Dragusanul - Blog - Part 20

1924: Un mort care învie

 

 

 

În satul Comăneşti, judeţul Dorohoi, o întâmplare neobişnuita a pus lumea în mirare. Un moşneag, cu nu­mele Ion Iordăchiţă, era cât pe-aci să fie îngropat de viu. Om volnic şi rumen la faţă, în vârstă de aproape 100 ani, nu s-a plâns, în toată viaţa lui, de vreo boală. Cu prilejul unui hram, dat în sat, bătrânul petrecea liniştit, în mijlocul copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, când, deodată i s-a făcut rău, a căzut grămadă la pământ şi a ră­mas fără suflare. Faţa a căpătat cu­loarea ca de mort. Familia îl crezu mort şi toţi începură să-l jelească.

 

S-a trimis după preoţi, au fost aduse lu­mânări şi familia a început să facă pregătirile de înmormântare. Dar când erau în toi, mortul se sculă drept în picioare şi se frecă la ochi. Văzând atâta lume, adunată în jurul lui, şi pe membrii familiei plângând, întreabă ce s-a întâmplat. Unii, de spaimă, au rupt-o la fugă.

 

După câteva clipe, plân­sul celor din casă s-a schimbat în râs şi, cum era şi hram, de bucurie nea­murile, împreună cu cel înviat, s-au pus pe petrecere. A venit o mulţime de lume să vadă minunea. Bătrânul este acum voinic, mai voinic chiar decât înainte şi face singur haz de întâmplarea prin care a trecut (din Românul)[1].

 

Folclor – caricatură de Oana BEJINARI

 

[1] Clujul, Nr. 47, Anul II, 23 noiembrie 1924, p. 1


și să respire viețile în vers

 

 

în trupul meu numai o viață-ncape,

iar altele-n copii și în nepoți,

dar lăutari mi se desprind din pleoape

și se preling înalți în sacerdoți,

iar cântecele zac în risipire

pe calea veșniciei unui veac

pe care îl descopăr cu uimire

pe când învăț în tihnă să îl tac

 

 

să nu îmi pese dacă-l văd că pleacă

și se întoarce-apoi încrâncenat,

iar lăutarii umbre mari apleacă

pe cerul dintr-odată înstelat

și-aud nepoții cum adună mere

din crengile acestui univers,

iar trupul meu începe iar să spere

și să respire viețile în vers

 

 


Sofia Vicoveanca sau sacralitatea vieții omenești

 

 

 

 

Sofia Vicoveanca, sărbătorita acestei zile și, cu siguranță, a cumpenei veacurilor, înseamnă înțelepciunea (sofia, în limba greacă) inițierii în sacralitatea vieții omenești, o sacralitate dezvăluită, cu vocație sacerdotală, prin cântec, prin poezie și prin narațiuni de o mare forță expresivă. Nici o clipită nu trece pe lângă Sofia Vicoveanca, fără să fie înveșnicită în armonii muzicale sau literare, fără ca ea, clipita, să nu capete dimensiune statuară și să nu atingă cu fruntea aleanurile cele mai îndepărtate ale cosmicității. Clipită cu clipită, aidoma unui foșnet al pleoapelor, se adună deceniile într-o viață care nu a risipit niciodată nimic, în sfericitatea sacră a trăirii vieții omenești ca pe un har, musai de asumat și de slujit cu exemplară dăruire.

 

 

 

Astfel ni s-a dezvăluit și ni se dezvăluie Sofia Vicoveanca drept esență exponențială a spiritualității românești, pe care o recunosc, o îndrăgesc și o asumă și generațiile viitorimii, rockerii, de exemplu, considerând-o deplinătatea rostirii prin încredințarea muzicii stelelor și celor care nu o aud, cum inspirat formula, adineauri, Pitagora. E atât de aproape de fiecare dintre noi, încât, dacă răsfoim prin suflete, o aflăm acolo icoană vie, dar și fărâma de sacralitate cu care am fost înzestrați prin naștere și care poate fi conștientizată doar prin învăluire în lumină.

 

 

 

La mulți ani, Doamnă Sofia Vicoveanca,

și Dumnezeu să vă ție

numai întru veselie!

 

 

 


Octavian Beu: Franz Liszt, Rumänische Rhapsodie

 

 

 

În cartea sa „Lăutarii și muzica lor în Ungaria“, Franz Liszt ne destăinuieşte că, în anii 1846-47, când a trecut prin Ţările Române, a făcut o colecţiune din melo­diile artistice ale lăutarilor români, în timpul lungilor seri petrecute în tovă­răşia lor. Melodiile româneşti le-a notat în carnetul său de schiţe, cu o preciziune care este o vie mărturie a simţului său folcloristic.

 

Din cronicile muzicale româneşti reiese că, la sfârşitul concertelor sale din Bucu­reşti, Iaşi şi la Constantinopole (Octavian Beu omite concertele de la Cernăuți și de la Cernauca, în casa lui Doxache Hurmuzache ascultându-l pe Nicolai Picu și preluând horele și Corăbeștile – n. n.), în faţa Sultanului, Liszt a cântat la pian improvizaţiuni asupra unor vechi melodii româneşti. Acestor improvizaţiuni le-a dat o formă definitivă în Rapsodia română, compusă dintr-un bogat material de folclor românesc. Manuscrisul original nu este o schiţă sau lucrare premergătoare altor rapsodii, ci o operă care întruneşte toate elementele unei compoziţii desăvâr­şite. Temele poporale sunt păstrate în întregimea şi originalitatea lor, fără să-şi piardă, prin o stilizare prea personală a compozitorului, caracterul şi coloritul naţional. Liszt n-a avut timpul necesar să aprofundeze în aşa măsură folclorul românesc ca să-şi formeze un stil muzical românesc. Geniul său totuşi a prins şi a fixat caracterul şi, în special, ritmica dansurilor noastre cu o preciziune uimi­toare. În orânduirea temelor româneşti, întreaga concepţiune arhitectonică a rapsodiei este de o măreţie incontestabilă.

 

Motivul introductiv din „allegro vivace“, grefat pe acompaniamentul de cobză al Bătutei este identic cu melodia cu care începe Imnul Regal Român (compus ulterior de Hubisch – n. n.). Acest motiv îşi are probabil originea într-unul din vechile imnuri domneşti. Liszt, în dorinţa de a-şi arăta recunoştiinţa pentru gran­dioasa primire de la Palat, a început rapsodia cu această închinare Domni­torului.

 

„Hora bătrânească“ „allegro moderato“, cu largi acorduri, e scrisă in ritmul hore­lor româneşti. Tema, grefată pe un acom­paniament de triole, se leagănă în nota specific românească a horei. Prima parte e mai mult instrumentală. În partea a doua iese în relief mai mult caracterul vocal al dansului, care, în unele ţinuturi, se joacă cântând. Hora poartă indicaţiunea „Hermannstädter“, adică de la Sibiu, o dovadă că Liszt a auzit-o în acel oraş. Dansul este însă moldovenesc (cred că este vorba de Hora I – Boiereasca a lui Nicolai Picu, notată astfel de Karol Mikuli – n. n.). Este una din numeroasele hore, care, trecând Carpaţii, s-a popularizat şi în Ardeal.

 

După un moment de reculegere, acom­paniamentul de cobză, cu care începe Rapsodia, anunţă o Bătută din Ardeal (allegretto vivace). Rapsodia e construită pe osatura acestui dans. În jurul Bătutei se grupează celelalte dansuri româneşti. Totul poartă pecetea personalităţii mare­lui romantic. Melodia, prinsă într-un ritm fantastic, rămâne până la sfârşit clară şi luminoasă. Această claritate, caracteristi­că coloritului muzical românesc, nu se întunecă nici în cele mai mici amănunte ale dansului. La a doua reluare, o uşoară înclinare spre melancolie, cu rar accent oriental, dau un caracter moldovenesc Bătutei din Ardeal (în 1640, la asediul Oradei Mari, o cânta taraful călăreților moldoveni, diind cântecul din 1502, cântat la Krakowia și notat de Jana z Lublina drept Haiducii, pentru că îl dansau gărzile domnești; este, de fapt, melodia notată și de Sulzer, înainte de 1781, și de Frerrio, în 1830, și de Burada, în 1915, drept Călușarii – n. n.). Este de remarcat că melodia ardeleană este altoită pe un acompaniament pur moldovenesc. Dansul prelucrat de Liszt este identic cu bătu­tele care se joacă și azi în valea Someşu­lui şi în regiunea Sibiului. Tema Bătutei apare în finalul Rapsodiei pentru a treia oară. După Bătută, urmează o Ţiitură, pe care o cântă lăutarii ca preludiu la dansu­rile de Brâu (în 1889, la Paris, taraful lui Dinicu a cântat-o drept Țigăneasca – n. n.). Şi în Rapsodie, Ţiitura este o introducere la dansul moldovenesc Corăbeasca (în 1889, așa s-a cântat și la Paris – n. n.). Din Ţiitură, se trece în „tempo decizo“, la dansul moldovenesc Corăbeasca. Ritmul hotărât al acestui dans este o complectare a ritmului aşa de variat al celorlalte dansuri din Rapsodie. Ţiitura și Corăbeasca se repetă la a treia reluare, non legato, în forma unei variaţiuni. Dansul Corăbeasca încheie ciclul melodiilor a căror origine românească este indiscutabilă.

 

În afară de melodiile pur româneşti, Liszt a prelucrat, în prima parte a Rapso­diei (lento a capriccio malinconico) o ro­manţă. Această melodie a introdus-o Liszt, mai târziu, şi în a VI-a rapsodie ungurească, în care a tratat-o însă mult mai scurt și cu o stilizare diferită de cea din Rapsodia română. Nu încape îndoială că prelucrarea mai liberă din Rapsodia română este anterioară celei mai închegate din rapsodia ungară.

 

În partea care urmează. după a treia reluare a dansului Corăbeasca, apare un grup compus din fragmente de teme de dans, împletite cu pasagii cromatice de mare efect pianistic. O parte din aceste teme Liszt le-a prelucrat, mai târziu, și în partea „Stretta“ din a XII-a rapsodie ungurească, luându-le tot din Rapsodia română.

 

Manuscrisul original al Rapsodiei ro­mâne, provenind din colecţiunea G. A. Petter, se află în arhiva societăţii Gesellschaft der Musikfreunde din Viena, căreia îi exprim cele mai călduroase mul­ţumiri pentru amabila permisiune a publi­cării. O copie a rapsodiei, scrisă de com­pozitorul Joachim Raff, fostul secretar al lui Liszt, se păstrează în arhiva Muzeului Liszt din Weimar. În cartea mea despre că­lătoria lui Franz Liszt în România[1], am scris pe larg despre existenţa acestei rapsodii, care, în literatura muzicală, e menţionată ca a XX-a rapsodie. Rapsodia română a fost compusă în anii 1846-1847 şi a fost cântată, în primă audiţiune, la 17 Decem­brie 1931, la Bucureşti, în sala Atheneului român, de pianista Aurelia Cionca. Rapsodia română apare în anul come­morativ, ca un omagiu românesc geniului etern al lui Franz Liszt.

 

*

 

Rapsodia română apare, în întâia ediţiune, după manuscrisul original al lui Franz Liszt, luându-se în consideraţiune şi copia făcută de Joachim Raff. Manuscrisu­lui și copiei lui Raff le lipseşte, fireşte, cea din urmă revizuire a maestrului. Manuscri­sul are mai ales numeroase greşeli de orto­grafie și scăpări din vedere, care au făcut necesare o rectificare şi unele schimbări de redacţiune.

 

Rectificările sunt: Din motive formale au fost şterse două variante aproape iden­tice a motivului principal din „Sempre vivace spirituoso“; 42 măsuri la pagina 21 şi 17 măsuri la pagina 25.

 

Din motive pianistice au fost dublate 10 măsuri a „Ţiiturei“, în pasagiile con bra­vura, la pagina 18; ultimele două măsuri din pagina 22 au fost transpuse cu o octavă mai jos, iar la pagina 24, pasagiile în octave-simple din manuscris au fost transformate în octave-duble despărţite.

 

 

 

 

[1] Despre călătoria lui Franz Liszt în Ro­mânia: Octavian Beu „Franz Liszt in ţara noastră“, editura Krafft-Sibiu 1931.


ca să ne-ncredem doar în bine

 

 

stă scris în necuprinsul roţii

cereşti cu litere de seu

că dacă am muri cu toţii

ar fi răpus şi Dumnezeu

şi-atunci cui vor rămâne spinii

ce încă sângeră pe frunţi,

cobzarii glăsuind luminii

închişi în stâncile din munţi

 

 

cum vor putea să-ndure rana

săpată-n coasta tuturor

şi-nchipuirii, în Nirvana,

cine-i va fi Mântuitor

şi cine va urca pe cruce

să-nfrunte moartea, pentru cine?

deasupra cerul clar străluce

ca să ne-ncredem doar în bine

 

 


Pagina 20 din 1,285« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »