1812: Cartea legilor pârgăreşti (II)
Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)
*
Averile Bucovinei se împărţeau, în administraţia austriacă, „după osebirile fiinţei lor: în lucruri (averi – n. n.) cu trup şi fără de trup; în mişcătoare şi nemişcătoare; în lucruri preţăluitoare şi nepreţăluitoare” (§ 291), în paragraful următor precizându-se că „lucruri cu trup sunt acelea care cad aminte; amintrile se cheamă fără trup, de pildă: a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi” (§ 292). Stufoşenia şi nicidecum echivocul se datora sărăciei limbii „culte” româneşti de după anul 1800, cu consecinţa că, după doar două veacuri de la traducerea legilor austriece în română, orice cititor are probleme cu dumirirea, pentru că termenii inventaţi de Ion Budai-Deleanu în română (nu putea prelua, pur şi simplu termeni germani, pe care să-i românizeze în neologisme şi nici nu cunoştea expresiile de cancelarie moldovenească). Existau, în uricele medievale moldoveneşti, formulări mult mai fericite şi mai explicite, deja îndătinate, dar ardeleanul nu le cunoştea şi, în loc de „trupuri de moşie”, de pildă, cum se numeau bunurile corporale anterior, a scris „lucruri cu trup”. Iar „lucrurile fără trup”, adică bunurile necorporale, „a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi”, însemnau, de fapt, vechile privilegii domneşti („lucrurile nemişcătoare sunt supuse pravilelor ţinutului” – § 300), de care beneficiau locuitorii din ţinuturile de margine, în contul „străjii” pe care o făceau la hotarele ţării. Câmpulungenii, de pildă, deşi aveau drepturi aparent răzeşeşti, nu erau răzeşi, pentru că nu erau proprietari ai „lucrurilor cu trup” (moşiilor), dar aveau privilegii de folosinţă asupra lor („dreptăţile se numesc la lucruri mişcătoare, nefiind ele împreună cu un lucru nemişcător” – § 298), drepturi de care au profitat pentru revendicarea pădurilor şi a munţilor, Eudoxiu Hurmuzachi obţinând, pe la 1860, un compromis cu statul austriac, prin care câmpulungenilor li s-a acordat ceva mai mult decât pădurea obştească, îndreptăţită prin legile noi austriece, dar nu şi proprietatea asupra moşiilor încredinţate lor spre folosinţă, de-a lungul veacurilor, prin privilegiile voievodale. În cadrul acesta al stabilirii şi garantării proprietăţii („Dreptăţile lucrurilor sunt dreptăţile stăpânirii, a arendării, a zălogului, a slujbei şi a dreptului clironomiei” – § 308) austriecii introduceau şi un termen nou, referitor la patrimoniu („nepreţăluitoare”), care nu ţinea de averile voievodale, considerate proprietate privată.
*
Ca să evite orice echivoc, legislaţia austriacă asupra proprietăţii, care se aplică şi în Bucovina, după 1812, odată cu apariţia legislaţiei franciscane, care o preia şi modernizează pe cea iosefină, ia în discuţie fiecare aspect, începând cu „împărtăşirea întâia a dreptăţii lucrurilor” (proprietăţilor – n. n.), stabilind criteriile care se referă la „stăpânire”, precizându-se că „cel ce are un lucru (avere, proprietate – n. n.) sub puterea sau sub paza sa se cheamă stăpânul ei. De vrea stăpânul unui lucru a-l ţine de un lucru al său atunci este el stăpânitorul lui” (§ 309), cu precizarea imediată că „persoanele care sunt zălude de minte nu sunt destoinice a căpăta o stăpânire”, dar că, dacă sunt îndreptăţite, „în locul lor poate a fi un epitrop sau curator” (§ 310). „Stăpânirea unuia se cheamă legiuită, când reazemă asupra unui titlu ţiitor în seamă, adică asupra unui temei a dreptăţii ce este vrednic spre agonisire. Altmintrele se cheamă nelegiuită” (§ 316), precizează legea, cu trimitere directă, în cazul Bucovinei la îndreptăţirile din neam în neam, adică la urice şi ispisoace moldoveneşti de odinioară, dar „titlul la lucruri slobode este în slobozenia născută spre urmaşi (deci îndreptăţirea veche, din neam în neam – n. n.), prin care nu se vatămă dreptăţile altora” (§ 317), zice legiuitorul, ştiind că, în feudalismul românesc, nu doar în cel moldovenesc, se confiscau averile, uneori, abuziv pentru „hăinire”, iar legislaţia austriacă permitea, deci, readucerea cauzelor în faţa instanţelor, pentru probarea drepturilor reale de proprietate. Iar din capitolele anterioare am înţeles că un „lucru legiuit”, deci o avere legală, trebuia să fie, în statul austriac, din care Bucovina făcea parte, declarat, măsurat, înregistrat şi probat ca îndreptăţire. Austria nu confisca averile băştinaşilor, deşi solicita „legiuirea” proprietăţilor în faţa instanţelor („Prin un titlu legiuit capătă omul numai dreptate spre stăpânirea unui lucru, iar nu însăşi stăpânirea moştenitoare. Cel ce are dreptate numai spre stăpânire, la neprimirea lui nu se poate pune în stăpânire, din puterea sa, ci trebuie să o ceară de la judecătorul rânduit cu arătarea titlului său, pe calea judecăţii” – § 320), Austria, deci, nu a fost complice la înstrăinarea moşiilor româneşti, ci boierii moldoveni, cu proprietăţi în Bucovina, au fost cei care au vândut moşii şi oameni străinilor. E drept, oamenii, adică robii şi iobagii, proveneau din ţările vecine: robii ţigani, cumpăraţi mai ales din Ţara Românească, dar şi din Ardeal – ceea ce mă face să cred că ţiganii sunt, de fapt, „resturile cumanice”, care dispar din istorie fără urmă, după ce întemeiaseră şi voievodate, iar iobagii, din sudul Poloniei, din Rusia şi din Ardeal, fiind numiţi, datorită provenienţei, „vecini”. Culmea este că, în timp, robii şi iobagii aveau să dea o bună parte din substanţa identitară a neamului românesc, românii autentici, răzeşii – de la Cantemir citire, sau chiaburii – de la bolşevici citire, fiind exterminaţi prin temniţele şi prin lagărele de muncă forţată ale comunismului agresiv şi intolerant al anilor 1948-1965.
*
Vechile privilegii grănicereşti găsesc o exprimare clară, deşi vag amuzantă în traducere ardelenească pentru bucovineni: „lucrurile trupeşti mişcătoare (vânatul şi peştele din pădurile şi apele unor moşii – n. n.) se iau în stăpânire prin prinderea firească, prin ducere din loc sau prin punerea la pază” (§ 312).
