Bucovina Acoustic Park, la Vatra Dornei, din 2017

Regretata Elena Greculesi susținea, în textul visatului ei album de artă, publicat de „Mușatinii” doar ca jurnal, că „un popor trebuie să-și merite locul pe care stă prin memorie și prin cultură”. Subscriind în totalitate, aș adăuga ceva și despre obligațiile actului cultural față de neamul căruia i se adresează. Pentru că o reciprocitate este obligatorie. Și tocmai de asta, eu nutresc neclintita convingere că și cultura trebuie să slujească intereselor poporului, inclusiv celor de economie turistică, mai ales într-un ținut ca al nostru.

De ani buni, am tot făcut festivalul „Națiunea Poeților”, impunând numele provinciei noastre într-un spațiu cultural european și, mai ales, în Israel, Olanda, Belgia și Germania. Un film, care circulă prin Israel și pe care îl puteți accesa, cu un click pe căsuța a patra din dreapta paginii, numită BUCOVINA ÎN ISRAEL, vehiculează minunata surpriză pe care o reprezintă acest nord de „țară românească a Moldovei” (am citat din hrisoavele lui Alexandru cel Bun), și prin alcătuirea dumnezeiască, dar și prin oamenii pe care poeții i-au întâlnit. Și mai important este că, odată cu acest festival, poeți din județul Suceava (Clement, Vintilă, Viere, Rusu, Istrati, Severin etc.) și-au văzut poemele publicate, în traduceri, prin diverse publicații literare europene, iar recent, în Israel, într-o antologie bilingvă „40 poeți români”, apar și vreo cinci poeți din județul Suceava. Ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată într-o antologie a poeziei românești, lucrată chiar și în țară, pentru că disprețul bucureștenilor față de provincii și, în special, față de Moldova, a fost și a rămas devastator.

În ciuda acestor reușite, cu un buget care nu reprezintă nici măcar jumătate din cel destinat lustruirii cu Eminescu, în ianuarie al fiecărui an, noi, cei de la Centrul Cultural „Bucovina”, dar și președintele C. J. Suceava, domnul Gheorghe Flutur, cu care am avut o discuție prin decembrie, ne dorim mai mult. În cadrul aceluiași buget, desigur. De asta am și fost, ieri, la Vatra Dornei, împreună cu Tiberiu Cosovan, ca să găsim soluții și parteneriate pentru a regândi formatul „Națiunii Poeților”, fără a-l știrbi pe cel deja consacrat. Avem noi, în raiul de sub Oușor, o altă Violetă durată și pe sufletul nostru, pe lângă cea din Berchișești, Violeta Codorean, împreună cu care de multă vreme plănuim un concept, drag și președintelui Flutur – după cum mi-a mărturisit, cel al „poeziei care cântă” (o chestie care înseamnă, de decenii, și adorația lui Doru Popovici).

Pornind de la premiza că am mulți prieteni în lumea muzicală românească, iar fiul meu, Andi, și Mihnea Blidariu și mai mulți, prieteni dispuși să ne ajute, la nevoie, încă din vara anului trecut, la Vatra Dornei, am luat noi în discuție posibilitatea de a pune în valoare „poezia care cântă”, cea rock și cea folk, printr-o antologie, care să fie lansată, odată cu cărțile „Națiunii Poeților”, printr-un festival acustic. Până spre sfârșitul lui noiembrie, când, din pricina unor probleme de sănătate, am fost obligat să merg la Cluj-Napoca (în spitalul din Suceava e recomandabil să mergi când ți se urăște cu viața), Andi și Mihnea gândiseră un astfel de festival, care să se desfășoare la Vatra Dornei, în zilele de 8 și 9 iulie 2017, cu șase importante trupe de rock din România, care au lansat sau au în lucru albume acustice și cu patru cantautori tineri, care vor fi selectați printr-un concurs, care se va organiza, în curând, pe site-ul oficial „Bucovina Rock Castle”. Practic, festivalul era lucrat, din punct de vedere artistic, mie revenindu-mi doar sarcina înrădăcinării și a atragerii unor surse suplimentare, pentru că bugetul „Națiunii Poeților” rămâne același, doar că ne dorim ca, în loc de o sută de consumatori ai actului de cultură, să ajungem, în primul an, la minimum o mie, iar în doi-trei ani (mai am doar 3 ani până la pensie și-i datorez Bucovinei încă un eveniment de talia „Bucovina Rock Castle”, care să poată continua, ca și „Bucovina Rock Castle”, și în absența mea), la 4-5000 spectatori pe seară. De asta, fără a subția proiectul „Națiunea Poeților”, vrem să facem „Bucovina Acoustic Park” ca echivalent şi complementar pentru „Bucovina Rock Castle”, într-un complex de manifestări, care vor dura trei zile, în paradisul Vatra Dornei.

Festivalurile localizate în Vatra Dornei se vor desfășura în serile zilelor de 7-9 iulie 2017 (o să vă spun ce-i și cu seara în plus, cea de vineri, a altui festival), pe platoul din fața legendarei fântâni a lui Otto („Otto Binder”), aproape de cele două locații gratuite de campare, dar dotate cu dușuri și grupuri sanitare, din Parcul Central. În timpul zilelor, Petrică, șeful Salvamontului dornean și, în general, al agrementului, va organiza puzderie de activități pentru tineri, dar și pentru muzicieni, care muzicieni se vor plimba, obligatoriu, cu caiacele pe râul Dorna, precum Xenopol, în 1886, care se folosise de plute – caiacele acelor vremi. Tot în timpul zilelor, în Vatra Dornei, la Salonul Alb al Casei de Cultură, și în două comune apropiate se vor organiza lansările de carte, muzicienii citindu-și câte 2-3 poeme din antologie cu… chitara și vocea, iar poeții, după înhăruirea lor tradițională.

Scena va fi amplasată în vecinătatea Cazinoului ruinat (cică s-au obținut fonduri pentru renovare), care a fost înșfăcat necuvenit de arhiepiscopie, pentru că îndreptățita comunitate dorneană nu a îndrăznit să-și revendice patrimoniul obștesc al Fondului Religionar, de teama afuriseniilor. Violeta Codorean ne arată locul de unde poate începe amplasarea scenei, ca să nu se vadă ruina îndărătniciei călugăreşti, deşi scena de care ne vom folosi va acoperi cu totul jecmănita clădire monument. Fotografiem totul, trimitem pozele lui Andi şi lui Mihnea, apoi discutăm despre fiecare detaliu al festivalurilor din vară, punând bazele unui durabil parteneriat. Ştim, în amănunt, ce şi cum va fi, dar, până la aprobarea proiectului şi de către C. J. Suceava, nu vă pot spune mai multe. Chiar dacă ştim că mulţi tineri din judeţul nostru, din Moldova şi din Ardeal (printre altele, de asta am ales Vatra Dornei) s-ar bucura să le afle. Încă nu e timpul, dar vă garantez, prieteni, că nimic nu poate egala trăirea celor 3 zile de festival, la Vatra Dornei, cu corturile amplasate la poalele muntelui şi la picioarele lui Dumnezeu.

Jurnalism No Comments Jan 11

Oraşul Vatra Dornei nu există!

Oraşul Vatra Dornei nu există. E o necontenită revelaţie, pe care a născocit-o bunul Dumnezeu ca să ne arate calea spre Paradesha, pe care doar câţiva pictori ai muntelui, în frunte cu inconfundabilul David Croitor, au izbutit, de-a lungul anilor, să o contureze. Oraş înseamnă un termen prozaic, prin care se individualizează banalităţi terestre, nu Vatra Dornei, care dimensionează o viziune cerească, o concreteţe a Sinelui Universal, din care toţi, cu sau fără imaginaţie, ne putem împărtăşi. Iar chestia asta au descoperit-o şi păsările călătoare, care, de ani buni, şi-au făcut sălaş pe Dorna îngheţată, spre bucuria preafericiţilor care au respirat lumina zilei doar în aceste locuri.

Oraş poţi să-i spui cătunului Suceava, talciocului Bucureşti sau înşelătorului Iaşi, dar nu şi miraculoasei Vatra Dornei (pământul celor mulţi – în traducere din româna veche), care înseamnă nu o metaforă, ci un potenţial metafizic mitic şi, totuşi, actual. Cine nu mă crede să meargă, să vadă, să respire anotimpurile în spaţiul sacru dintre Mestecăniş şi Tihuţa şi să se înveşnicească.

Jurnalism No Comments Jan 10

Aici începe Paradisul!

Astăzi, am fost în munţi. Împreună cu Tiberiu Cosovan. Şi am oprit, cum te obligă sufletul, aproape de cer, pe Mestecăniş. Pentru că aveam nevoie de o provocare. Nu-ţi poţi dori cu adevărat să devii grăuntele de nisip care contribuie infim la frumuseţea Bucovinei, dacă nu te încarci de măreţia templului celest pe care ea îl reprezintă. Moise numise necuprinsul dintre pământ şi cer “Cortul lui Dumnezeu”, adică “templu”. Şi nicăieri în lume nu conştientizezi mai vibrant Cortul lui Dumnezeu decât de pe şeile montane ale Bucovinei. Iar dacă Sfântul Soare, în care “Dumnezeu şi-a făcut sălaşul său”, cum zice Psalmul 18 al lui David, te răsfaţă cu profunzimele generozităţii sale, nu-ţi rămâne decât să reverberezi imnic: Aici începe Paradisul!

Jurnalism No Comments Jan 10

Bătălia dintre servicii a fost anticipată

Pentru că urmăresc şi eu mareea mediatică a războiului cumplit, care se desfăşoară între facţiunile serviciilor secrete româneşti şi străine pentru avuţia României, mi-am amintit că, în urmă cu 22 de ani, adică în 1995, tânărul din imaginea de mai sus, pe nume Cristian Ştefan Cozmaciuc, anticipase milimetric ceea ce se întâmplă astăzi, contrariindu-i pe unii, înspăimântându-i pe alţii şi lăsându-ne pe toţi fără de viitor. În 1995, când toţi eram revoltaţi de prorocirea lui Brucan, conform căreia unui “popor stupid” ca al nostru îi vor fi necesare două decenii, ca să se trezească la realitate şi să devină un popor democratic, lucram o carte, “Drumul spre succes”, drept mărturie a începuturilor noului capitalism în România. Am stat la poveşti cu mulţi, mulţi oameni de afaceri din judeţ, ba şi cu membrii familiilor lor, încercând să înţeleg dacă, prin ei, poporul acesta va renaşte sau se va prăbuşi din rău în mai rău.

Printre alţii, am discutat şi cu fiul lui Constantin Cozmaciuc, care m-a dezarmat “cu câteva observaţii lucide, dar care au scăpat chiar şi celor mai vigilenţi observatori ai vieţii noastre sociale”, printre care cea referitoare la faptul că România va avea nevoie de minimum 40 de ani până la intrarea în normalitate, pentru că după jefuirea ţării, prădătorii se vor război între ei. Taman ce se întâmplă astăzi, când nu doar nişte individualităţi (Coldea, Kovesi vs Ghiţă, Ponta), ci două mafii uriaşe distrug România, pentru a şi-o smulge din mâini unii altora.

Nu este în intenţia mea de a comenta războiul la zi dintre mafiile politico-securiste de astăzi, un război devastator, care are va avea o singură victimă: Neamul Românesc. Eu doar vreau să vă arăt că un om tânăr (şi câţi alţii ca el, probabil, dar fără probe precum cele care urmează) a anticipat corect dezastrul României viitoare, rămânând, totuşi, în ţară, deşi ar fi preferat să se încoloneze între milioanele de români, care au plecat, unde au văzut cu ochii, cât mai departe de mafiile Coldea vs Ghiţă:

Jurnalism No Comments Jan 10

1812: Cartea legilor pârgăreşti (I)

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

După două vacanţe petrecute în Bucovina, în verile anilor 1886 şi 1887, A. D. Xenopol scria, în „O călătorie la Dorna, în Bucovina” („Revista Politică”, Anul II, nr. 4, 1 iulie 1887, pp. 12, 13) că legile austriece nu doar că sunt bune şi moderne, dar se şi aplică în Bucovina. Numai că legile (pravilele) care-i scoteau pe cetăţenii (pârgarii) Bucovinei din beznele feudalismului, pentru a-i valorifica într-o modernitate europeană, beneficiau de traduceri şi, deci, de termeni încropiţi la repezeală, care pot stârni râsul cititorului de astăzi, care îşi închipuie că stufoşeniile pe care cu greu le poate desluşi ar însemna un limbaj arhaic românesc. Puţini cititori vor sesiza pleonasmele de genul „legile pravilelor” sau „de obşte părgăreşti”, pe care traducătorii le foloseau pentru a lega explicativ „legile” de „pravile”, pentru că adresanţii, „pârgarii” (obştenii, cetăţenii) austrieci din Bucovina înţelegeau prin „lege” doar credinţa ortodoxă şi nu pravila.

Deşi ne tot prefacem că nu observăm, limbajul acesta stufos şi adesea străin de limbajul curat românesc al sătenilor din Bucovina, după cum o probează compararea colecţiei de „Documente bucovinene”, pe care T. V. Stefanelli doar le-a transcris din buchii chirilice în litere slavone, păstrând toate greşelile, inclusiv pe cele de pronunţie, limbajul acesta, deci, însemna, în 1812, un nivel maxim al limbii române culte, traducerile fiind făcute de cărturari precum Ion Budai-Deleanu sau Vasile Cantemir, care traduseseră şi publicaseră, în 1807, codul penal austriac, sub titlul „Cartea de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele şi călcătoare de poliţie şi asupra grelelor călcări a politiceştilor orânduieli de poliţie“, iar acum, în 1812, publicau şi traducerea codului civil austriac, sub titlul de „Cartea legilor şi pravilelor de obşte pârgăreşti, pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale Monarhiei austrieceşti“, în 3 volume. Pentru mine e şocantă discrepanţa dintre modernitatea legislaţiei, în toate prevederile sale, şi limbajul românesc desuet, în care sunt reformulate aceste prevederi. Dar legile acelea ale începuturilor istoricităţii Bucovinei, pe care istoricii le ignoră cu premeditare, conturează o şansă pentru românism, în bună parte valorificată, şi pe care tare mi-aş dori să o înţeleg. În fond, de asta voi face un fel de cronică literară a codului civil austriac, în transcripţie bucovineană – doar în „diavoleasca” limbă română, nu şi în liturgica limbă slavonă („limba lui Dumnezeu”), cu folosirea buchiilor slavone, cu care m-am obişnuit, nu pentru că le-ar „cunoaşte şi Iisus Hristos”, cum ziceau popii români ai veacului, ci pentru că prefer să mă înşel singur, în tentative de desluşire, decât să mă mai las păcălit de istorici exaltaţi de măreţia culturii noastre româneşti de limbă rusă (haida-deh! Cum să se facă o cultură românească, în tinda bisericii, în limba slavonă sau în cea greacă?).

Pravilele, adică legile din 1812, aplicabile în întreaga Austrie, inclusiv în Galiţia şi în Bucovina, urmau să scoată „din lucrare pravila ce era până acum de obşte primită, adică partea dintâi a „Cărţii legilor pârgăreşti”, care s-au vestit la 1 noiembrie 1786”. În introducere, se iau în discuţie „legile pârgăreşti (de) peste tot” cuprinsul imperiului austriac (§ 1), precizându-se, prin paragraf special (§ 2), că, „după ce s-a vestit o pravilă, după rânduială, nu se poate nimeni dezvinovăţi cu aceasta, că n-ar fi ştiut de dânsa” (cunoaşterea legilor nu e obligatorie, dar respectarea lor, da – cum s-ar zice astăzi), pentru că „legile pârgăreşti leagă pe toţi pârgarii statului ai ţărilor pentru care s-au vestit” (§ 4). Pârgar este sinonim cu cetăţean, deci legile noi vizau pe toţi cetăţenii imperiului, care puteau dobândi, prin slujbă, cetăţenia sau o puteau pierde prin părăsirea ţării „sau prin căsătoria unei femei de pârgar cu un străin” (§ 32)

Partea întâi, care modifică legislaţia din 1786, se referă la „drepturile persoanelor”, care drepturi „se ating, de o parte, de fiinţele şi potrivirile persoanei, iară de altă parte, se întemeiază pe potrivirile familiei” (§ 15), drepturile omului devenind funcţionale, în imperiul austriac, din clipa naşterii acelui om. În logică firească, pravila continuă cu reglementări ale căsătoriilor, începând de la logodnă, care nu înseamnă un contract în sine, precum căsătoria, şi până la „smintelile de căsătorii” – excelentă definire arhaică a divorţurilor.

Reglementările dreptului cetăţenesc şi ale dreptului familiei din 1812 sunt identice cu cele de astăzi, ceea ce probează că, prin înglobarea în imperiul austriac, Bucovina, ca şi Ardealul, de altfel, beneficia, pe neaşteptate, de o legislaţie modernă, europeană, specifică iluminismului masonic, prin care Europa şi-a smuls rădăcinile din negura feudalismului religios, pentru a le planta în solul hrănitor ale liberalismului.

Existau şi reglementări pentru „drepturile între părinţi şi între prunci”, care ţin, oarecum de dreptul familiei, pornindu-se de la considerentul că, atunci „când se nasc dintr-o familie prunci, se naşte şi o dreptate nouă, şi legături între părinţii căsătoriţi şi între prunci” (§ 137), religia pruncilor urmând să fie cea în care s-a făcut căsătoria (§ 140), iar obligaţia principală a părinţilor fiind aceea de a „purta de grija hranei pentru prunci, până când se pot ei singuri hrăni pentru grija trupului şi a sănătăţii lor” (§ 141). Iar „când soţii căsătoriţi osebiţi sau despărţiţi de tot şi nu sunt uniţi, despre care parte este să se poarte de grija creşterii are judecătoria a griji, nedând slobozenie spre proces, ca pruncii de parte bărbătească, până la patru ani, şi de parte femeiască, până la împlinirea de şapte ani, să fie despre mamă grijiţi şi crescuţi, nefiind pruncii mari, mai ales din pricina osebirii şi a despărţirii” (§ 142).

Prevederea aceasta a adus mari bătăi de cap mănăstirilor, ai căror robi (ai lui Dumnezeu?) ţigani, care se căsătoreau cu roabe de la alte mănăstiri, aveau prunci robi (şi ei ai lui Dumnezeu?) care nu mai puteau fi împărţiţi după regulile vechi româneşti, ci după dreptul austriac, deşi bieţii ţigani încă nu fuseseră prinşi şi în aplicabilitatea dreptului cetăţenesc („pravilele pârgăreşti”). Dar şi mănăstirile, care stăpâneau cea mai mare parte a Bucovinei, inclusiv vecinii (iobagii) şi robii, fuseseră desfiinţate, în marea lor majoritate, iar iobăgia şi robia fuseseră înlocuite cu compensări financiare simbolice, după cum se va vedea la momentul potrivit.

„Cheltuiala ce s-a făcut cu creşterea pruncilor nu o pot cere părinţii din averea ce-au agonisit-o, după aceea, pruncii. Însă, de cad părinţii la sărăcie, sunt datori pruncii lor a-i ţine, după cuviinţă” (§ 154), dar „pruncii nelegiuiţi n-au asemenea dreptăţi cu cei legiuiţi” (§ 155), termenul de „prepusul drept a naşterii nelegiuite” îi viza pe pruncii născuţi înainte sau după căsătorie, deşi au existat cazuri când bătrâni, însuraţi cu femei tinere, treceau cu vederea relaţia nevestei cu vreun ibovnic tânăr, recunoscându-i pe copii drept ai lui sau, cum a fost cazul lui Gheorghe Eminovici din Călineşti, deşi căsătoria nu s-a consumat, mireasa, o oarecare Zoiţa lui Nicolai Cozmei, fugind în noaptea nunţii, cei cinci copiii ai ei au fost înscrişi în condica parohială drept Eminovici, deşi se trăgeau din ibovnicul George Ungureanu. Dar încălcarea legii s-a făcut pentru că nu a existat denunţul, Gheorghe Eminovici plecând, de ruşine, la Pătrăuţi, unde avea o soră şi unde a şi murit, în scurtă vreme, din pricina umilinţei.

Un capitol special din pravile este dedicat „epitropiilor şi curatelelor”, problema „pruncilor de suflet”, deci adoptaţi, fiind tratată în capitolul anterior. De regulă, doar după moartea unui tată şi, preponderent, în cazul familiilor bogate, se stabilea un „un epitrop (care) are, mai ales, a purta grijă pentru o persoană fără vârstă (minori – n. n.) şi, dimpreună, a stăpâni averea ei”, în vreme ce „un curator se întrebuinţează spre purtarea de grijă de treburile acelora care, dintr-alt temei, decât a celor fără vârstă, nu sunt înşişi destoinici a le purta de grijă” (§ 188). Şi epitropia, şi curatela erau reglementate de responsabilităţi clare, convenite cu şi urmărite de judecătorii, astfel ca nici o neregulă să nu fie posibilă, pentru că, pe lângă anulări de epitropii şi de curatele, justiţia putea stabili şi desdăunări, iar „socotelile trebuie să se facă în tot anul sau cel mai mult până în două luni după trecerea anului, şi să se dea cu toate dovezile înscris diregătoriei epitropeşti” (§ 239).

„Cartea legilor pravilelor pârgăreşti de obşte pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale monarhiei austriece”, partea a doua, începe cu capitolul „despre dreptatea lucrurilor” (proprietăţilor n. n.), toate „spre întrebuinţarea oamenilor” (§ 285), delimitând „lucrurile slobode”, care „sunt lăsate tuturor pârgarilor statului”, cele care doar „se slobod lor numai spre întrebuinţare, precum drumurile de ţară, râurile, limanurile şi malurile”, care „se cheamă avere de obşte sau publică”, şi cele ce „sunt hotărâte spre purtarea trebuinţelor (cheltuielilor) statului, precum sunt veniturile de bani, de poştă şi alte venituri împărăteşti, moşiile Kamarei (Fiscului, de pildă Fondul Religionar – n. n.), băile (minele – n. n.) şi ocnele, birurile şi vămile, se numesc averea statului” (§ 287). Pe aceste trei paliere ale proprietăţii sunt rânduite prevederile legii, cu termeni româneşti adesea plini de haz în traducerea termenilor de drept obştesc; de exemplu, pentru comunităţi se foloseşte termenul de „grămezii”: „În asemenea chip fac lucrurile care, după legea ţării, slujesc spre întrebuinţare fieştecărui sătean al unei grămezii, moşia grămeziei; iar cele al căror venit este hotărât spre purtarea cheltuielilor grămeziei fac averea grămeziei” (§ 288).

Austriecii nu confiscaseră proprietăţi, ci le garantau prin lege, înstrăinarea moşiilor româneşti din Bucovina făcându-se de către proprietarii români, care le-au vândut, împreună cu iobagii şi robii, de bună voie şi din proprie iniţiativă. Doar colosalele averi mănăstireşti, considerate „mână moartă”, au fost etatizate în întregul imperiu, nu doar în Bucovina, şi transformate, tot atunci, în fundaţii menite întreţinerii religiei, şcolilor, sănătăţii, inclusiv prin întemeierea de staţiuni balneare, construcţiilor publice şi de drumuri. Averile acestea, doar controlate de Fisc (Kamara – de aici expresia „încamerate”), erau folosite „spre purtarea cheltuielilor grămeziei”, deci pentru dezvoltarea provinciei din toate punctele de vedere.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jan 8