Dragusanul - Blog - Part 20

Povestea aşezărilor sucevene: Dolhasca

 

 

 

Dolhasca.  Primele moşii şi aşezări ale actualei comune Dolhasca, în dreapta Siretului, au fost atestate în 2 iulie 1398, pe când moşia şi aşezările de pe malul stâng al Siretului, de unde se pretinde că ar fi venit străbunii actualei vetre, din 20 iunie 1453. Spre deosebire de Dolheşti, care, ca formulă de plural, defineşte moşia răzeşilor Dolh (Lung – Ioan Bogdan îi înşiruie în splendida lor încrengătură), Dolhasca defineşte statutul de moşie integrală a unui proprietar, lucrată cu robi şi iobagi, desprinsă din moşia răzeşească, prin daniile domneşti, în beneficiul mănăstirii Pobrata (a fratelui, dar a fratelui lui Petru Muşat). Că moşiile primite de călugării de la Probota înseamnă Dolhasca, şi nu Dolheştii, o dovedeşte uricul din 22 februarie 1502, bazat pe două privuilegii vechi, obţinute de Şendrea, bunicul cumnatului lui Ştefan cel Mare, asupra Dolheştilor, „Dobra, fiica lui Ivanco, şi verii ei, Toader Macica, şi fratele lui Berzea, fiii Mărinei, toţi nepoţii panului Şandru portar” vânzând vistiernicului Isac „un sat pe Şomuz, anume Dolheşti… pentru şase sute de zloţi tătăreşti”[1]. Mult mai târziu, după „hiclenirea” lui Isac, soldată cu confiscarea averilor de către Ştefăniţă Vodă, aveau să ajungă şi Dolheştii în puterea Probotei, care, astfel, devenea unicul moştenitor al neamului răzăşesc Dolh. Cât despre moşiile de pe celălalt mal al Siretului, acestea se numeau, în cea mai mare parte, Heciu şi doar a patra parte purta numele lui Iliaş al lui Cârje, Ilieşeşti sau Ileşeşte, dar sătuleţul acesta dispare curând din istorie, intrând în posesia anonimizatoare a călugărilor Probotei, care, în 1772, aveau pe întinsa moşie Heciu doar 40 de robi ţigani, şi nici un liuz (om străin) sau român. De altfel, şi pe dreapta Siretului, nu existau decât 4 curţi tătăreşti, plus robii de pe lângă mănăstire. Şi-atunci, când şi de unde au venit numeroşii locuitori, care, peste doar trei decenii, sub Iordache Cananău, au dat consistenţă satului Dolhasca-Buda? Iancu Nistor susţinea că, „la aşezarea definitivă a hotarului pe temeiul conveniţiei de la Balamutca… în satele de la frontiera Bucovinei se adăpostiră mulţi fugari ruteni, care, după aşezarea hotarului, nu aveau nici un motiv să se mute în Bucovina, ci din contra pribegii adăpostiţi prin Bucovina năzuiau mereu spre hotarul Moldovei şi anume mai ales din momentul în care ei urmară să fie reclamaţi de stăpânii lor din Galiţia şi de când administraţia Bucovinei se învoi să-i extrădeze”[2]. Teoria marelui istoric bucovinean este confirmată de Condica liuzilor din 1803, când, în mod spectaculos, Dolhasca ajunge la o populaţie de 387 liuzi şi 10 breslaşi. Numai că liuzi înseamnă „oameni aduşi de peste hotar de către proprietarii de moşii, atât boieri, cât şi mănăstiri, care se foloseau de munca lor pe un timp oarecare”, după cum precizează Codrescu, mulţi dintre aceştia împământenindu-se ulterior. Practic, istoria obştească Dolhasca, spre deosebire de cea a moşiei Dolhasca, începe cu acest an 1803, aşa cum încep, în fapt, mai toate istoriile obşteşti din Moldova, temelia reală a vetrelor de sate constituind-o reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Vă daţi seama cât de puţină vreme a trecut din 1864 până astăzi şi că fiecare dintre noi reprezintă doar cinci-şase generaţii de oameni stabili, care au o brazdă de apărat?

 

1398, iulie 2: Ispisocul sârbesc al lui Ştefan Voievod, „cuprinzător că a dăruit două sate pe pârâul Pobratei, însă unul Bodino şi altul mai sus de acela, sfintei cu hramul Sfântului Nicolae, care mănăstire este în Poiană, între Şomuz şi pârâul Pobratei”[3]. În înscrisurile mai târzii, de întăritură, se scrie: „Am dat acestei adevărate mănăstiri a noastre din Poiană, care este între Şomuz şi pârâul Pobratei, două sate, anume Budinţi, iar al doilea, mai sus de acesta, Tatarei”[4], adică moşia Turbata, unde, de fapt, au fost aduşi tătarii lui Petru Şoldan de la Tămârtaşinţi (Şoldăneşti) şi dăruiţi mănăstirii.

 

1404, iulie 20: Suret de la Alexandru cel Bun pentru „două sate pe pârâul Pobratii, sfintei mănăstiri cu hramul Sfântul ierarh Nicolae, care este în Poiană, între Şomuz şi între pârâul Pobratei, un sat anume Bodinţii şi altul din sus de acela (identificat de autori cu „moşia Turbata”)”[5].

 

1453, iunie 20: Alexandru Voievod întăreşte logofătului Mihail şi „satele lui drepte, pe care le-a cumpărat, pe banii săi drepţi, de la pan Oană Pîşco şi de la soţia lui, sora lui Raicu, anume: unde este curtea de jos a lui Neagoe, care este pe Siret, şi alt sat, mai sus de curte, anume Părtănoşi, şi alte sate, pe cealaltă parte a Siretului, anume: Pobrate, şi Berindeeşti, şi Valea Seacă, şi Heci”[6].

 

1499, noiembrie 23: Ştefan cel Mare cumpără de la „Maruşca, fiica Nastei, şi vara ei, altă Maruşcă, fiica Olcăi, nepoatele lui Iliaş al lui Cârje… un sat pe Siret, anume Ilieşeuţii, şi cu mori pe Siret; şi l-au vândut domniei mele pentru 200 de zloţi tătăreşti”, pentru a-l dărui mănăstirii Bistriţa, deşi privilegiul „bunicului lor Iliaş al lui Cârje de la bunicul nostru, Alexandru voievod, acel privilegiu s-a pierdut”[7].

 

1500: „Soţia lui Isaia vornicul, Sora, va fi îngropată la mănăstirea Probota, unde este înmormântat fiul ei, Dumşa postelnicul, cum se vede din inscripţia de pe patra de mormânt: Această groapă este a robului lui Dumnezeu, pan Dumşa postelnic, fiul Sorei, sora lui Ştefan Voră, care s-a trămutat către veşnicul locaş în anul 7008, adică 1500, ianuarie”[8].

 

1514: „O fiică cunoscută a lui Şandrea şi a Mariei se numea Neacşa (într-un uric de la Bogdan Voievod, din 7022, adică 1514). Domnul arată că dă mănăstirii Pobratii „un sat anume Heaciul, pe care au fost dat acel sat vara Domniei sale, Neacşa, fata Mariei, sora tatălui Domniei sale, Ştefan Vodă, la moartea sa, din al său uric şi cumpărătoare, ce le-au fost cumpărat tatăl Domniei sale, răposatul Ştefan Vodă”[9].

 

1625, iunie 26: „Dat-am cartea domniei mele slugilor noastre lui Ionaşco Moga şi lui Păcurar, nepoţii Popşei din Ilişeşte, spre aceea ei cu cartea domniei mele să fie tari şi puternici a ţine şi a apăra dreapta ocina lor din sat Ileşeşte, a patra parte, partea din mijloc, ca să aibă ei a ţine pe unde a ţinut moşul său Popşea şi unciul lor Nechita Popşescul”[10].

 

1772: Conform recensămânmtului lui Rumeanţev, Heciu avea „42 ţigani ai Pobratii”, Tătăruşi „4 birnici”, cu tot atâtea case[11]. Dolhasca, Buda, Gulia, Ilieşeştii, Probota nu apar în recensământ, fiind vetre pustii. Apare însă o aşezare „Seliştia”, cu 13 case şi 8 rufeturi, însemnând 1 mazil, 4 argaţi şi păstori ai lui, 2 femei sărace, 1 popă şi doar 5 birnici, care poate fi Dolhasca, fiind trecută în recensământ mai jos de Dolheşti.

 

1792: „Împărţală de ţigani pe trei fraţi, după cum şi-au împărţit ţiganii, adică părintele Eftimie Cananău proegumenul cu cumnata Sfinţiei Sale, a răposatului Constantin Cananău biv vel (fost mare – n. n.) paharnic, şi cu fratele Sfinţiei Sale, Iordachi Canano vel Ban (Iordachi era la Dolhasca)”[12].

 

1803: În „Condica liuzilor pe 1803”, adică „a oamenilor aduşi de peste hotar de către proprietarii de moşii, atât boieri, cât şi mănăstiri, care se foloseau de munca lor pe un timp oarecare. Visteria nu putea percepe nici o dare de la toţi aceşti liuzi sau oameni străini”[13]. În Ocolul Siretul de jos, „Iordachi Cananău, banul, avea Dolhasca, din judeţul Suceava, şi în biserica de acolo fu şi pus în pământ, la 11 mai 1803”[14]. „Dolhasca-Buda, a casei banului Iordache Cananău, locrul pământului, şi loc de mijloc, cu liuzii serdarului Anastasie”[15], 387 liuzi şi 10 „breslaşi ot tam, asemine”, scutiţi de bir „de către casă. Cei 387 liuzi au plătit, pe 3 luni, 1.112 lei, din totalul anual de 4.448 lei. „Gulie, cu liuzii ot Heciu, a mănăstirii Probota, asemene”, avea 48 liuzi, cu 150 lei de plată pe 3 luni, din 600 anual.

 

1825, septembrie 4, Iaşi: „Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei, întăreşte boierilor Constand Negre, fost mare spătar, şi cumnatului său Ioan Pătraşcu, fost mare ban, „slobozenia pentru alcătuirea de târg pe moşia lor Brătenii, ţinutul Suceava, dată prin cartea sa din 1 iunie 1825. Împotriva înfiinţării târgului s-a ridicat Stavarachi Bosie, fiul lui Nicolai Bosie agă, proprietarul moşiei Sireţelul, „zicînd că slo­bozenia de alcătuire de târg este de simţitoare pagubă pentru moşiile învecinate”. Cercetind motivele, marii boieri n-au găsit „nici un temei destoinic de oprire” şi, prin anaforaua din 18 iulie 1825, propun dom­nului înfiinţarea târgului, fiind spre „folosul visteriei şi alişverişul ţării”, aşa cum au stabilit proprietarii locului cu „jidovii neguţători care s-au găsit a-şi face dugheni şi locuinţe pe moşie”, la 2 iulie 1825. Se stabi­leşte organizarea târgului şi plata bezmănului pe stînjenul de dugheană, cârciuma şi casa „ce va prinde loc la uliţă”, câte 4 lei pe an, în două vadele, cei de la mahala câte 2 lei stânjenul; lungul dughenelor să fie de 19 stânjeni, iar şandramaua de un stânjen şi jumătate; cei ce vor face negoţ cu vin, rachiu, păcură, pitarii şi mungerii, în dughenele lor, să plătească bezmenul numai pentru dugheni, „cu alt havaet să nu fie supăraţi”; căsăpiile, câte se vor face, „jumătate să fie ale stăpânilor târ­gului şi jumătate ale negustorilor; venitul cotului va fi al stăpânilor şi se va plăti câte 30 parale butea şi 15 parale polobocul; imaşul va fi din locul târgului, până în hotarul moşiei Sireţel, moşia Dolhasca şi apa Siretului, „împlinindu-se 1.000 de stânjeni de plată în bezmen” şi va cuprinde şi ţarina din sus, care se numeşte Livezile, pe care să nu pască mai mult de 5 vite, fără viţei şi mânzaţi; locul pentru şcoală, pentru două case de obşte, pentru „mormântări” şi feredeu să fie în dosul uliţei şi să nu se plătească bezmen; casa căpităniei să fie în piaţa târgului de vite; alte case de alişveriş să nu se facă, decât un scrânciob, care va fi al stăpânilor târgului; celor ce nu vor plăti bezmenul la vadelele hotărâte să li se scoată dughenele la mezat; epitropii se vor alege din breasla negustorilor. Domnul întăreşte şi zilele de iarmaroc, din 15 august, de Sfânta Maria Mare, şi 7 ianuarie, de Sfântul Ioan Botezătorul, precum şi ziua de târg săptămânal, care va fi lunea. Venitul mortasipiei de la vitele ce se vor vinde în zilele de târg, cât şi la iarmaroace, câte 24 bani de toată vita mare, bou, vacă, cal şi capră să „fie a stăpânitorilor târgului; se scutesc şi 12 oameni străini”, sub numele de pârgari, care să fie aduşi de peste hotar”, care să păzească târgul de foc şi „pentru orice alte întâmplătoare trebuinţe” ale târgului”[16].

 

1886, mai: „O vacă a locuitorului Gheorghe Ioan Miron, din comuna Dolhasca, plasa Siret, județul Suceava, a făcut un vițel cu două capete îngemănate, două guri, patru ochi și trei urechi; corpul avea patru picioare și părul galben. Acest monstru nu a trăit. / În ziua de 14 Mai curent, a plouat bine prin plăși și în special la plasa Șomuz-Moldova, judetul Suceava; ploaia ce a căzut în acea zi, în comuna Pleșești, a fost însoțită de grindină deasă și mare, care a durat ca trei ore, cauzând următoarele stricăciuni:  A distrus 60 fălci grâu de toamnă al dlui Gheorghe Măcărescu, din care 30 fălci se speră a se îndrepta; 30 fălci grâu de toamnă, 12 fălci de orz și 26 fălci ovăz a dnei Calipso Condrea, din care parte se speră a se îndrepta; 6 fălci de ovăz al dlui Burah Harodniceanu, ca la 180 fălci semănături de pâine albă a locuitorilor și toate semănăturile de cânepă, a stricat mai multe ferestre pe la casele locuitorilor, le-au mâlit arături și semănături. / Asemenea, a plouat cu grindină și la comuna Liteni; din cauza ploii mari și a furtunii ce a urmat, s-au rupt podețe, îngrădiri, s-au întrerupt linia căii ferate, în mersul de la Liteni, spre Dolhasca, s-au mâlit și distrus arături și semănături, care se speră a se îndrepta; de asemenea, în comuna Rotopănești, tot în arătata zi, a căzut fulgerul pe casa locuitoruluit Vasile Dumitru Andrei, stricând un căprior de la acoperământ, apoi intrând în casă, a atins pe soția și o copilă a numitului locuitor, cărora le-a ars pielea la picioare, parte de corp și față, din care cauză, devenind greu bolnave, s-au transportat în cura spitalulul judeșean. / Pe teritoriul comunei Horodniceni, tot în ziua de 14 curent, a căzut o ploaie furtunoasă, cu puțină grindină, dar n-a făcut alte stricăciuni, decât foarte puțin la arborii fructiferi; asemenea, ploaia cu grindină ce a căzut pe teritoriul comunei Sasca a distrus mai toate țarinele cu semănături ale locuitorilor, precum și parte de pe proprietatea dnei Elena Gh. Sutzo, și fulgerul a lovit 6 oi, de la stâna dlut Iorgu Vasiliu, care au și pierit; nu mai puțin, pe teritoriul comunei Giurgești, ploaia cu grindină a făcut stricăciune la semănăturile locuitorilor, posesorilor și proprietarului Ciulei, a mâlit arături și fânețe”[17].

 

1888, decembrie 8: „București, 8 decembrie / Ministerul de Interne // CAROL I, / Prin grația lui Dumnezeu și voința națională Rege al Românie, / La toți de față sănătate: Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne, sub No. 18.703; / În virtutea art. 30, 31 și 34 din legea județeană, / Am decretat și decretăm: / Art. I. Consiliul județului Suceava este convocat în sesiune extraordinară, pentru ziua de 3 ianuarie 1889, spre a se ocupa cu cestiunile următoare: / Să se pronunţe asupra despăgubirii fraților Veissengrün de costul terenului luat pentru construirea liniei ferate Dolhasca-Fălticeni”[18].

 

1893: Dolhasca, comună rurală situată în partea nordică a plasei Si­retul de Sus şi la 24 km de Folticeni. Se megieşesce, la est, cu comunele Lespezi şi Tudora, din județul Botoşani, la vest, cu comunele Dolhești şi Tătăruşi, la sud, cu comuna Lespezi şi la nord, cu comunele Dolhești şi Tudora, despărţindu-se de tote părţile prin semne convenţionale. Are forma unui hexagon nere­gulat. Compusă din satele: Dolhasca, Gulia, Probota şi Ruda, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat numele. Po­pulată cu 1.263 capi de familie, ce numără 4.406 suflete sau 2.197 bărbați şi 2.209 femei, din care 125 izraeliţi. Contribuabili sunt 838. Are 4 biserici, câte una în fiecare sat, cu 6 preoţi şi 11 cân­tăreţi, şi trei şcole rurale mixte, frecventate de 133 şcolari, din 234 băeţi şi 228 fete cu etatea de şcoală aflători în comună. Bugetul comunei, pe anul fi­nanciar 1892-1893 are, la ve­nit, 21.918,48 lei şi la cheltueli tot atât, iar al drumurilor, 4.291,81 lei venit şi 3.700 cheltuieli. În toată comuna sunt 89 cai, 69 mânji, 8 armăsari, 187 iepe, 463 boi, 743 vaci, 4.150 oi şi 791 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 325-335 m. E udată de râul Şiret şi pâraiele: Şomuzul Mare, Păltinosul, Probotei, Pietrosul, Pârțul lui Pulpă, Pietrosul-Budei, Râmnic, Siliştea, Turbata, Turbăţica, Vămeni, Poiana ş. a. Moşia e proprietatea Statu­lui, fostă a Mănăstirii Probota. Suprafața ei e de 5.100 fălci, din care 2.460 fălci pădure (Statul are 4.165,8380 hectare pădure), 2.105 cultivabile, şi restul neproductiv. Anul acesta s-a cultivat: 307 hectare grâu, 1.616 hectare porumb, 324 hectare orz, 160 hectare ovăz, 18 hectare hrişcă şi 25 ari vie. Locuitorii împroprietăriţi la 1864 şi 1879 sunt: 472 fruntași, 530 pălmași şi 149 codași, stăpânind 2.622 fălci şi 38 prăjini. Mai însemnată în comună e Mănăstirea Probota. / Dolhasca, sat pe moşia şi în co­muna cu acelaşi nume. Aşter­nut pe frumosul şes al Siretu­lui şi mănosa vale a Şomuzului Mare, e împărţit în mahalalele: Vămeni, Vântulești, Cotu Morii, Seudenii şi Ciuchinarii. Numără 403 case, populate cu 460 capi de familie sau 1.717 suflete (895 bărbați şi 922 femei), din cari 60 izraeliţi, nemţi etc. Contribuabili sunt 320. Vatra satului ocupă 130 fălci. Majori­tatea locuitorilor sunt bunişori gospodari, dar sunt şi din acei ce-şi pierd vremea pe la gară. Moşia, proprietatea Statului, fostă a Mănăstirii Probota, are întinderea de 1.643 fălci, din care 600 cultivabile, 720 pădure (Statul are 1.362 hectare pădure), 100 fălci fânaţ şi restul nefo­lositor. Împroprietăriţi la 1864 şi 1879 sunt 173 fruntași, 187 pălmași şi 63 codași, stăpânind 1.161 fălci și 37 prăjini. Are o biserică, cu patronatul „Învierea”, zidită de săteni, la 1877, servită de 3 preoţi şi 2 cântă­reţi şi împroprietărită, la 1864, cu 25 fălci şi 40 prăjini, şi o școală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiinţată la 1866, frecventată de 75 şcolari, îm­proprietărită, la 1879, cu 6 fălci 40 prăjini. Numărul copiilor între 7-12 ani din raza şcoalei sunt 133 băieți şi 145 fete. Drumurile principale sunt la Lespezi (8 km), la Gulia (1500 m), la Dolheștoi Mici (4.000 m) şi la Poiana Răhtivanului (5 km). Satul Dolhasca n-a fost totdeauna unde se află astăzi. În vechime, spun bătrânii că era peste Siret, pe locul numit acum Livadă şi Silişte şi se numea Iliești sau Ilişești. Pe locul ce ocupă azi erau păduri mari de stejar şi ulm, arbori de care se găsesc şi acum aproape pietrificaţi, cu lemnul negru ca abanosul şi foarte fru­mos şi trainic pentru mobile, în albia şi malurile Siretului, fiind mâliţi la o adâncime de 5-7 metri. Fie din cauza al­biei neregulate şi inundaţiei la care era expus satul, fie din cauză, precum spun mulţi, că pe aci, fiind şleahul cel mare, de la Botoşani, la Paşcani, Bucureşti şi Iaşi, în trecerea pă­gânilor turci şi tătari se aduceau multe stricăciuni avu­tului sătenilor, fiindu-le viaţa ameninţată şi trăind cu frica în sân, satul Ilieşti se mută pe ţărmul drept al râului, şi anume pe Dealul Viei şi fiindcă, drept în locul unde s-a aşezat satul, Si­retul făcea un fel de vârtej, numit în localitate „dolie”, de aci se crede că ar fi convenit să dea şi numele satului Dolha („dolh, dolha”, în româna veche, însemna „lung, lungă” – n. n.) şi mai târziu Dolhasca. Poate însă, şi aceasta cred că e mai admisibil, ca Dolhasca să fie un termen slavonesc (precum avem Dorna, tot aşa poate fi şi Dolna). După câtva timp, ne mai convenindu-le poziţiunea de pe Dealul Viei, se scoborâră pe vale, unde sunt acum. La în­ceput, toate casele au fost făcute din lemnul de pe loc. Mai înainte de 1864, singur satul Dolhasca forma o comună. La 1864, Buda şi Gulia se alipiră la Dolhasca şi, în 1870, se uni şi Probota. Din bugetul ce se păstrează în arhiva primăriei, se vede că primarii de Dolhasca, Gulia şi Probota erau plătiţi fiecare cu câte 3 galbeni pe an. / La 1803, „Dolhasca-Buda a casei Banului Iordache Cananău, împreună cu liuzii Serdarului Anastasie, numărau 387 liuzi, plătind 4.448 lei bir anual, fiind şi 10 scutiţi”. La liuzii birnici se adăugau „breslaşii ot tam” (tot de aici – n. n.), „10 liuzi cu 140 lei bir pe an” (Uricar, de T. Codrescu, vol. VII, p. 246). / La 1821, turcii trec prin Dolhasca, dar nu-i pricinuesc nici o stricăciune, graţie mijlo­cirii ce a făcut un oarecare „Monsieur Diubsche”, către mai-marele celor 150 turci din Botoşani (Ist. Mitr. Mold., p. 143). / Se spune că moşia Dolhasca, cu trupul Buda, avea, mai înainte, o întindere cu mult mai mare, dar din ea s-au tot înstrăinat bucăţi. Aşa, povestesc bătrânii satului că unui sluj­baş mare, de 1a cârmuire, ce venea dinspre Botoşani, îi căzu un cal, la un podeţ. Ca să nu rămână cu butca în drum, el ceru un cal de la Cananău, care nu-i dete. Se adresă atunci către Paşcanu, pro­prietarul Tudorei, care-i trimise patru cai din cei mai frumoşi, cerându-i în schimb să mijlo­cească pe lângă Vodă a i se da şi lui o parte din Dolhasca, ce-i trebuia numaidecât. Ajuns la Divan, slujbaşul înde­plini dorinţa lui Paşcanu. Tot cam astfel se dădu o altă bu­cată, la Poiana Răhtivanului, şi o a treia la Sireţel. / Dolhasca, gară în satul cu acest nume, la 408 km de București. Schimbarea liniei spre Folticeni”[19].

 

1896: În cadrul manevrelor din toamna anului 1896, „Divizia a 8-a va fi concentrată la Dolhasca, pe malul drept al Siretulul; Brigada de Piatra-Neamţ, venind înspre Fălticeni va lua acest oraş, gonind Brigada 2 din Divizia care se retrage la Dolhasca”[20].

 

1897: Catastrofa din Moldova. Ploaia torenţială, care a inundat ieri stradele Capitale, nu a fost decât răsunetul îndepărtat al trombei de apă care s-a revărsat, tot ieri, asupra mai multor puncte din ţară, dar mai ales în Moldova de Sus. O telegramă a corespondentului nostru din Iaşi, sosită aseară, după punerea ziarului sub presă, ne anunţa calamitatea întâmplată. Iată telegrama, în îngrozitoarea ei expresivitate: O trombă de apă a inundat linia Paş cani-Lespezi -Dolhasca. Oraşele şi satele sub apă. Sunt numeroase victime. Podul Paşcani a fost rupt. Circulatia este întreruptă. Linia Iaşi-Vaslui e de asemenea întreruptă”[21]. / „Inundaţiile din Suceava. De trei zile plouă neîncetat; în noaptea trecută a fost un adevărat potop; întregul oraş era în picioare, de frica unei catastrofe, toate pivniţele sunt pline de apă, din care cauză mai multe case din mahalaua Sucevei s-au scufundat. Podul cel mare de pe Moldova, de la Mălini, care pune în comunicaţie plasa Muntelui cu restul judetului, a fost rupt de ape, cel de la Dumbrăviţa a avut, ieri noapte, aceiaşi soartă; toate podurile de pe Bistrita, Siret, Râşca, Şomuz nu mai există. Terasamentele căitor ferate Dolhasca-Fălticeni, Dolhasca-Iţcani şi Dolhasca-Lespezi- Paşcani sunt rupte în mai multe părţi, iar trenurile în aceste părţi nu mai circulă. Siretul a ajuns în gara Palcani. Oamenii bătrâni asigură că nu-şi reamintesc ca vreodată pâraiele Siretul şi Şomuzul să fi fost unite, Bistrita şi Moldova să fi venit aşa mari. Inundaţiunile au produs pagube colosale. Între Cornul Luncii şi Tupilaţi, toată valea Moldovei e sub apă. Domnii Gh. Ghilescu, Principesa Sutzo, Moscovici, Radu de Deal, Steinheld, Juster etc., proprietari arendaşi ai mai multor moşii, au suferit pagube care se urcă la peste un milion jumătate. În acest timp, domnii Softa, prefect, şi Gh. Radu, primarul Fălticenilor, stau la moşiile lor, unde se ocupă cu strângerea recoltei, abandonând totul pe mâinile directorului prefecturii, care maltratează lumea, pentru a scăpa de ei”[22].

 

1899: „Se aduce la cunoştinţa celor interesaţi că, în ziua de 9 Decembre 1899 şi următoarele, orele 10 dimineaţa, se va ţine licitaţiune publicăică, conform art. 6, 24 şi următoarele din legea înstrăinării bunurilor Statului şi răscumpărării embaticurilor, în localul prefecturii judetului Suceava, pentru vindarea bunurilor mici arătate mai jos: Locul cârciumii de la Ungureni, de pe moşia Gulia, pe plan lit. b5, în întindere suprafaţa totală ca de 1.860 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se la nord şi est cu Toader al Ilincăi, la sud şi vest cu Neculai Partenie; arendat, pe anul 1899-1900, cu lei 7; garanţia: lei 15. Concurenţa începe de la suma de lei 90. / Livada cu pomi roditori şi sălbateci, de pe moşia Dolhasca, pe plan lit. b12, în întindere suprafaţa totală ca de 1 hectar, 9.069 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se la nord cu drumul între loturi, la sud şi vest cu lotul No. 223, şi la est cu lotul mare No. 3; arendat, pe anul 1899-1900, cu lei 28; garantia: lei 136. Concurenţa începe de la suma de lei 762, bani 75. / Locul cârciumii, cu o casă cu 3 încăperi, o pivniţă de piatră boltită, de pe mosia Dolhasca, pe plan lit. b1, în întindere suprafaţa totală ca de 2.429 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu şoseua Dolheşti-Lespezi, la est, cu un drum din sat, la sud, cu grădinile locuitorilor, şi la vest, cu drumul; arendat, pe periodul 1896-1901, cu lei 68, bani 50 anual; garanţia: lei 140. Concurenţa începe de la suma de lei 947, bani 20. / Locul cârciumii din Săndeni, cu o casă cu două încăperi, o sală şi o pivnitţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca, pe plan lit. b8, în întindere suprafaţa totală ca de 3.581 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siret, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu locul lui Ioan Păduraru, la est, cu C. F. R., la sud, cu Vasile a lui Gheorghe Bârleanu şi, la vest, cu drumul; arendat, pe periodul 1896-1901, cu lei 80 anual; garanţia: lei 160. Concurenţa începe de la suma de lei 646. / Locul cârciumii de la Turbata, având pe el o casă ruinată, de pe moşia Dolhasca, pe plan lit. b11, în întindere suprafaţa totală ca de 4 hectare, 2.966 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la sud, cu Ion Niţă, Alexandru Dascăl, la vest, cu Ilie a lui Gheorghe Bucatariu, la nord, cu moşia Tudora, şi, la est, cu Zamfir a lui Ioan Torescu; arendat, pe periodul 1897-1902, cu lei 132 anual; garanţia: lei 264. Concurenţa începe de la suma de lei 1.336. / Locul cârciumii de la Buda, având pe el o casă cu două încăperi, o sală şi pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca, pe plan lit. b15, în întindere suprafaţa totală ca de 7.623 mp, din care ca 2.949 mp călcaţi, situat în comuna Dolhasea, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu locurile de casă ale locuitorilor Ion a lui Vasile Rotaru şi Gheorghe Apostol, la est, cu un drum, la sud, cu locurile de casă ale preotului Cozma, şi, la vest, cu şoseaua din sat; arendat, pe periodul 1895-1900, cu lei 95 anual; garanţia: lei 190. Concurenţa începe de la suma de lei 887. / Locul de pe moşia Tătăruşi, pe plan lit. b2, în întindere suprafaţa totală ca de 4.950 mp, situat în comuna Tătăruş; plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu locul de casă al locuitorului Gheorghe Avram, la est, cu al lui Iordache al Butulasei, la sud şi vest, cu strada; arendat cu sus zisa moşie, pe periodul 1900-1905; garanţia: lei 20. Concurenţa începe de la suma de lei 198. / Locul cu o casă de bârne cu 2 odăi, sală, cu pivniţă dedesupt, de pe moşia Tătăruşi, pe plan lit. b3, în întindere suprafaţa totală ca de 726 mp, situat în comuna Tătăruşi, plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu locu de casă al locuitorului Gheorghe a Năzari şi Simion a Năzari, la est şi vest, cu strada, şi la sud, cu şoseaua; arendat cu sus zisa moşie, pe periodul 1900-1905; garanţia: lei 30. Concurenţa începe de la suma de lei 279. / Locul ariei de pe moşia Tătăruş, pe plan lit. b4, în întindere suprafaţa totală ca de 7.563 mp, situat în comuna Tătăruş, plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu locul locuitorului Vasile Băbălcu, la est, cu Vasile Băbălcu şi Maftei Prisacariu, la sud, cu Vasile Prisacariu, şi la vest, cu drumul; arendat cu sus zisa moşie, pe periodul 1900-1905; garanţia: lei 35. Concurenţa începe de la suma de lei 302, bani 52. / Locul cu moară cu o piatră, în stare proastă, de pe moşia Tătăruş, pe plan lit. b5, în întindere suprafaţa totală ca de 5 hectare, situat în comuna Tătăruş, plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord şi est, cu loturile din Câmp, la sud, cu Pârâul Mare, şi la vest, cu loturile din Câmp; arendat cu sus zisa moşie, pe perioclul 1900-1905; garanţia: lei 405. Concurenţa începe de la suma de lei 4.050. / Locul cu moară cu o piatră, în stare proastă, de pe moşia Tătăruş, pe plan lit. b6, în întindere suprafaţa totală ca de 5 hectare, situat în comuna Tătăruş, plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, est şi vest, cu loturile de Câmp, şi la sud, cu Pârâul Mare; arendat cu sus zisa moţie, periodul 1900-1905; garanţia: lei 405. Concurenţa începe de la suma de lei 4.050. / Locul cu moară cu o piatră, în stare proastă, de pe moşia Tătăruş, pe plan lit. b7, în întindere suprafaţa totală ca de 5 hectare, situat în comuna Tătăruş, plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord şi est, cu lolurile din Câmp; arendat cu sus zisa moşie, pe periodul 1900-1905; garanţia: lei 405. Concurenâa începe de la suma de lei 4.050. / Locul cu moară cu o piatră, de pe moşia Tătăruş, pe plan lit. b8, în întindere suprafaţa totală ca de 5 hectare, situat în comuna Tătăruş, plasa Moldova-Şomuz, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord-est, cu loturile din Câmp, şi, la sud şi vest, cu Pârâul Mare; arendat cu sus zisa moşie, pe periodul 1900-1905; garanţia: lei 405. Concurenţa începe de la suma de lei 4.050. / Locul de pe moşia Dolhasca, pe plan lit. b7, în întindere suprafaţa totală ca de 8.053 mp, în care intră şi drumul de 6 metri lăţime, exclus din vânzare, situat în comuna Dolhasca, plasa Siret, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu lotul mare No. 25, la sud, cu porţiunea pe plan lit. b6 (prin deschizătura drumului, la punctul 1), la est, cu parte din locul sergentului Ştefan Grigoriu, la vest, cu apa Siretului; arendat, pe anu11899-1 900; garanţia: lei 10. Concurenţa începe de la suma de lei 80, bani 53 // No. 83.042 bis – 1899, octombrie 22”[23].

 

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Gulea: „393. Locurile de fâneţe, şi anume: Poiana Crâşmarului, ca de 1 hectar, 6.150 mp, dimpreună cu locurile de arătură, şi anume: Poiana cu Oameni, ca de 11 hectare, 4.600 mp, şi poiana Holtoanei, ca de 10 hectare, 250 mp, şi fără terenul din Valea Poienii, în întindere ca de 3 hectare, 5.000 mp, date în folosinţa gardienilor pădurii, situată în perimetrul pădurii Statului Gulia; garanţia provizorie lei 180”. / Probota: „397. Locurile de arătură,  anume: Poiana lui Oică, ca 2 hectare, 9.900 mp; marginea la Poiana lui Oică, ca 7.200 mp; Poiana Bălaşei, ca 1 hectar, 8.100 mp; Sandului, ca 2 hectare, 9.300 mp; Frasinului, ca 19 hectare, 5.300 mp; poienile la Ursari şi Nemţeşti, ca 20 hectare 7.000 mp; poiana Coptului, ca 13 hectare, 1.400 mp; a lui Nicolae a Timoftoaei, ca 8 hectare, 2.300 mp; marginea de la Ursari, ca 4.500 mp; dimpreună cu locurile de fâneţe, şi anume: poienile lui Oică, cu fâneţe, ca un hectar, 6.800 mp; poiana lui Dănilă, ca 3 hectare, 1.100 mp; a lui Nestor Roată, ca 1 hectar, 3.200 mp; poiana de la Pădurărie, ca 1 hectar, 7.900 mp; poienile de la Dealul Stânii, ca 4.500 mp; poienile la Piciorul Frasinului, ca 5.200 mp; poienile la Piciorul Nebunului, ca de 4.700 mp; poienile la Piciorul Grecului, ca de 4.100 mp; la Coasta Magaziei, ca de 17 hectare, 1.900 mp; în total întindere ca de 97 hectare, 4.400 mp, situate în perimetrul pădurii Statului Probota; garanţia provizorie de 735 lei”. / Dolhasca: „398. Locurile de arătură, şi anume: poienile denumite la Poiana Munteanului, ca 7.000 mp; poiana Popei, ca 6.600 mp; marginea la Rădiu lui Movilă, ca de 6.800 mp; poiana la Pârâul Rotarului, 5.200 mp; Toloaca Lingurarilor, ca 1 hectar, 7.500 mp, dimpreună cu poienile de fâneţe, anume: poiana Turbiţei No. 1, ca de 4.300 mp; Turbiţa No. 2, ca 2.600 mp; Turbiţa No. 3, ca 4.300 mp; Turbiţa No. 4, ca 7.200 mp; Turbiţa No. 5, ca 6.800 mp; curătura Răicenilor, ca 6.600 mp; Găvanul Roşcăi, ca 1 hectar, 2.900 mp; Rădiu lui Movilă, ea 8.800 mp; poiana Rotariului, ca 4.400 mp, coasta Hurmuzului, ca 2 hectare, 200 mp; poiana lui George Raicu, ca 4.300 mp; a lui Ştefan Galiţa, ca 3.209 mp; a lui Ioniţă Drob, ca 2.800 mp; a lui Ştefan Raicu, ca 5.200 mp; a lui Iordache a lui Anton Doniţaru, ca 4.500 mp; Pârâul Irinei, ca 7.500 mp; a lui Bejuşcă, ca 4.100 mp; marginea ea Dealul Vârâţi, ca 7.600 mp; poiana Notului, ca 3.100 mp; marginea la Pârâul Leaţului, ca 9.100 mp; marginea la poiana Leaţului, ca 3.000 mp; coasta Bozăriei, ca 13 hectare, 2.500 mp; în total 30 hectare, 8.100 mp, toate situate în perimetrul pădurii Statului Dolhasca; garanţia provizorie de 308 lei” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5939; Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5940; Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5940). Tătăruşi: „400. Locurile de arătură, şi anume: poienile numite Marginile Palancei, ea de 2 hectare, 864 mp; la poiana Turbăţicăi, ca 12 hectare, 8.880 mp; Babei, ca 6 hectare, 7.725 mp; Marginile Căprienei, ca 5 hectare, 120 mp; Bâtca, ca 18 hectare, 6.160 mp; Rujii, ca 11 hectare, 4.560 mp; Marginile Ţigulei, ca 8 hectare, 1.624 mp, şi Lanul Bodeşti, care ţine de moşia Statului Heciu, ca 30 hectare, 7.900 mp; dimpreună cu locurile de fâneţe, şi anume: Poiana Palancei, ca 2 hectare, 1.480 mp; sub Pripor, ca 1 hectar, 2.530 mp; Balta Rugei, ca 1 hectar, 7.900 mp; a lui Gh. Neamţu, ca 2 hectare, 3.270 mp; Ştefan a Porcului, ca 8.055 mp; Grigore Vasile, ca 1 hectar, 2.530 mp; Albinelor, ca 8.960 mp; Grigore Bogheanu, ca 5.370 mp; Gh. Macovei, ca 6.800 mp; Nicolai a Pristavului, ca 4 hectare, 2.960 mp; Grigore Bogheanu No. 2, ca 7.160 mp; Nicolae Filip, ca 8.055 mp; Gheorghe Gorgan, ca 1 hectar, 2.530 mp; Gheorghe Gordun, ca 1 hectar, 740 mp; Th. Sandu, ca 5.370 mp; a Surdoaiei, ca 1 hectar, 8.795 mp; Anton Pintilie, ca 2 hectare, 3.270 mp; Ion a Fârtului, ca 1 hectar, 740 mp; Iordache Pintilie, ca 8.950 mp; Gheorghe a Floarei, ca 8.055 mp; Theodor Negrea, ca 1 hectar, 6.110 mp; Theodor Vasile, ca 1 hectar, 6.110 mp; Theodor din Poiană, ca 3 hectare, 430 mp; a lui Pavel, ca 1 hectar, 1.635 mp; Theodor Lazăr, ca 1 hectar, 7.900 mp; Nicolae Neamţu, ca 1 hectar, 1.635 mp; Petrea Burtilă, ca 1 hectar, 2.590 mp; Theodor Burtilă, ca 1 hectar, 124 mp; a Ungureanului, ca 1 hectar, 5.215 mp; Constantin Ionică, ca 2 hectare, 6.850 mp; Preotului Gheorghe, ca 7.160 mp; Ion a Aniţei, ca 3.580 mp; Poiana Oşlobanului, ca 3.580 mp; Socilor, ca de 5.370 mp; Vasile Pintilie, ca de 5.370 mp; Batileşti, ca de 1 hectar, 1.635 mp; a lui Mihaiu, ca de 1 hectar, 2.530 mp; a lui Niculăiţă, ca de 1 hectar, 740 mp; Nichifor, ca de 7.160 mp; Cocostârcului, ca de 8.950 mp; Albului, ca de 1 hectar, 8.795 mp; a lui Gâtlan, ca de 8.950 mp; a lui Grigore Iosub, ca de 6.265 mp; a lui Theodor a Lăzăroaei, ca de 5.340 mp; a Nuţului, ca de 6.265 mp; a lui Petrea Ionoaia, ca de 8.950 mp; a Preotului Costache şi o margine a Preotului Ion, ca de 1 hectar, 6.100 mp; a lui Careja, ca de 2 hectare, 1.480 mp; Groapa Rusului, ca de 4 hectare, 1.170 mp; în total ca de 161 hectare, 6.390 mp, situate în perimetrul de pădure a Statului Tătăruşi; garanţia provizorie lei 1.430” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5940).

 

1899: Teritoriul vechiului Ilişieşeuţi sau Ilişeşte, deci vechiul sat Dolhasca, cel de pe Dealul Mare şi din împrejurimi, care purta numele lui Ilie Popşea, este uşor de identificat, după licitaţia din 1899, în care se vorbeşte despre parcelele de pământ din Lespezi şi, mai sus, Heci, de pe moşia care a aparţinut mănăstirii Probota: „Locul cârciumii din colt, pe plan lit. b4, de pe moşia Heciu, în întindere suprafaţa totală ca de 1.240 mp, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinânduse, la nord-est, cu drumul şi, la sud-vest, cu locuitorii Gheorghe Ciocănel, Alexandru Rusu şi Vasile a lui Ilie Niţă; arendat, pe anul 1899-1900, cu lei 3, bani 75; garanţia: lei 10. Concurenţa începe de la suma de lei 349, bani 60. / Locul cu moara cu o piatră, stare slabă, pe plan lit. b2, de pe moşia Heciu, în întindere suprafaţa totală ca de 9.450 mp, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord şi vest, cu drumul, la est cu locuitorul Gheorghe Puiu, şi la sud cu locuitorii Vasile Hrişcă şi Ion a lui Nică Puiu; arendat, pe periodul 1897-1902, cu lei 48 anual; garanţia: lei 96. Concurenţa începe de la suma de lei 3.550. / Locul ariei, având pe el un coşar şi un hambar ruinat, precum şi materialul unei standole şi a unei case, pe plan lit. b5, de pe moşia Heciu, în întindere suprafaţa totală ca de 2 hectare, 7.200 mp, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu imaşul satului Heciu, la sud cu şoseaua Heciu-Tătăruş (unde au fost aduse curţile cu tătari ale lui Petrea Şoldan, de la Tământaşinţi – n. n.), la est cu şoseaua şi locul de casă al locuitorului Vasile Melinte, la vest cu locul casei lui Simion Lişman şi imaşul locuitorilor; arendat, pe periodul 1895, până la 1900, cu lei 55 anual; garanţia: lei 110. Concurenţa începe de la suma de lei 1.308. / Locul hăţaşului, pe plan lit. b7, de pe moşia Heciu, în întindere suprafaţa totală ca de 3 hectare, 5.352 mp, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord şi sud, cu drumul, la Est cu locurile însurăţeilor şi, la vest, cu zona C. F. R. Lespezi-Paşcani; arendat, pe periodul 1895-1900, cu lei 22 anual; garanţia: lei 45. Concurenţa începe de la suma de lei 1.414, hani 10. / Locul morii din sus, de la Bodeşti, cu mai multe răchiţi pe malul pârâului Bodeşti, din moşia Heciu, pe plan litera b8, în intindere suprafaţa totală ca de 5 hectare, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord, cu loturile mici No. 85, 86, 87, 88 şi 89, la sud şi est, cu lotul mic No. 84 şi cu pârâul Bodeşti, şi, la nord-vest, cu parcelarea locuitorilor de pe Tătăruş; arendat, pe anul 1899-1900, cu lei 100; garanţia: lei 200. Concurenţa începe de la suma de lei 2.550. / Locul morii din jos, de la Bodeşti, cu mai multe răchiţi pe malul pârâului Bodeşti, din moşia Heciu, pe plan litera b9, în întindere suprafaţa totală ca de 5 hectare, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota; învecinându-se, la nord-est, cu loturile mici No. 80, 81, 82, 83 şi 84, şi, la sud-vest, cu pârâul Bodeşti; arendat, pe anul 1899-1900 cu bunul de mai sus; garanţia lei 200. Concurenţa începe de la suma de lei 2.550”[24].

 

1901, Gustav Weigand: „Din cauza deplasării anevoioase pe drumurile jalnice de pe terenul deluros din judeţele Dorohoi și Botoșani, mi-am lăsat trăsura şi bagajele în Fălticeni și am luat, mai întâi, trenul, prin Dolhasca, spre Verești, de unde un birjar evreu, pentru 2 franci, m-a dus la Dumbrăveni, locul naşterii lui Eminescu. Primarul m-a trimis la preot, pe care nu l-am găsit acasă, așa că nu am avut de ales şi a trebuit să-mi petrec noaptea într-un han mizerabil din sat, unde a trebuit să mă mulţumesc cu niște ouă și cu o cameră murdară, ca nu îngăduie nici măcar gândul la odihnă. Dar, cu siguranță, am fost compensat de materialul lingvistic abundent[25], pe care puteam să-l adun acolo, în restul timpului”[26].

1913: Raportul prefectului de Suceava, Nicolae Catargi, adresat ministrului de interne, precizează că, în anul respectiv, doar „câteva zecimi de km” din şoseaua Fălticeni-Dolhasca sunt pietruite, iar restul porţiunilor „nu pot rezista unor vremuri rele mai îndelungate, mai ale primăvara, după dezgheţ, când se desfundă pe mari distanţe şi devin impracticabile”, că „în anii din urmă s-a construit pod definitiv peste Siret la Dolhasca şi Lespezi” şi că „bolile cu caracter endemic” fac ravagii prin judeţ[27].

 

1917: „În tranşeele de lângă gara Dolhasca, s-au găsit bucăţi de silex, corect cioplite, care au fost dăruite muzeului de dl prof. Constantin Fedeleş, de la Universitatea din Iaşi”[28].

 

1922: În extrasul din 9 august 1922, este menţionat şeful ocolului silvic Dolhasca, Gh. Tărnăuceanu, care se alăturase membrilor Iacob Ştefănescu, Ştefan Albu, Gh. V. Bertea şi secretarului I. Pişleru, în formularea următorului proces-verbal: „Comisiunea, în unanimitate, decide: Constată că nu e cazul de a se proceda la expropriere din moşia Slobozia-Drahuţa, proprieatea doamnei Elena colonel A. Rotariu, deoarece posedă teren cultivabil sub 150 ha, moşia fiind în regiune de şes, cu cereri de împroprietărire mari şi fără investiri importante în inventar”. / În 24 octombrie 1922, comisia „expropriază pentru cauza de utilitate naţională bunurile mici, proprietatea Statului, din satul Probota, comuna Dolhasca, plasa Dolhasca, judeţul Suceava, în următoarea întindere şi megieşie: a) Zăvoiul „Odaia”, teren arabil, suprafaţa de 50 ha, la nord, est, sud cu râul Siret, la vest cu zăvoiul „Lespezi”, cu delimitarea 1864 şi cu loturile locuitorilor din Prohota; b) Aria proprietăţii teren arabil, în suprafaţă de 2 ha 1.0135 ari, megieşit pe trei părţi cu delimitarea rurală 1864, iar la est, cu drumul comunal”. / În 23 octombrie 1922, comisia, condusă de judecătorul Ilie Cocea şi având în componenţă pe Iacob Ştefănescu, Gh. Jaba şi secretarul I. Pişleriu, „expropriază pentru cauză de utilitate naţională, din pământul bisericii din Dolhasca, situat în plasa Dolhasca, judeţul Suceava, câtimea de 23 ha, în următoarele 4 trupuri, şi anume: a). Trupul „Curătura”, în suprafaţă totală de 19 ha 70 ari, din care 9,50 ha arabil şi 10,20 ha fânaţ, cu următoarele megieşiri: la nord, cu locul locuitorilor din Dolhasca, la sud, cu fânaţul locuitorilor din Dolhasca din 1864, la est, cu ogoarele locuitorilor din  Dolhasca şi, la vest, cu proprietăţile locuitorilor din satul Gulia, C.F.R. şi pârâul Şomuz, ce desparte trupul „Curătura” de terenul locuitorilor din Gulia; b). Trupul „În obădărie”, în suprafaţă de 65 ari teren arabil, megieşit, la nord, cu locul viran al comunei, la sud, cu terenul lui Vasile Petraru, la est, cu Neculai Maxim şi grădinile locuitorilor din Dolhasca, la vest, cu Gheorghe D. Petraru; c). Trupul „La Dascălu”, în întindere de 1 ha 45 ari arabil, megieşit, la nord, cu Costache Barieanu, la sud, cu drumul satului ce merge la biserică, la est, cu Toader Pădurariu, la vest, cu proprietatea lui Vasile Mihailescu şi restul pământului bisericesc; d). Trupul „Peste Siret”, în întindere de 1 ha 20 ari arabil, megieşit, la nord, cu proprietatea lui Mihai Simionescu, la sud, cu proprietatea locuitorilor din Dolhasca, la est, cu linia dintre ogoare şi, la vest, cu fânaţul locuitorilor din Dolhasca. Terenul expropriat prin prezentul proces-verbal face parte din regiunea I-a, grupa A. Drept care am dresat prezentul proces-verbal într-un exemplar, care se va înainta, împreună cu dosarul comisiunii judeţene Fălticeni, o copie de proces-verbal se va înainta Casei Centrale a Cooperaţiei şi Împroprietăririi, prin consilierul agricol al judeţului, una parohului bisericii respective şi primăriei comunei Dolhasca, şi un extras, direcţiunii Monitorului Oficial”. / În 25 octombrie 1922, comisia, condusă de judecătorul Ilie Cocea şi având în componenţă pe Iacob Ştefănescu, Gh. Jaba şi secretarul I. Pişleriu, revine la Dolhasca şi hotărăşte: „Expropriază, pentru cauza de utilitate naţională, din pământul bisericii din satul Gulia, comuna Dolhasca, plasa DoIhasca, judeţul Suceava, câtimea de 12 ha 31 ari pământ arabil şi de imaş, ce trece peste cota de 13 ha, în următoarele trupuri şi megieşii: a). Trupul „Imaş”, în suprafaţă de 6 ha 59 ari, la nord şi vest, cu pădurea satului Gulia, şi, la sud şi est, cu islazul locuitorilor din Gulia; b). Trupul „În Dealul Nucului”, în suprafaţă de 4 ha, megieşite, la nord, cu proprietatea lui Neculai lremia, la sud, cu Teodor Crăsnariu, la est, cu locul bisericesc, la vest, cu grădina preotului Moţoc; c). Trupul „Lângă biserici”, în suprafaţă de 1 ha, megieşit, la nord, cu pământul şcolii, la sud, cu locul preotului Stupcanu, la est, cu Ion Nichitoaia şi, la vest, cu drumul satului. d). „La Împărătescu”, în suprafaţă de 72 ari, megieşit, la vest şi nord, cu locuitorii din Valea Poenei, la sud, cu Constantin Gorilei, şi, la răsărit, cu apa Şomuzul”. / În 25 octombrie 1922, aceeaşi comisie hotărăşte: „Expropriază, pentru cauza de utilitate naţională, din pământul bisericii satului Probota, comuna Dolhasca, plasa Dolhasca, judeţul Suceava, câtimea de 12 ha din lotul de 24 ha şi care câtime e megieşită, la est, cu locuitorii din Probota, la sud, cu drumul comunal Probota-Lespezi, la nord, tot cu pământurile locuitorilor din Probota, iar la vest, până la completarea suprafeţei expropriate de 12 ha, cu locul ce rămâne bisericii”. / În 30 octombrie 1922, comisia condusă de judecătorul Ilie Cocea hotăra exproprierea, „pentru cauză de utilitate naţională, din pământul bisericii Liteni, comuna Liteni, plasa Dolhasca, judeţul Suceava, câtimea de 12 ha 34 ari teren arabil şi fânaţ, cu urătoarele megieşii: la nord, moşia Liteni, la sud, cu pădurea Liteni, la răsărit, cu moşia Liteni şi, la apus, cu partea rămasă neexpropriată a bisericii”. / Judecătorul A. Faur, inginerul Gheorghe Tărnăuceanu – delegatul Casei Pădurilor şi, desigur, şeful Ocolului silvic Dolhasca, Iacob Ştefănescu – delegatul Casei Centrale şi secretarul I. Pişleru, hotărau, nedatat, exproprierea, „pentru înfiinţare de izlaz comunal, inecesar comunei Dolheşti şi repartizează satului Dolheştii Mici suprafaţa de 50 hectare de pădure din pădurea Statului „Diudiu”, cantonul Pelineşti, în următoarele megieşii: la nord-vest, cu pădurea Statului „Diudiu”, la nord, cu pădurea „Poiana Răftiganului”, la est, cu delimitarea locuitorilor din comuna Dolhasca şi, la sud, cu delimitarea locuitorilor din satul Dolheştii Mici”[29].

 

1924: „Comisiunea, în unanimitate, decide: Se expropriază, pentru cauză de utilitate naţională, în folosul locuitorului Ion a lui Gheorghe Irimia, din comuna Dolhasca, bunul mic B4 sau casa vătafului din satul Probota, comuna Dolhasca, judeţul Fălticeni, în următoarele megieişii: la răsărit cu dumul comunal şi mănăstirea, la apus cu proprietatea arendaşului Ion a lui Gheorghe Irimia, la nord cu proprietatea locuitorului Zaharia a lui Ilie Popa şi la miază-zi cu uliţa satului. Terenul este de calitatea I şi face parte din regiunea I, grupa A. / Comisiunea, în unanimitate, hotărăşte: Expropriază, pentru cauză de utilitate naţională, următoarele trupuri, proprietatea comunei Dolhasca: 1). Bunul numit fierăria lui Chinolea, în întindere aproximativ de 5 prăjini sau 900 mp, megieşit la răsărit cu şoseaua Dolhasca-Lespezi, la apus cu Maria Săndeanu, la nord drumul şi proprietatea locuitorului Petre Oprişan, la sud şoseaua comunală şi proprietatea Mariei Săndeanu, care s-a atribuit locuitorului Petre Chinolea, locuitor din comuna Dolhasca, judeţul Fălticeni. 2). Bunul numit Balta Puraveţ, în întindere aproximativ de 15 prăjini sau 2.700 mp, megieşit la răsărit cu Theodor Strugariu şi drumul, la apus şoseaua Dolhasca-Lespezi, la sud drumul comunal, şi la nord Dumitru Şchiopu. 3). Bunul numit la Balta Cap Mare, în întindere aproximativ 20 prăjini sau 3.600 mp, megieşit la nord cu şoseaua Dolhasca-Liteni, la apus cu Catinca D. Cot şi Ion Cap-Mare. la sud cu Vasile Surugiu şi terenult expropriat, la nord cu linia ferată Dolhasca-Fălticeni. / Toate aceste terenuri fac parte din regiunea I, grupa A, şi sunt de calitatea I”[30].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru Patrie în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24[31]: Cantoriţa Constantin, caporal, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Tătăruşi, jud. Baia, mort la 2 iulie 1941; Bejan Gheorghe, soldat, ctg. 1935, cu ultimul dorniciliu cunoscut în com. Tătăruşi, jud. Baia, mort la 18 iulie 1941”.

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Bălan Elvira, învăţătoare, consiliera Centrului Dolhasca; Sandu Alexandru, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Dolhasca, jud. Baia, mort la 7 iulie 1941; Colibă Gheorghe, caporal, ctg. 1933, cu ultimul dorniciliu cunoscut în com. Tătăruş, jud. Baia, mort la 13 iulie 1941”[32].

 

1963: În cronologia lui Emil Brumaru, din prefața cărții Julien Ospitalierul[33], se dau reperele legăturii Poetului cu Dolhasca. În 1963, „se căsătorește cu Doina Popescu, fostă colegă de facultate, medic la Circumscripția din Dolhasca. Este repartizat la Dolhasca, medic la Spitalul Mixt Rural din Dolhasca. Stă în gazdă, lângă bariera căii ferate Dolhasca-Fălticeni, în Cotul Morii”. Beneficiază de numeroase vizite ale lui Adi Cusin. În 1967, „Grupul oniric este invitat la Dolhasca de Anul Nou. Dimov vine cu soția, Marina, și fiica, Ileana. Țepeneag este cu Mona, Vintilă Ivănceanu – singur”. Dimov revine la Dolhasca în vara anului 1968 și așa mai departe, Dolhasca devenind, prin și datorită lui Emil Brumaru, un adevărat pol al culturii române.

 

 

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 264, p. 474

[2] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, p. 57

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 6, pp. 6, 7

[4] Ibidem, p. 9

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 19, pp. 27, 28

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, Bucureşti 1976, doc. 33, p. 46

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 246, pp. 441, 442

[8] Bogdan, I., Documentele moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi 1933, p. 15

[9] Bogdan, I., Documentele moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi 1933, p. 14

[10] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 351, p. 425

[11] AŞRSSM, Moldova în epoca feudalismului, I, Chişinău 1975, p. 349

[12] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. XXI, Bucureşti 1911, p. 185

[13] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886 p. 241

[14] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. XXI, Bucureşti 1911, p. 254

[15] Ibidem, p. 246

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1838, pp. 580, 581

[17] România Liberă, Anul X, Nr. 2640, duminică 25 mai / 6 iunie 1886, p. 3

[18] Monitorul Oficial, No. 199, vineri 9/21 decembrie 1888, p. 1

[19] Ionescu, Serafim, Dicționar geografic al județului Suceava, București 1894, pp. 95-97

[20] Epoca, No. 192, Anul II, sâmbătă 29 iunie 1896, p. 1

[21] Epoca, No. 466, Anul III, sâmbătă 31 mai 1897, p. 3

[22] Epoca, No. 482, Anul III, marţi 17 iunie 1897, p. 2

[23] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15/27 noiembrie 1899, pp. 6354-6357

[24] Ibidem

[25] Lui Gustav Weigand i-au cântat, la Dumbrăveni:  Rucsanda a Gafiţi (Foaie verde trii pelini), Gheorghi a Gafiţi (Foaie verdi arţăraş)

[26] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[27] Opinia, Nr. 1880, Anul X, joi 16 mai 1913, p. 3

[28] Bianu, Vasile, Însemnări din războiul României Mari, I, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, pp. 148-150

[29] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2627-2631

[30] Monitorul Oficial, nr. 44 din 28 februarie 1926, p. 2109

[31] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[32] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[33] Brumaru, Emil, Julien Ospitalierul, Polirom, Iași 2009, pp. 7 și următoarele


În jurul evadării banditului Tcaciuc

Banditismele şi crimele comise de Tcaciuc în Bucovina. El a fost tovarăşul banditului Teodorovici.

 

Cernăuţi, 6 septembrie. Evadarea de la închisoarea Văcăreşti a fiorosului criminal Vasile Tcaciuc a produs multă vâlvă în regiunea noastră, în­trucât numitul bandit, care e originar din Bucovina, a terorizat înde­lung acest ţinut, unde a comis nu­meroase banditisme. Dacă echipele de poliţişti şi poterele de jandarmi nu vor reuşi să-l prindă, este mai mult ca sigur că îndrăzneţul bandit se va înapoia în Bucovina, deoarece are aci rude şi prieteni, la care se poate adăposti. De altfel, autorităţile noastre au şi fost înştiinţate despre evadarea banditului, aşa că au luat toate măsu­rile pentru urmărirea lui.

 

Se poate presupune că iniţiativa evadării de la Văcăreşti se datoreşte banditului Tcaciuc, întrucât numitul este nu numai îndrăzneţ, ci şi de o rară şiretenie. Exact acum un an, adică pe la începutul lunii Septembrie 1931, banditul Tcaciuc, găsindu-se în Bucovina, a fost urmărit îndeaproape de jandarmi. Numitul se baricadase într-o casă izolată, la marginea orăşelului Cozmeni. Fiind înştiinţate telefonic organele poliţieneşti din Cernăuţi, acestea au trimis la faţa locului o camionetă cu 15 agenţi. În timp ce poliţiştii se găseau la o apreciabilă depărtare de casa în care se baricadase banditul, sfătuindu-se cum să-l captureze, numitul a izbutit să scape de încercuirea poliţiştilor şi a jandarmilor, travestindu-se femeieşte şi strecurându-se astfel nestingherit printre urmăritori. Când poliţiştii au prins de veste, era prea târziu. Banditul dispăruse, iar în casă nu s-au mai găsit decât hainele lui.

 

Isprăvile Banditului în Bucovina. După cum se ştie, Vasile Tcaciuc a fost arestat în urma celor două crime, pe care le-a comis în Ploieşti. Numitul are însă un voluminos do­sar de banditisme, comise în Bucovina. Vasile Tcaciuc s-a întovărăşit, de la început, cu periculosul bandit Vladimir Teodorovici, care a murit acum o lună, în închisoarea din Cernăuţi, în urma unei septicemii. După o serie întreagă de banditis­me, Vasile Tcaciuc fusese prins, acum trei ani, dar a izbutit să eva­deze. La activul său mai are asasi­narea unui gardist, pe care l-a împuşcat mortal, într-o suburbie a ora­şului.

 

După ce se întovărăşise cu Vladimir Teodorovici, deşi ambii erau ur­măriţi îndeaproape de politie, au avut cutezanţa de a face un chef monstru, într-un local din centrul oraşului. Împreună cu ei se găsea şi Veronica Baranovsca, amanta lui Teodorovici. Poliţia prinzând de veste, au plecat la faţa locului numeroşi agenţi. Bandiţii au reuşit să se fofileze şi s-au refugiat într-o caisă din suburbia Caliceanca, unde s-au baricadat. Politia i-a urmărit şi a încercuit casa. S-a încins o luptă aprigă, cu revolverele, între poliţişti şi cei doi bandiţi. Unul din gardişti, anume Fediuc, a fost grav rănit de banditul Tcaciuc. Veronica Baranovsca, fiind şi ea rănită de un glonte al poliţiştilor, cei doi bandiţi au abandonat-o, reu­şind apoi să scape din nou, printr-o ieşire dosnică a locuinţei.

 

Procesul acestei isprăvi s-a judecat acum două luni. În faţa tribuna­lului din Cernăuţi, însă dezbaterile au fost amânate, întrucât nu putuse fi adus la proces inculpatul Tcaciuc, care făcea pe bolnavul la închisoa­rea din Bucureşti. Până a nu pleca la Ploieşti, unde a comis cunoscutele crime, banditul Tcaciuc a mai dat şi alte lovituri la Bucovina, cele mai multe în tovără­şia banditului Teodorovici. După cum reiese din dosarul isprăvilor lui Teo­dorovici, se pare că Tcaciuc a luat parte şi la asasinarea bătrânei mi­lionare Regina Motsch din oraşul nostru.

 

După arestarea lui Teodorovici, banditul Tcaciuc n-a mai fost semna­lat prin împrejurimile Cernăuţilor, unde îşi avea adăposturile lui favorite. El a plecat la Bucureşti şi, de acolo, la Ploieşti. Dacă nu va fi prins în câteva zile, e de aşteptat să se refugieze din nou în judeţul Cernăuţi. Numitul are o soră în satul Ceahor, precum şi vechi tovarăşi si tăinuitori prin subur­biile oraşului nostru”[1].

 

 

[1] Adevărul, No. 14930, Anul 46, miercuri 7 septembrie 1932, p. 3


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şipeniţ

 

 

 

ŞIPENIŢ. Şipeniţ (Şipinţi, Sepenic), ţinut între Prut şi Nistru, la nordul Bucovinei actuale, judeţul Cernăuţi, şi parte din Hotin. În secolul 14 era stăpânit de voievozi români, vasali Poloniei, din care sunt cunoscuţi: Ştefan, la 1350, apoi fiul său, Petru. La 1394, Regele Poloniei conceda acest ţinut lui Ştefan I Voievod în Moldova, urmaşul lor, şi, de atunci, ţara Şipeniţ face parte din a Moldovei. O întărire de stăpânire a Şipeniţului, împreună cu Sniatin, fu făcuta de Rege lui Stefan al II-lea, la 1433. Cât va timp, apoi, ţinutul fu cârmuit de un staroste. În Bucovina, numele e păstrat de satul Şipeniş, la apus de Cernăuţi, de la care îi venea numele”[1]. Tratatul maghiaro-polon, din 1412, de împărţire a Moldovei între cele două state, conduse de doi regi fraţi între ei, Sigismund, regele Ungariei, şi Vladislav, regele Poloniei, document pe care îl găsim transcris în cronica „Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae”, de Jan Dlugosz, paginile 133-139, se vorbea despre „pădurile cărora li se spune Bucovina mare, pornind de la munţii Alpi sau Ungureşti, pe acelaşi teren dintre ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenyczensenm, până la Siret, de unde se întind alte păduri, numite Bukowina mică, până la râul Prut”, primul teritoriu urmând să-i revină Ungariei, iar celălalt Poloniei. Dar o aşezare Şipeniţ, menţionată ca atare, nu doar ca ţinut, apare în mărturii din 1433, 1434 şi 1453, mai întâi drept „Şepinţi”, apoi, din 1661, drept „Şipeniţa”.

 

1497: „Deja pe la 27 august sunt ciocniri cu moldovenii la Sepeniţ, cu ocazia încercării de a trece Prutul (Cronica dela Bis­triţa), totuşi de-abia la 1 septembrie (Cronica lui Hermann) Albert aduce la îndeplinire, la Coţmani sau în Sepeniţul apro­piat, neprevăzuta violenţă, dar hotărât duşmănoasă lui Ştefan, prin arestarea solilor, care erau, în acelaş timp, doi dintre cei mai renumiţi demnitari, din care, evident, voia să aibă la Liov ostateci închişi. Totuşi, chiar din acest pas evident duşmănos Albert n-a ştiut să tragă consecinţele”[2].

 

1662: Satul Şipeniţ aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul marelui duce al Lituaniei, Kiejstut. Vitovt, duce al Lituaniei din 1392, până în 1430, moare în bătălia de la Troki. Drept moştenitori ai ducelui lituanian aveau să se revendice, în 12 mai 1662, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin, pârcălab de Hotin, Dabija Vodă considerând că urmaşul legitim al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin.

 

1812: Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şipeniţ a fost ctitorită, în 1812, de Dimitrie de COSTIN. În 1843, biserica, aflată sub patronatul familiei COSTIN, avea 1.935 enoriaşi din Şipeniţ şi Luh, fiind slujită de preotul administrator Ioan DAŞCHIEVICI. În 1876, drepturile şi responsabilităţile  patronale fuseseră moştenite de Ioan de COSTIN, paroh fiind Simeon DAŞCHIEVICI, iar numărul enoriaşilor ajungând la 2.628. În 1907, patroni bisericeşti erau baroninele Pulcheria VASILCO şi Anisia MUSTATZA, paroh fiind Constantin MICHITOVICI, născut în 1850, preot din 1881, paroh din 1888, postul de cantor fiind vacant.

 

1857: Din 1857, funcţiona la Şipeniţ o şcoală cu 5 clase[3].

 

1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti. „Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico”[4].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[5].

 

1893: „Ce a cercetat şi săpat Szombathy în 1893? În primul rând, Şipeniţul, la 15 km vest-nord-vest de Cernăuţi, la marginea aluviunilor de pe malul stâng al Prutului. În mai puţin de două pagini, Szombathy rezumă ce a găsit, dar arătările sale sunt foarte de preţ, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Cucutenii din judeţul Iaşi şi asemenea cu Petrenii din Bălţi ai Basarabiei, la Şipeniţ nu s-a mai revenit, ceea ce neapărat va trebui să se facă cândva, mai ales cal, de asta data, asemenea cu Cucutenii, reprezentaţi mai bine la Berlin, decât la noi, în ţară, material mai mult şi mai frumos de la Şipeniţ se află la Viena, şi nu la Cernăuţi, iar la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, nici un singur exemplar”[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şipeniţ (Szipenitz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe ambele maluri ale pârâului Soviţa, în vecinătate cu Lujeni şi nu departe de râul Prut şi de localitatea Berhomet pe Prut. Suprafaţa: 15,06 kmp; popu­laţia: 2.898 locuitori ruteni, de religie gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 2.607 locuitori, şi că­tunul Luh. Printr-un bun drum comu­nal, este legată cu drumul principal Sniatin – Cernăuţi, ce se află la o depărtare numai de 1 km de comună; de ase­menea, comunică cu drumu­rile districtuale Berhomet pe Prut – Coţman şi Lujeni – Viteliuca, precum şi cu drumul principal Cernăuţi – Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, zidită la 1812 de către Dumitru de Costin. Această localitate este una din cele mai vechi din întreaga Bucovina, judecând după lucru­rile ce s-au găsit în pământ, aparţinând epocii de tranzitie de piatră şi bronz. În cronici găsim localitatea amintită pe la 1400. În secolul următor, Şipeniţul figurează chiar ca centru al unui ţinut, ce şi-1 disputau când Moldova, când Polonia, sub numele de Terra Sipenitiensis. Petru cel Şchiop ridicase localitatea chiar la rangul de târg. Tot aci se află şi un ochi de mare, de care sunt legate felurite legende locale. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu prăsila de vite; mulţi din locuitori trec însă, peste vară, în România, cău­tând de lucru. Comuna posedă 1.757 hectare pământ arabil, 98 hectare fânaţuri, 23 hectare grădini, 67 hectare imaşuri, 88 hectare păduri, 25 hectare heleşteie. Se găsesc 45 cai, 897 vite cornute, 126 oi, 187 porci, 32 stupi de albine. Şipeniţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 7,02 kmp; popu­laţia: 82 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni şi po­loni”[7].

 

1914-1918: Alexandru a lui Aftanasi Misevici, născut în Şipeniţi, la 2 mai 1885, a fost înrolat, la începutul războiului mondial, în armata austriacă şi a plecat în cetatea Przemysl. Cu luarea acestei cetăţi, ajunse în captivitatea rusească; îmbolnăvindu-se în Rusia, a murit într-un spital, în vara 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Aniţei Misevici, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Doroftei Spaniuc, agricultor, Şipeni”[9].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ra 133/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 204, Şipeniţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 169 ha 67 a 68 mp, proprietatea dnei Anysia Miron Costin, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Wassilko-Serecki Alexandru conte, Şipeniţ (Cincău); Wassilko-Serecki Anisia contesa, Şipeniţ”[11].

 

1929: Şipeniţ, comună rurală, judeţul Cernăuţi, plasa Şipeniţului; 3.700 locuitori. După Legea din 1929, sat în comuna Lujeni”[12].

 

1943: „Tribunalul Cernăuţi: Adinite acţiunea înregistrată la Nr. 2.070 din 5 octomvrie 1942, intentată de Toader Halupeneo, agricultor din comuna Şipeniţ, judeţul Cernăuţi, în contra lui Augustin Zanchi, fost cu domiciliul în comuna Şipeniţ, iar în prezent necunoscut, şi, în consecinţă: / Obligă pe pârât să predea reclamantului imobilul compus din parcela de grădină Nr. 3.748/2, cu casa Nr. 852, descrisă în planul de situaţie Nr. 342 din 21 septemvrie 1928, situată în comuna cadastrală Şipeniţ, judeţul Cernăuţi, imobil ce i-a fost vândut reclamantului pentru suma de 150.000 lei şi să consimtă la intabularea acestui imobil în cartea funciară din comuna Şipeniţ. Mai obligă pe pârât să plătească reclamantului şi suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată şi onorar de avocat”[13].

 

 

[1] Lecca, O. G., Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937, p. 505

[2] Analele Moldovei, Vol. I, fasc. I-IV, ianuarie-decembrie 1941 p. 73

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 80, 1907 p. 159, 110

[4] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Cronica numismatică şi arheologică, Nr. 105, Anul XII, Bucureşti, ianuarie-martie 1936, p. 164

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 217

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[12] Candrea, Aurel; Adamescu, Gheorghe, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Partea I şi Partea II, Bucureşti, fără an, p. 1893

[13] Monitorul Oficial, Nr. 194, 20 august 1943, p. 5734


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerbăuţi

 

Ziua Împăratului, la Şerbăuţi, în Bucovina

 

ŞERBĂUŢI. Satul Şerbăuţi, atestat, alături de Hânţeşti (de la „hanţă”, care înseamnă cal mic, mârţoagă), în 15 iunie 1431, când Cupcici face nişte schimburi de sate cu Catamare, în faţa Divanului lui Alexandru cel Bun.

 

1492: În 17 martie 1492, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful şi surorii sale, Marina, amândoi copii ai Maruşcăi şi nepoţi ai lui Şteful Jumetate, satul Şerbăuţi pe Siret.

 

1662: În 9 decembrie 1662, Gligoraş, vătăman de Şerbăuţi, depunea mărturie la stâlpirea părţii de moşie a lui Hulubei din Calafindeşti.

 

1682: În 8 septembrie 1682, popa, diaconul şi Pătraşcu, toţi din Şerbăuţi, erau martori la o vânzare de moşie a aceluiaşi Hulubei în Botoşeniţa.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerbăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 25 birnici.

 

1774: Biserica Sfântului Vasile din Şerbăuţi, construită în 1774 şi reconstruită, ca biserică nouă, în 1906, avea, în 1843, 759 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Georgie ILASIEVICI, patron bisericesc fiind familia WOLANSKI. În 1876, patron bisericesc era Michael von KAPRI, biserica avea 1.266 enoriaşi, paroh fiind Grigorie CERNIAVSCHI. În 1907, când patron bisericesc era baronina Albina KAPRI, paroh era Eugen SIRETEAN, născut în 1848, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1904, Hariton CASPAROVICI, născut în 1877.

 

1775: În 1775, satul Şerbăuţi avea 1 popă şi 49 familii de ţărani.

 

1790: După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.

 

1810: În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, iar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, aflând, apoi, un alt arendaş, Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.

 

1821: După înfrângerea eteriștilor la Drăgășani, în 19 iunie 1821 și fuga lui Ypsilanti în Transilvania, unde a fost arestat și întemnițat, generalul comandant al Galiției, contele Fresnel, luând în considerare necesitatea întăririi apărării granițelor Bucovinei, dispunând să li se alăture Regimentului nr. 10 Mazzuchelli și trei batalioane de grenadiri ale Regimentului nr. 41. „În septembrie 1821, Batalionul 3 a fost implicat pe deplin în serviciile de frontieră și a fost încartiruit la Gura Humorului, în timp ce Batalionul 2, cu companiile 7, 8 și 9, s-a deplasat la Suceava, iar companiile 10 și 11, la Siret și, de acolo, la Șerbăuți. În decembrie, după terminarea celei de-a 3-a perioade de redistribuire a trupelor, Batalionul 1 din Cernăuți, Batalionului 2 și companiile 7 și 8 din Zaleszczyki, a compania a 9-a din Jablonow, a 10-a din Kołomea, a 11-a din Pistyn, a 12-a din Kutty, iar din Batalionul 3, companiile a 13-a și a 16-a au fost încartiruite în Siret, a 14-a în Șerbăuți, a 15-a în Russ-Plavalar, a 17-a și a 18-a în Suceava. Divizia de grenadiri a Regimentului a rămas, cu batalionul Bilharz la Lemberg”[2].

 

1852: „Pădurile Bucovinei nu sunt doar un factor foarte important în bogăția națională, nu numai din punct de vedere al mărimii lor, ci și din punctul de vedere al varietății lor în cele mai excelente păduri… / De-a lungul granițelor Moldovei apar parcele extinse de pădure în jurul satelor Stănești, Poienile pe Holnica și Tereblecea, apoi la Șerbăuți și Călineștii lui Koparenku, și, în sfârșit, la Pătrăuți pe Suceava, sate ale căror păduri sunt printre cele mai bine păstrate”[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

 

1878: Michael Baron Kapri este consemnat drept latifundiar (Gutsbesitzer) în Șerbăuți, calitate care l-a impus ca membru (Mitglieder) în Comitetul Camerei de Comerț Cernăuți al președintelui Wilhelm von Alth (Gewerbekammer)[5]. Familia Kapri din Șerbăuți avea să doneze Bibliotecii Universității din Cernăuți „40 de volume”[6].

 

1880: Absolvă Facultatea de teologie a Universității din Cernăuți Czerniawski Leon din Șerbăuți[7].

 

1885: Din 1885, avea să fie deschisă la Şerbăuţi o şcoală cu 4 clase[8].

 

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu SERETEAN, cuprinde următoarele nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan ŞTEFANIUC, Grigori AURITE, Aurora AURITE, Elena BENDESCHI, Natalia SETEAN, Ecaterina MATEICIUC, Teofila RATCA (soţia lui Vasilie de RADCA, proprietar în Călineşti), George de URSULEAN, Ioan de MALINESCU, Nicolae de VOLCINSCHI şi comerciantul Lazar ŞTEFANIUC[9].

 

1893: În 10 octombrie 1893, Ileana, văduva lui Vasile Neculce, dăruieşte Şerbăuţii copiilor ei, Constantin şi Ioan, Ioan renunţând în favoarea lui Constantin, pentru alte moşii.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerbăuţi (Scherboutz), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Hatna, între comuna Calafindeşti şi Călineştii lui Cuparenco (Suceava), lângă hotarele cu România şi cu districtul Suceava. Suprafaţa: 12,36 kmp; popu­laţia: 1.254 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este lipită de drumul districtual Siret-Hatna; are o şcoală popu­lară, cu o clasă, şi o biserică cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776 era în posesia vor­nicului Constantin Sturdza. În această localitate se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.225 hectare pământ arabil, 221 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 201 hectare imaşuri, 371 hectare păduri. Se găsesc 63 cai, 520 vite cornute, 870 de oi, 443 porci şi 92 stupi. Şerbăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 8,77 kmp; popu­laţia: 68 locuitori, izraeliţi în majoritate; restul poloni, români, ruteni şi germani”[10].

 

1910: „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege. Adunarea a încheiat-o dl Dr. Cuparencu, cu următoarele cuvinte: „Domnilor, în anul acesta, serbează popoarele Austro-Ungariei o festivitate rară. În 18 august a anului acestuia, şi-a împlinit prea bunul nostru monarh ziua natală a 80-a. Să rugăm pe prea înaltul creator ca domnitorul nostru să trăiască mulţi şi fericiţi ani, în deplină sănătate spre înţeleaptă ocrotire şi fericire a popoarelor sale. Şi noi, care am fost, totdeauna, cei mai loiali să strigăm, dintr-un suflet, şi de astă dată „Trăiască împăratul Francisc Iosif I”. / Dintre familiile răzeşeşti, amintim pe Canţer, de Repta şi de Malinescul. Un lucru interesant am aflat, la adunarea aceasta, că, afară de păstorul sufletesc, picior de inteliginţă n-a călcat pe pământul Botuşeniţei, care e o comună foarte expusă” / R.[11].

 

1911: Un mecenate bucovinean. Suntem putini şi sărmani. Nevoi însă şi duşmani avem mulţi. Ca să putem ţine pas cu celelalte popoare, care se bucură de o mulţime de avantaje, noi trebuie să ne încordăm toate puterile noastre. Noi trebuie, din puţinul avut, să acoperim toate trebuinţele culturale ale neamului nostru, trebuie să susţinem toate societăţile şi întreprinderile chemate să grijească de luminarea minţii şi întărirea conştiinţei româneşti a poporului nostru. N-am fi putut şi nici n-am putea face faţă acestor trebuinţe, care se înmulţesc pe zi ce mergem, dacă în mijlocul nostru nu s-ar fi aflat români, bărbaţi şi femei, care, pricepând spiritul vremii, ar fi închinat rodul muncii lor de o viaţă întru sprijinirea întreprinderilor naţionale. Am avut fericirea însă ca, în momentele cele mai grele, să fim părtaşi de suflete mari, generoase, care au jertfit pe altarul culturii naţionale tot ce au putut agonisi într-o viaţă de om printr-o muncă cinstită şi dezinteresată. / Un astfel de suflet a fost şi mult regretatul Teodor Leuciuc, care, modest din fire, şi-a împlinit, toată viaţa sa, în mod conştiincios datoria şi, când s-a despărţit din lumea în care a contribuit, cu munca sa, la înaintarea neamului, a făcut o faptă care l-a scos deodată din şirul luptătorilor modeşti şi l-a aşezat în rândul dintâi al bărbaţilor noştri de seamă. Voim să însemnăm această faptă, ca să rămână ca un îndemn statornic pentru generaţiile viitoare. / Teodor Leuciuc e fiul gospodarului Vasile şi a soţiei sale Ana din comuna Şerbăuţi, districtul Siretului. E născut la 8 martie 1843. În 11 iulie 1871 este numit învăţător definitiv la Boian, unde devine, peste scurtă vreme, conducător al şcolii de două clase de acolo. Tot în Boian conduce, cu deosebită conştiinciozitate, agendele unui inspector şcolar local. În Boian, a dat Leuciuc o probă de ceea ce însemna, atunci, să fii învăţător. Trebuia să conducă trei institute, să instruiască în 4 limbi şi tot a aflat vreme să înfiinţeze o bibliotecă, o societate de ajutorare, să predea învăţământul agricol, pomăritul, legumăritul, albinăritul. Şi desigur că fel de fel de greutăţi materiale şi de alte categorii vor fi fost şi atunci de învins. Multora din tinerii noştri, care se descurajează la prima greutate, le poate servi ca model acest simplu învăţător de ţară, care a fost însă un atât de rodnic muncitor în ogorul şcolii. / În vacanţele de toamnă ale anului 1872, dl Leuciuc, în dorul de a se perfecţiona în specialitatea sa, frecventează un curs de progres la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi. În anul 1882, a fost ales, din partea învăţătorimii, membru în Consiliul Școlar districtual, în care a funcţionat până la transferarea sa din district. În anul 1885, dl Leuciuc a fost numit învăţător superior la Marginea, unde a rămas până la trecerea sa în pensie. / În tot timpul serviciului său, Leuciuc a fost un învăţător model, conştiincios până la exces, muncitor, străbătător şi plin de râvnă. Zecile de decrete de laudă, primite de la toate autorităţile şcolare, dovedesc aceasta. Şi să nu uităm în ce vremuri grele şi-a împlinit răposatul, în mod exemplar, datoria sa de învăţător şi sfătuitor al poporului. / N-a făcut multă reclamă în jurul activităţii sale, ci s-a mulţămit să aibă conştiinţa liniştită. Şi la viaţa naţională a neamului a luat parte, fiind membru al „Armoniei”, având o mare predilecţie pentru muzică. În cercurile învăţătoreşti, dar nu numai învăţătoreşti, se bucura de stima şi consideraţia cea mai largă; figura „moşului” Leuciuc era una din cele mai populare din întreaga ţară. Această viaţă frumoasă de muncă şi devotament a fost încoronată de o faptă nobilă: fundaţiunea de 10.000 coroane, ultimul gest al unui adevărat muncitor naţional, care, prin aproape 40 de ani, şi-a pus puterile sale în serviciul neamului său. Fie ca această frumoasă faptă a unui muncitor harnic şi cinstit să afle cât mai mulţi imitatori în cei ce au rămas în urma regretatului. Zilnic se înmulţesc greutăţile ce trebuiesc învinse, zilnic se cer jertfe noi. Și numai dacă în sânul neamului nostru se vor găsi mulţi membrii gata de jertfă, vom putea învinge şi trece înainte”[12].

 

1922: Primul eminescolog care a căutat urmele antecesorilor lui Eminescu la Călineşti, poetul şi sociologul Vasile Gherasim, studia, împreună cu „părintele Furtună”, în 6 septembrie 1922, „Conscripţia” din anul 1816, încoace, care acum se află la Arhivele Statului din Suceava. Marea surpriză pentru Vasile Gherasim a fost faptul că nici un urmaş al lui Vasile Iminovici, bunicul patern al lui Eminescu, nu ştia boabă româneşte şi că trei dintre copiii lui Vasile Iminovici s-au însurat la Şerbăuţi: Elena, născută în 1809, cu Dumitru Sandriuc din Şerbăuţi, Catinca, născură în 16 octombrie 1824, cu Procop Simocot din Şerbăuţi, şi Ioan, născut în 14 martie 1816, cu Maria lui Ştefan Mareci din Şerbăuţi[13].

 

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şerbăuţenii Varvara PROCHIPCIUC (40 ani în 1914), Alexandra POPESCU (14 ani în 1914) şi Nicolai GAVAZIUC (37 ani în 1914).

 

1915: „Șerbăuți unde limba ruteană se vorbește aproape exclusiv”[15].

 

1914-1918: Ioan a lui Alexandru Tanasiczuk, născut la 23 februarie 1883, în Şerbăuţi, luând parte la războiul mondial, a fost transportat, în iarna 1914/15, greu rănit, într-un spital în Ungaria şi ar fi murit acolo, după cum s-a aflat. Din acest timp, lipseşte orice veste de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Magdalenei Tanasiczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Elisaveta Leuciuc la Şerbăuţi”[17].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Vâlceanu Constantin, seria 1938, media 7.60, numit în comuna Şerbăuţi, postul VIII, jud. Suceava”[18].

 

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[19], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Grigoraş Gheorghe, Seredenciuc Victor, Daniliuc Alexa, înscrişi în registrul de naţionalitate al comunei Şerbăuţi, judeţul Rădăuţi”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Titeanu Constantin, de la Dărmăneşti, la Şerbăuţi; Rachieru Ioan, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti; Rachieru Felicia, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti”.

 

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[2] Formanek, Jaromir, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiment Nr. 41, Czernowitz 1887, p. 219

[3] Mittheilungen aus dem Gebiete der Statistik, Zweiter Jahrgang, Wien 1853, p. 43

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Beck. Paul, Administrativer bericht über die betheiligung Österreichs an der weltausstellung in Paris im Jahre 1878, Wien 1879, p. 331

[6] Zentralblatt für Bibliothekswesen, XXXV, cap. Umschau und neue Nachrichten, Czernowitz 1884,  p. 91

[7] Norst, Anton, Dr., Alma mater Francisco-Josephina, Czernowitz 1900, p. 122

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 36, 1907 p. 159, 135

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 12/1893, p. 3

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 216

[11] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, p. 13

[12] Foaia Poporului, apud Tribuna, Nr. 99, Anul XV, 6/19 mai 1911, p. 6

[13] Gherasim, Vasile, În satul Eminovicienilor, în Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Suceava 2012, pp. 12-23

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Nistor, I., Românii și rutenii în Bucovina, București 1915, p. 161

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[18] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[19] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

[20] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerăuţi

 

 

 

ŞERĂUŢI. Întărit, în 8 iulie 1453 lui Mihail logofăt, cel care avea să negocieze primul tribut cu turcii, „satul Şirouţi… mai sus pe Budilci”, care-l cumpărase de la Şendrică, a fost vândut, în 11 februarie 1478, de nepoţii lui Dan Poiană, Mihăilă şi Piţurcă, lui Iuga vistier („pan Ignatie, numit Iuga”), soţul cneaghinei Nestea, tatăl lui Mihul, Sobţea şi Sofica, pentru 300 zloţi tătăreşti. Şi, astfel, „în acelaşi ceas, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, pan Iuga vistier… a dat acest sat mai sus scris, anume Şirăuţi, mănăstirii noastre de la Putna”. Iuga fusese convins de egumenul Putnei, „smeritul arhimandrit Ioasaf”, să cumpere Şirăuţii şi să-l dăruiască mănăstirii încă din 25 ianuarie 1476, şi în 1 iunie 1476, ba chiar şi în 29 iunie 1476, în toate aceste documente menţionând şi Şirăuţii, printre danii de obiecte bisericeşti, de bani, de vii şi de cai, menite pomenirii lui veşnice „la 1 ianuarie, în ziua Sfântului Vasilie cel Mare, seara parastas, iar dimineaţa sfânta liturghie”.

 

1487: În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi… pe care sat îl cumpărase pan Iuga vistier de la Mihail şi de la Piţurca, nepotul lui Dan Poiană, pentru 300 de zloţi tătăreşti, iar pan Iuga a dat acest sat Şirăuţi pentru sufletul său mănăstirii noastre Putna”.

 

1622: În 12 martie 1622, Ştefan Tomşa întăreşte fostului staroste Gavrilaş „jumătate de sat Şerăuţi, cu heleştee, ce este lui cumpărătură de la Ionaşco, fiul răposatului Lupu Stroici… şi a opta parte tot din acel mai sus scris sat de Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la Gligorie, fiul lui Jadovanul, aşijdere şi altă a patra parte tot din acel mai sus scris sat Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la toţi nepoţii Stancăi”.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost satul Şerăuţi, cu heleşteu şi toate veniturile”.

 

1735: În Şerăuţi existau două biserici, cea a Sfântului Spiridon din Şerăuţii de Sus, construită în 1735  de Nicolae Alexandru MAVROCORDAT, şi cea a Adormirii Maicii Domnului din Şerăuţii de Jos, construită în 1779 de Iacov LOGOTHETTI, care avea să fie reconstruită în 1877-1881 şi sfinţită în 1884. În 1843, biserica din Şerăuţii de Sus, cu 1.099 enoriaşi, era patronată de Bogdan de ZADUROWICZ şi slujită de preotul administrator Nicolai ANDRIICIUC, iar biserica din Şerăuţii de Jos, cu 440 enoriaşi, era patronată de Louis von LOGOTHETY şi slujită de parohul Ioan TUREŢCHI. În 1876, la Şerăuţii de Sus, patron bisericesc fiind Josef von ZADUROWICZ, iar paroh, peste cei 1.458 enoriaşi, Avramie ANDREICIUC, Louis de LOGOTHETY rămânând patron bisericesc la Şerăuţii de Jos, unde nu exista preot pentru cei 626 credincioşi. În 1907, la Şerăuţii de Sus, sub patronatul evreului Salamon HOROWITZ, paroh era Miron GRIBOVSCHI, născut în 1844, preot din 1869, paroh din 1874, cantor fiind, din 1898, Leonti CHEIVAN, născut în 1860, iar la Şerăuţii de Jos, unde drepturile şi responsabilităţile patronale aparţineau lui Alexandru cavaler de GRIGORCEA, superb boier al Bucovinei istorice, alături de fratele său, paroh era Dionis ILASIEVICI, născut în 1852, preot din 1882, paroh din 1886, cantor fiind, din 1900, Vasile KWIATKOWSKI, născut în 1870.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerăuţi, moşia mănăstirii Sfântul Spiridon, „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iosip, 7 vădane, Catrina, Nastasa, Irina, Catinca, Palaghia, Gafiţa şi Tudosca, 11 case pustii şi 41 birnici, şi anume: Nicolaiu vornic, Grihor ŞEREMED, Nechita sin COIŢAN, Toader zet COIŢAN, Apostul COIŢAN, Grigoraş COIŢAN, Ion FRÂNZEIU, Andrei SOFRONII, Sofronii ZĂIŢĂNCU, Alecsa ONOFREICIUK, Dănilă ONOFREICIUK, Simion GRIGORIŞCIUK, Savin, Ion SAVIN, Ion vătăman, Gavril cojocar, Dumitraş ISAIANCIUK, Anton KALIICIUK, Georgii sin PAVĂL, Andrieş, Iftemi PAVLIUK, Dumitraş, Necolaiu ROMANCIUK, Grigoraş BEŞLIU, Toader, Ion GROSUL, Andronic rus, SÂRGHII, Dumitraşco vornic, Vasile, Toader MICIULENCU, Agapii MICIULENCU, Grigoraş ROMANCIUK, Petre, Costin OLINCIUK, Toader ROMACIUK, Dumitru HUŢUL, Dumitru HAGI, Nicolaiu HUŢUL şi Fodor rus.

 

1775: În 1775, satul Şerăuţi avea 1 popă şi 86 familii de ţărani iobagi.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

 

1876: Din 1876, funcţiona, la Şerăuţii de Sus, o şcoală cu 4 clase, iar din 1895, avea să se deschidă, la Şerăuţii de Jos, o şcoală cu 2 clase[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerăuţ, sat vechi, din care s-au format, în timpul din urmă, două comune cu administraţie particulară, Şerăuţii de Sus şi Şerăuţii de Jos. E menţionat, pentru prima oară, într-un hrisov din 20 iunie 1453, unde se spune că o ju­mătate aparţinea unui logofăt, numit Mihail. Prin hrisovul din 25 ianuarie 1476, trece în stăpânirea mănăstirii Putna. La 1776, era în posesia mănăstirii „Sfântul Spiridon” din Iaşi. De acest sat depindea, la 1780, şi cătunul Slobozia Şerăuţului sau Slobozia, care, cu timpul, s-a identificat cu o parte a satului, ce s-a dezlipit sub numele de Şerăuţii de Jos. Şerăuţii de Jos (Unter-Szeroutz sau Slobódka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Şerăuţi, în vecinăta­tea localităţilor Jucica Nouă şi Sadagura. Suprafaţa: 6,43 kmp; popu­laţia: 797 locuitori ruteni greco-ortodocşi. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, cu 578 locuitori, şi cătunul Şanţuri, şi târla Izavca. Este lângă drumul comunal ce leagă comuna Şerăuţii de Sus de Sadagura, precum şi lângă drumul principal Noua Suliţă – Sadagura – Dobronovăţ. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Spiridon”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Şerăuţii de Sus, o singură co­mună, numită Şerăuţi. Aci s-a aşezat, în timpuri, o colonie de ţărani scutelnici, din care pricină localitatea s-a nu­mit Slobozia sau Slobozia Şerăuţului, care colonie era pendinte, multă vreme, de satul vechi Şerăuţi şi a fost punctul de gravitaţie în jurul căruia s-au format locuinţe noi, de­venind, cu timpul, o comună cu administraţie particulară. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 478 hectare pământ arabil, 34 hectare fânaţuri, 20 hectare grădini, 132 hectare imaşuri, 30 hectare păduri şi 20 ari heleşteie. Se găsesc 59 cai, 170 vite cornute, 54 oi, 118 porci şi 29 stupi de albine. Şerăuţii de Jos (sau Slobozia Şerăuţilor), moşie, cu administraţie particulară, distictul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,85 kmp; populaţia: 71 locuitori izraeliţi şi ruteni, gr. or., gr. cat. şi rom. cat., apoi 3 români ş. a. Şerăuţii de Sus, (Ober-Szeroutz), comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe pârâul Şerăuţ, la poalele culmei Horodiştea, spre est de comuna Zadóbrovca şi puţin la nord de Sadagura. Suprafaţa: 25,40 kmp; popu­laţia: 1.730 locuitori ruteni, de religie gr. or. Printr-un drum comunal bine întreţinut, este legată cu comuna Jucica Nouă; are a şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Şerăuţii de Jos, o singură co­mună, numită Şerăuţi. În partea de nord a comunei, lângă muntele Horodiştea, a staţionat, odată, regele polon Sobieschi, cu armata sa. Întă­ririle făcute cu acea ocazie par a corespunde cu urmele de să­pături de lângă cătunul Şan­ţuri şi se văd şi azi. Apoi, s-au găsit aci şi o mulţime de săbii, ghiulele şi potcoave. Interesantă este, în această localitate, o casă foarte veche, despre care poporul crede că comunică, prin subterane, cu dea­lul Horodiştea. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.278 hectare pământ arabil, 129 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 22 hectare imaşuri, 906 hectare păduri. Se găsesc 87 cai, 316 vite cornute, 248 oi, 269 porci şi 4 stupi. Şerăuţii de Sus, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 1,55 kmp; popu­laţia: 126 locuitori ruteni, gr. or. şi gr. cat., poloni şi izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Şerăuţii de Sus propriu-zisă, şi târlele următoare: Berdo, Grafiuca, Pleşcea, Vihoda, Za Groblia, Za Potocom”[4]

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Alexandru cav. de, Cernăuţi, strada Iancu Zotta 19 (Şerăuţi de jos)”[5].

 

1942: „Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numiţii Bodnariuc Nicolae şi Vasilache Nicolae, ambii din comuna Serăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească au manifestat în public sentimente ostile Statului Român; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarele în cauză, din care reiese că susnumiţii, ca funcţionari ai regimului sovietic, au ţinut adeseori cuvântări în public, în care aduceau ofense şi injurii naţiunii române şi Statului Român, spunând că românii nu se vor mai întoaree în Bucovina de Nord… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numiţilor Bodnariuc Nicolae, de 35 ani, şi Vasilache V. Nicolae, de 49 ani, ambii comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”. // „Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numiţii Cohut Dumitru. Litviniuc Aneta, Luhovei Ioan, Costeiniuc Leonte şi Staroi Axenti, toţi din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească au avut o atitudine ostilă Statului Român şi au săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarele în cauză, din care reiese că susnumiţii, fiind oameni de încredere ai ruşilor, au vorbit în public contra Statului Român, aducând ofense naţiunii române şi lăudând în acelaşi timp regimul sovietic, şi că au contribuit la deportarea mai multor locuitori români din comuna Şerăuţii de Sus… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numiţilor: Cohut Dumitru, de 51 ani, Litviniuc Aneta, de 45 ani, Luhovei Ioan, de 28 ani, Costeniuc Leonte, de 43 ani, şi Staroi Axenti, de 54 ano, toţi din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”. // „„Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numitul Diaciuc Nicolae din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească a făcut propagandă comunistă şi avut o atitudine duşmănoasă împotriva populaţiunii române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarul în cauză, din care reiese că numitul, sub regimul sovietic, fiind înfocat comunist, a ameninţat pe locuitorii care nu voiau să se înscrie în coihoz cu deportarea şi a îndemnat populaţia să muncească pentru Statul rus, exprimându-se că românii nu se vor mai întoarce, iar pe preotul citatei comune l-a silit să evacueze casa… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Diaciuc Nicolae, de 47 ani, din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”[6]. // Exact aceleaţi învinuiri şi cu aceeaşi consecinţă a retragerii cetăţeniei române, în condiţiile în care acuzaţii se retrăseseră odată cu armatele sovietice, li s-au adus „numiţilor” Litviniuc Gheorghe, de 38 de ani, şi Sleuca Dumitru, de 30 de ani, în dosare distincte, şi ei din Şerăuţii de Sus.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Bălan Ioan, comuna Şerăuţii de Jos, jud. Cernăuţi, media 7,00; Urhan Melania, comuna Şerăuţii de Sus, jud. Cernăuţi, media 7,58”.

 

 

Şerăuţii de Sus

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 401

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 16, 1876 p. 27, 1907 p. 159, 57

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 215, 216

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[6] Monitorul Oficial, Nr. 104, 6 mai 1942, pp. 3774, 3775

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Pagina 20 din 1,265« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »