ca să-mi descopăr țara și-n îngerii din cer

*

când cu ciorchini de stele purtate la oblânc

am năvălit pe cale într-o cumplită goană,

doar numele tău, țară, era crestat adânc

și sufletu-mi vibrase în cosmos ca o rană,

ca dangătul de clopot ce risipise clipe

prin căile lactee și poate mai presus,

fugaru-mi căpătase tăinatece aripe

și țara îmi păruse frumoasă ca Iisus,

 *

dii, dii și mult mai iute pe cale mă aruncă,

murg de amurgul vremii în treacăt deslușit,

căci viața ne e dată drept cosmică poruncă,

de-atâta hăituire, nu-i vreme de iubit

și de păstrat vreo urmă în lutul sfânt al țării

și-n iarba ce ne-aduce superbe primăveri,

dii, dii, căluț sălbatec, ne-așteaptă zarea zării,

iar cerul își scrâșnește oblonul ruginit:

*

abia aud cum țara cu degetul atinge

nețărmurirea vremii și cum din efemer

se-ntrupă iarăși iarna și-n sufletul meu ninge

ca să-mi descopăr țara și-n îngerii din cer