfăceau mugurii în flori, de parcă Fecioara Cerească ar fi cusut, în taină, cămaşa Mirelui.

 

 


Pagina 20 din 1,488« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »