„Harih, Om!” sau calea poeziei (I)
*
În trecutul metafizic al omenirii, adică atunci când, intrând lesne în armonie, ba chiar în vibraţie cu Sinele Universal, primele generaţii de oameni vorbitori, care ţin de cultura totemică, au inventat poezia drept „limba iluminării” („luga suryanyya”[1]) sau, într-o altă formulare a lui Guénon, „limba ritmicităţii”, declamând-o cu prilejul ceremoniilor totemice, din care se va naşte religia, drept unire a Sinelui Particular cu Sinele Universal, relaţia aceasta însemnând, în zorii spiritualităţii umanităţii, o relaţie de cunoaştere a „copacului vieţii” (prima viziune cosmogonică a omenirii, cea „a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]), poetul, care, în fond, a fost primul şaman al umanităţii, susţinând că el este „cel care scutură copacul vieţii, care trebuie să fie despicat spre rădăcini, prin cunoaştere”[3].
*
În literatura veche elină şi în cea egipteană se susţine, la unison, că poezia, muzica, dansul şi religia au pornit din Carpaţi, iar citările respective le puteţi găsi într-un capitol anterior. Există trimiteri identice şi în cărţile sfinte ale Răsăritului[4], inclusiv în „Vendidad” („Legile”, pe care Sfântul Cer le încredinţează lui Spitama Zarathustra[5], după ce le încredinţase „Marelui Păstor, Enlil al Muntelui”, adică Fiul Ceresc al Muntelui, deşi, iniţial, „enlil” însemna doar „fiu”), în care poetul şi rostirea lui cadenţată, adesea fără o logică explicită, precum în vechile noastre colinde, fac parte dintr-o „libertate neîncorporatră”, din „non-existenţă”[6], care premeditat nu este definită, iniţial drept sacrificiu şi drept desluşiri ale sacrificiului, apoi ca nemuritoare rostire, deci ca biblicul „cuvânt care zideşte”, pentru că „netrecătoarea rostire înseamnă Brahman, cel care ştie că rostirea, oricare o doreşte, este a lui”[7].
*
De fapt rostirea, ca suflu al poetului – atenţionez asupra suflului asupra trupului de lut al lui Adam, îl transformă pe poet în Creator, în Sinele Universal, care se exprimă cu agresivă grandoare persuasivă, pentru că aşa o cereau începuturile şamanice ale manipulării fiinţelor, care nu se numeau încă oameni, Om fiind doar Sinele Universal şi – de ce nu? – muntele lui, Omul, muntele Soarelui fiind Rarăul (Ar Ra Ar Aum – slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu).
*
Punând temelia religiilor, poetul declama sacerdotal: „Gloria mea este ca vârful unui munte. Prin mine lumina pură a cunoaşterii s-a răspândit, cu adevărat nemuritoare, aşa cum se află numai în Soare. Sunt cea mai strălucitoare comoară. Sunt înţelept, nemuritor, netrecător – aceasta este învăţătura Veda a poetului Trisańku”[8]. Încă nesigur pe el, poetul nu îndrăznea să se substituie Soarelui, dar, vorba împăratului David, „şi-a făcut sălaşul în Soare”[9], născocind, odată cu purificarea prin foc, sacrificiul şi, desigur, incantaţia imnică. „Acesta este adevărul: sacrificiile, pe care ei, poeţii, le-au desluşit în imnurile Veda, s-au făcut în mai multe feluri, la vremea sacrificiilor. Exersaţi cu atenţie, voi, iubitori de adevăr, aceasta este calea care duce la lumea perfecţiune”[10].
*
Dar până la Soare şi până la Cer era cale lungă, pe care poetul-şaman a încercat să o înţeleagă. Pe cer, aidoma licuricilor din scorburile copacilor bătrâni, zări pâlpâirile minuscule şi-şi spuse că în cer sunt rădăcinile Copacului Vieţii şi că pe pământ, în vegetaţia abundentă din jurul lui sunt crengile aceluiaşi Arbore Cosmic. De la linia vegetală a pământului, până la cer, poetul şi-a imaginat Calea Zeilor (Deva-Yana), iar sub tălpi, până în străfunduri, Calea Părinţilor (Pitr-Yana). Numai că, prin sacrificii şi, simultan, purificări ceremoniale solare, părinţii urcau spre cer, alăturându-se celui mai vechi părinte din părinţi, Tatăl Nostru. Iar cărţile cele vechi ale omenirii mărturisesc, dincolo de încrâncenările dogmatice ale religiilor, toate acestea, un alt poet, dacă nu cumva acelaşi Trisańku:
*
„Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea”[11].
E adevărat: prin milioanele lui de reîntrupări, poetul a străbătut lumea şi a înzestrat-o cu lumina cunoaşterii.
[1] Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, pp. 60 şi 71
[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110
[3] Mundaka-Upanishad, p. 30
[4] Müller, Max F., The Sacred Books of the East, vol VI, The Upanishads, Oxford, 1884
[5] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — în The Sacred Books of
Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,
American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, p. 19
[6] Taittirîyaka-Upanishads,pp. 58, 59
[7] Katha-Upanishads, p. 10
[8] Taittirîyaka-Upanishads, pp. 51, 52
[9] Psalmi, Psalmul 18 al lui David
[10] Mundaka-Upanishad, p. 30
[11] Taittirîyaka-Upanishads, p. 69
