Pururi, ziariștii „vinovați de dezastrul țării”

*

Ziaiștii fasciști vinovați de dezastrul țării

au fost trimiși în judecata Tribunalului Poporului

*

Actul de acuzare

*

Noi, Constantin C. Vicol și I. D. Ioan, acuzatori publici la Tribunalul Poporului.

Având în vedere dispozițiunile art. 5 al. 10 din legea Nr. 312 din 24 aprilie 1945, precum și dispozițiunile Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189 din 29 ianuarie 1945, publicat în Monitorul Oficial Nr. 88 din 16 februarie 1945.

Având în vedere dispozițiile art. 5 alin. 2 din legea 312/24 aprilie 1945 și ordonanțele noastre din 2 mai 1945.

Având în vedere actele și instrucțiile acuzaților:

*

1. PAMFIL ȘEICARU, ziarist, fost director al ziarului „Curentul”, de ani 50, cu ultimul domiciliu în București, strada Gl. Angelescu Nr. 93, azi dispărut.

2. IONEL DUMITRESCU zis Dimitrescu, fost avocat, ziarist, de ani 46, cu ultimul domiciliu în București, strada Paris Nr. 45, arestat în baza Jurnalului Consilului de Miniștri Nr. 189/945.

3. ROMULUS DIANU, ziarist, de ani 40, cu ultimul domiciliu în București, strada Arhitect Mincu Nr. 9, azi arestat în bazamandatului de arestare Nr. 363 din 15 mai 1945, emis de Cabinetul 10 al acestui Tribunal.

4. ROMULUS SEIȘANU, ziarist, de ani 60, cu ultimul domiciliu în București, strada Gral Ghenea Nr. 8, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

5. ILIE RĂDULESCU, ziarist, de ani 46, cu ultimul domiciliu în București, Bd. Ferdinand Nr. 174, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 180/945.

6. ILIE POPESCU PRUNDENI, ziarist, de ani 38, cu ultimul domiciliu în București, Strada Mitropolitului Iosif Nr. 1, arestat în baza mandatului de arestare nr. 365 din 19 nai 1945, emis de Cabinetul 10 al acestui Tribunal.

7. ALEXANDRU HODOȘ, ziarist, de ani 51, cu ultimul domiciliu în strada Ciprian Porumbescu Nr. 14, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

8. RADU DEMETRESCU-GYR, scriitor și publicist, fost conferențiar universitar, de ani 40, cu ultimul domiciliu în Râmnicu-Vâlcea – Sanatoriul Central, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

9. GRIGORE MANOILESCU, ziarist, de ani 47, cu ultimul domiciliu în Bucrești, strada Dr. Calinderu Nr. 20, azi dispărut.

10. GABRIEL BĂLĂNESCU, ziarist, de ani 32, cu ultimul domiciliu în București, str. Căpitan Zlătescu Nr. 25, azi dispărut.

11. PAN M. VIZIRESCU, profesor și publicist, fost director al revistei „Muncitorul Român”, de ani 42, cu ultimul domiciliu în București, str. Stelea Spătaru Nr. 17, azi dispărut.

12. AUREL COSMA, avocat și publicist, fost Consilier Ministerial, cu ultimul domiciliu în București, azi dispărut.

 *

Având în vedere că cercetările urmate în cauza celor de mai sus au fost încheiate.

Văzând și dispozițiunile art. 8 din legea Nr. 312/945, pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul Țării sau de crime de război.

*

*

Expunem următoarele:

*

După cei ce-au dat sau executat ordine criminale de asasinare în masă a populației civile și de exterminare a deținuților din lagăre, după cei ce-au săvârșit cele mai mari orori la Odesa, Bogdanovka, Dumanovka sau Vapniarca și în atâtea alte locuri de tristă amintire, după judecarea primului lot de criminali de război, care au jefuit, au schingiuit și au asasinat cu o bestialitate unică mii de oameni, Tribunalul Poporului urmează să judece o altă categorie de acuzați, aceea a ziariștilor și publiciștilor, care, prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste și au contribuit, prin acțiunea lor, la susținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecință antrenarea Românei într-o aventură dezastruoasă și prăbușirea politică și militară a țării.

*

Vina, mareav vină a acestor mânuitori ai condeiului, nu poate și nu trebuie să fie subestimată.

La noi, ca și în toate țările din lume, scopul suprem nemărturisit al propagandei hitleriste era camuflarea, prin toate mijloacele, a adevăratelor scopuri urmărite de Adolf Hitler și de banda lui.

Scopurile Germaniei hitleriste erau limpezi: înlăturarea, printr-un război rapid și crâncen, a tuturor adeversarilor Germaniei, aservirea tuturor țărilor Europei și instalarea, pe ruinele acestor țări, a unei „Germanii Mari”, care acapara, în folosul ei, vaste teritorii și posesiuni.

Rostul propagandei hitleriste era de a masca adevăratele țeluri ale politicii Germaniei, prin provocarea unor abile diversiuni, de natură a distrage atenția opiniei publice mondiale de la scopurile realmente urmărite.

*

Doctrina rasială, întemeiată pe ură și menită să tulbure și să otrăvească mințile și sufletele, ca și doctrina războiului așa-zis sfânt, nu erau decât vaste și abile diversiuni, menite, în mintea conducătorilor celui de-al treilea Reich și acoliților lor, să ascundă țelurile lor criminale în Europa. La fel și faimoasa lozincă a „noii ordini europene” nu era decât o formulă comodă și înșelătoare de propagandă, sub care se ascundeau ambițiile demente ale Germaniei hitleriste, de cucerire și aservire a Europei și, mai apoi, a lumii. Propaganda hitleristă era, așadar, o armă de luptă ca oricare alta și toți cei care s-au slujit de dânsa s-au pus, prin acest fapt, în slujba hitlerismului, contribuind, prin acțiunile lor, la realizarea scopurilor politice urmărite de Hitler.

La noi în țară, o serie întreagă de ziariști și publiciști, unii ce-și făcuseră un „renume” prin scrisul lor, au dezvoltat și susținut sistematic, ani în șir, temele fundamentale ale propagandei hitleriste, de natură rasială, fascizantă și, deci, antidemocratică, războinică și imperialistă.

Pentru atingerea acestor scopuri, era, evident, necesară o acțiune susținută, cu atât mai mult, cu cât România, care, în războiul trecut, luptase împotriva Germaniei, se găsea, sufletește și politicește, legată de marile democrații.

*

*

Influențarea opiniei publice

*

Propaganda poate influența opinia publică.

O acțiune politică nu poate fi realizată fără o opinie publică favorabilă sau cel puțin neutră. Ea variază în raport cu condițiunile de viață, inteligența, cultura și posibilitățle de informare ale maselor. De aci, marea importanță a materialului informativ și a ziarului, în special, care este la îndemâna marelui public.

Prin afirmațiuni necontrolate și repetate sub diferite forme, zi de zi, până la sațietate, o anumită temă de propagandă ajunge să fie acceptată de opinia publică drept adevăr evident, devenind, cu timpul, o idee forță, capabilă să răscolească patimi și să dezlănțuiască ură.

*

În Țara noastră, propaganda naționalistă a fost cât se poate de activă și de virulentă. A început cu defăimarea instituțiunilor noastre democratice, cu ridiculizarea Ligii Națiunilor, cu micșorarea, în ochii opiniei publice, a marilor noștri aliați din războiul trecut și a continuat cu susținerea sistemelor fascizante, corporatiste, totalitariste, care își croiau drum în Europa, și cu „glorificarea” conducătorilor acestor mișcări, și, în fine, a terminat cu propagarea ideilor războinice imperialiste ale Germaniei lui Adolf Hitler.

Ce n-a susșinut, oare, propaganda fascisto-hitleristă în acești ultimi ani?

Că democrația înseamnă „masonizarea generală”, că democrația ajunsese să „pervertească” viața economică a Națiunii, că „prăbușise” economia și viața popoarelor, că era doar „o dormă politică de lichidare”, ce-și trăia obosită ultimele zile. Se lansa acea faimoasă teorie a elitelor, a acestor suboameni și supraoameni, în virtutea cărora întreaga omenire trebuia să se împartă în două mari categorii: aceea a „seniorilor” atotputernici și aceea a sclavilor, germanii fiind „predestinați” să alcătuiască clasa seniorilor și să „mântuiască” toate popoarele lumii.

*

În concepția totalitaristă, sensibilitatea și spiritualitatea încetează a mai conta în fața forței, tot ce a dăltuit, atâtea secole de-a rândul, drumul omenirii spre frumos, adevăr și mai bine nu mai servește sub dictatură decât pentru a „justifica” un șir neîntrerupt de fărădelegi. Prin difuzarea neîncetată a temelor hitleriste, s-au provocat crime de tot felul și, prin acțiunea lor, agenții oficinelor de propagandă au contribuit la rătăcirea spiritelor și la otrăvirea opiniei publice. După cum faimosul comandant de lagăr de la Vapniarca își otrăvea deținuții prin alimentare cu mazăre furajeră, aliment a cărui toxicitate îi era cunoscută, tot astfel gazetarii și publiciștii ce, azi, sunt aduși în fața Tribunalului Poporului, pucurau, zi de zi, în articolele și brpșurile lor, otrava urii și toxinele felurite ale propagandei hitleriste. Și cine ar putea măsura, vreodată, exact efectele acestei intoxicări lente a opiniei publice? Câți, oare, dintre schingiuitorii, jefuitorii și asasinii din lagărele de dincolo de Nistru nu vor fi fost cititorii asidui și admiratorii fervenți ai lui Ilie Rădulescu sau ai lui Pamfil Șeicaru?

*

Asasinii și jefuitorii de rând au fost zugrăviți și acuzați de față ca „figuri legendare”, ca „eroi aleși de destin” sau „trimiși direcți” ai Divinității. Au fost popularizate cele mai sinistre figuri ca minunați „deținători de formule miraculoase” pentru fericirea popoarelor. Protejați de acești stăpâni firești, în țara noastră, agenții de propagandă au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a susține, cu toată perseverența, regimul Sima-Antonescu. Succesorul „căpitanului” și trădătorul Ion Antonescu sunt ridicați până la cer. Același auto-mareșal, care secătuia o țară și omora o generație, în Crimeea, pe Don sau în Caucaz, spre a schimba Ardealul cu Transnistria. Acesta și ceilalți ca el trebuiau să devină „idolii” poporului român. Evanghelia hitleristă și scopurile ei sunt puse de acuzații de azi la îndemâna maselor, în orice împrejurare, zi de zi, la fiecare colț. Cu aceste mijloace și în climatul arătat, propaganda hitleristă, prin agenții ei, lansează tema așa-zisului „război sfânt”, în care era târâtă România. Reaua credință și culpabilitatea nu-și mai găsesc limite, la fel cu insultele și calomniile contra popoarelor ce sângerau, ca altădată în istorie, pentru salvarea libertății popoarelor, contra foștilor aliați, a căror creație furăm, cu 20 de ani în urmă.

*

E vorba de acea propagandă odioasă, care căuta să demonstreze, călcând pe suflete și pe adevăr, că războiul e „just și necesar”. Era în vremea când pierdeam mii de vieți la Stalingrad și când acuzații de azi scriau, vorbeau și mințeau neîncetat, încurcând poporul în nedumerire și minciună. Războiul era ca și „terminat”.

Aliații era „în pragul prăbușirii și al dezagregării”. Și când au început puternicile ofensive ale glorioasei Armate Roșii și a armatelor aliate, ele nu erau decât „ultimele zvârcoliri”. În mod sistematic, invariabil, cititorul român află că toate ofensivele „eșuează”. Rezervele se „epuizează”, sunt „slabe și fără elan”, realizează „câștiguri neînsemnate”. După Stalingrad, este eliberat Tamanul, Kusk, Orel, Harkovul, Crimeea și Kiewul, totuși ei demonstrează, mai departe, că armatele sovietice nu și-au „atins scopul strategic”, că spațiul câștigat nu se datorește decât planului comandamentului german, în care s-a prevăzut „defensiva elastică” (Scânteia, Anul I, nr. 237, 30 mai 1945, pp. 1 și 5).