„Auzită de Batalan de la micul Ciprian Porumbescu”

Deşi nu pentru mulţi contează care lăutar anume a compus sau doar a avut în repertoriu un cântec vechi sau altul, deşi mormintele lăutarilor de odinioară, cu rare excepţii, le-au fost rase de pe suprafaţa pământului, odată cu cântecele lor şi cu memoria numelor purtate cu nobleţe artistică, eu încă mă mai încăpăţânez în a le căuta urmele, iar partiturile „Muza română”, tipărite câte o dată pe lună (4 pagini, din care 2 coperte exterioare), spre sfârşitul secolului al XIX-lea, de Calistrat Şotropa, au o importanţă deosebită, pentru că limpezesc apele între ariile româneşti din Bucovina, cu aranjamente pentru pian de Karol Mikuli, dar notate de surorile Eufrosina şi Elise Hurmuzachi, şi impresionanta colecţie a lui Alexandru Voevidca (peste 2.200 de melodii). Putem lua în calcul şi piesele apărute sub girul intelectual al profesorului cernăuţean Mattia Friedwagner, dar colecţia aceasta ignoră melosul lăutăresc instrumental, care, din punctul meu de vedere, „făcea legea” la ceremoniile petrecăreţe ale vremilor de peste veac.

Bucovina ar fi cea mai fericită provincie românească, pentru că are probe documentare pentru peste 5.000 de cântece din secolul al XIX-lea, printre care unele absolut surprinzătoare: Hora „Ciocârlia” (forma primară a prelucrării ulterioare de către Grigoraş Dinicu), „Cucuruz cu frunza-n sus” (plus mărturia lui Eminescu, din primăvara lui 1883, că şi-a învăţat cântecul preferat din Bucovina”, „Bordeiaşul”, „Domnul şi mielul” etc.

Bordeiaşul – Matei Onofrei, Suceava, 28 noiembrie 1907

Domnul şi mielul – Domnica Găină, Suceava, 16 decembrie 1907

În „Muza română”, Calistrat Şotropa publica, în general, cântece pe care le asculta, în zilele mohorâte de iarnă, de la lăutarul Ion Batalan, violonist care, cu onestitate, îi preciza de la cine anume a auzit şi învăţat cântecul: „de la micul Ciprian Porumbescu” sau de la „bandele marilor maeştri populari Ciolac, Şolcan, Năstase Paraschiv, Grigore Videreu ş. a.”. Există, însă, şi cântece ascultate direct de la lăutarii menţionaţi sau de la muzicienii cernăuţeni, care înfrumuseţau petrecerile domneşti cu câte o horă frumoasă, precum Tudor Flondor, Constantin cavaler de Buchenthal sau Leon cavaler de Goian.

„Ion Batalan, vestitul bard popular al Bucovinei, s-a născut şi a murit în satul meu natal, Horodnicul de Jos. Nu era o petrecere mai de seamă, nu era un bal sau o nuntă într-o casă boierească fără Batalan cu ai săi doisprezece tovarăşi, ca doisprezece apostoli.

De pe toate meleagurile româneşti alergau admiratori ai muzicii populare ca să asculte vioara lui vrăjită. În preajma sezoanelor de băi, se grăbeau patronii staţiunilor climaterice şi balneare din Vatra Domei, Slănic, Olăneşti, Govora ca să-l angajeze, cu tovarăşii săi, pentru staţiunile lor. La întoarcere, îi străluceau ochii de bucurie, când, abătând pe la mine, mi putea cânta vreo câteva cântece sau dansuri noi.

Timpul liber îl petrecea, cu săptămânile, la mine, care, profitând de ocazie, am adunat, în formă de lecţiuni particulare, vreo două mii din cântecele şi dansurile sale. Cele mai multe cântece şi dansuri le-am scos din colecţia aceasta, un izvor nesecat de inspiraţie muzicală, ca să nu se dea uitării nişte mărgăritare aşa de preţioase ale poporului. Nici n-am publicat, în prima această ediţie, toate strofele care curgeau pe nesfârşite din memoria sa fenomenală pentru fiecare cântec. Într-o ediţie viitoare, voi publica însă toate strofele care aparţineau cântecelor marelui şi talentatului maestru, care nici nu voia „să mă înveţe” alt cântec, până ce nu copiasem, cu ajutorul vioarei sau al pianului, exact cântecul său şi, dacă observam că unele cântece de ale sale, ca „Barbu Lăutarul”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Bulgăraş de gheaţă rece”, reprezintă nişte variatului faţă de cântecele auzite prin alte părţi, Batalan se înfuria grozav şi striga: „Păi, domnişorule, ăia sunt nişte stricători de datini şi cântece străbune, căci aşa l-am auzit eu cântecul acesta, din gura acelora pe care Dumnezeu i-a lăsat să cânte”, şi apoi povestea, cu multă duioşie, cum şi-a petrecut tinereţea în bandele marilor maeştri populari Ciolac, Şolcan[1], Năstase Paraschiv, Grigore Videreu ş a., de la care a învăţat a propaga adevărata artă populară (Şotropa, Calistrat, Muza română, Cernăuţi, nr. 25)”.

Bulgăraş de gheaţă rece – 1675, N. Ienciu, Gh. Chiciu, G. Solcei, 1911

p85

Când anume a învăţat lăutarul Ionică Batalan hora “Traian” de la “micul Ciprian Porumbescu”? E rezonabil şi credibil dacă presupun că în anii în care Batalan cânta în banda lui Grigori Vindireu, iar Ciprian Porumbescu, ca gimnazist sucevean care conducea un cvartet, lua lecţii de vioară de cel mai vestit lăutar al Bucovinei, adică între anii 1863-1870 (îi avea profesori şi Ştefan Nosievici, şi Josef Fischof). Asta înseamnă că Ion Batalan s-a născut, la Horodnicu de Jos, în jurul anului 1840 şi că a murit după 1908, deci în jurul vârstei de 70 de ani (în fotografia de mai jos, “micul Ciprian” este primul din dreapta, sus).

Cvartetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

Din repertoriul aceluiaşi lăutar, Alexandru Voevidca nota, în 12 iulie 1908, la hramul din Gemenea, „Horă veche”, cântată „din vioară de lăutariul Batalan din Margine”, şi „Ileana. Cântec vechiu”, cântat de „Alecu Marcu, de 60 ani, din Gura Humorului, cu voce, şi Batalan din Margine”, deşi Ion Batalan era din Horodnicu de Jos, dar probabil că locuia în hotarul celor două sate megieşe.

Repertoriul lui Grigore Vindreu, pe care l-am identificat, în baza informaţiilor din presa vremii, în “Muza română” a lui Calistrat Şotropa, cuprindea melodiile: „Hora Rădăuţilor” (nr. 15), „Câte flori pe Dorna-n sus” (nr. 16), „Mare-i lumea şi frumoasă” (nr. 19), Sârba „Corăbiasca” (nr. 36), „Hora Dornenilor” (nr. 38), Hora „Gura Sucevii” (nr. 40), „Hora lui Grigore” (nr. 45), „Hai, raci cu nădragi!” (nr. 58) – o satiră la adresa târgoveţilor bucovineni care adoptaseră „moda nemţească”, „Cucuruz cu frunza-n sus” (nr. 70), „Cozăceasca” şi „Arcanul” (nr. 78), „Rusască” (nr. 80), „Hora din Carpaţi” (nr. 80).

Cum Alexandru Voevidca a notat „Horă bătrânească” şi „Horă”, cântece ale lui Grigori Vindereu, pe care le-a auzit, în 1881, la Suceava, suntem îndreptăţiţi să susţinem că am identificat, cu probe, minimum 14 melodii ale lui Grigore Vindereu, deşi pot fi incluse în repertoriul lui şi piesele fostului său violonist, Ionică Batalan din Hordodnicu de Jos. Dar ne ajung 14, în condiţiile în care, până acum, nu s-au mai auzit decât două, ambele fonotecate audio de trupa de muzică veche „Zicălaşii”.

Hora bătrânească – 132, Grigori Vindereu, Suceava, 1881

Horă – 133, Grigori Vindereu, Suceava, 1881

Din banda lui Vindereu mai făceau parte, în afară de vioristul Ionică Batalan, lăutarii Andrei Ursachi, Mihail Lucaciuc, Grigore Cozma, Gavril Ghiţescu şi Lazăr Luţa.

Iancu Paranici din Tişăuţi, cu „Cântecul lui Iancu” (nr. 87) şi „Hora lui Iancu” (nr. 94). Alexandru Voievidca, ascultându-l pe Iancu Paranici cântând, în 7 şi 8 octombrie 1907, la Pârteştii de Jos, a notat din repertoriul lăutarului un „Busuioc” – „La scoaterea zestrei” şi „Un joc ţărănesc”.

La scoaterea zestrei – 101, Iancu Paranici, Pârteştii de Jos, 1907

p47

Există, în “Muza română”, după cum am mai spus, şi hore preferate de compozitorii bucovineni şi care poartă numele acestora, precum cele două hore culese şi cântate de compozitorul Tudor Flondor, „Hora lui Tudorică Flondor” (nr. 51) şi „Hora lui Tudor” (nr. 61) şi o horă a lui Leon cavaler de Goian, „Hora lui Goian”, pe care o cânta boierul Constantin Cavaler de Buchenthal.

Dar mai există şi nişte melodii interesante, pe care le-am întâlnit şi la Voevidca drept folclor, deşi e certă originea lor cultă, melodii pe care le răspândeau prin satele Bucovinei învăţătorii şi preoţii, dovadă că le învăţaseră în perioada “studenţiei” gimnaziale. Cântecele acelea, rapid adoptate de obştile săteşti drept ale lor, se numeau “romanţe populare”. În “Muza română” am întâlnit „Am iubit doi ochi albaştri” (nr. 99), „Luna doarme” (nr. 105), „Cât te-am iubit” (nr. 107), „Privighetoarea” (nr. 108), „De-aş fi, iubito” (nr. 109) sau „melodia populară”, cum i se spunea unei romanţe pe versuri de Heine, „Călugărul” (nr. 110) şi cum aveam noi fonotecate astfel de producţii şi din alte sate bucovinene, astăzi, dimineaţă, i-am predat doamnei Gabriela Teişanu trei astfel de producţii (fonotecări audio, partituri şi texte), cu promisiunea că o să-i pregătesc cele necesare pentru un întreg album cu “romanţe populare” de peste veac, precum acestea:

Ochi ca noaptea – Varvara Velehorschi, Berchişeşti, 18 august 1918

Copilă dragă – Varvara Velehorschi, Berchişeşti, 18 august 1918

[1] Constantin Şoltan din Zahareşti, primaş, născut în 1868, care avea în repertoriu, printre altele, „Şi are, măi”, „Busuioc – un cântec vechi”, „Busuioc”, „Rusasca”, „Horă”, „Horă II”, „Horă III”

2 ANI CU ZICĂLAŞII No Comments Mar 3

În mocirla pe care o numim viaţă, doar cântecul…

Evenimentul rock din 7-9 aprilie 2017, de la Cluj-Napoca, mă obligă să observ că doar trupele “Theory of mind” şi “Autumn Hotel” încă nu au cântat la “Bucovina Rock Castle” şi, din păcate nu o vor face nici în acest an, ediţia celor “7 ani de acasă” fiind lucrată. Oraşul lui Emil Boc este capitala incontestabilă a rockului românesc, iar trupele care cântă la Cluj Napoca dobândesc, mereu şi mereu, certificatul de profesionism în artă. De asta urmăresc, întotdeauna cu atenţie, ce se întâmplă acolo. În fond, dacă vrei să trăieşti cu adevărat, trebuie să înveţi în fiecare clipă şi de la toţi viii vii. Doar prostia trebuie ignorată. Pentru că pute şi otrăveşte.

Aici, în Bucovina, am dat o raită prin trecut. Împreună cu nişte prieteni tineri, care ar putea să-mi fie copii. Cu Ionuţ Chitic, cu Adrian Pulpă, cu Narcis Rotaru, cu Răzvan Mitoceanu şi cu Petrică Oloieru. Şi, desigur, cu nişte colegi ai trudei noastre de fiecare zi. Aşa obişnuiesc eu să exist: ba în trecut, ba în viitorime şi, din ce în ce mai rar, în prezent.

În mocirla pe care o numim viaţă, doar cântecul înseamnă închinăciune. Şi tare mi-i drag să mă închin bunului Dumnezeu, cu sufletul fir de praf pe aripa cântecului.

Rubrica lui Andi No Comments Mar 2

Grigori Vindereu şi legendarul lăutar Ion Badalan

Un român bucovinean, născut la Horodnicu de Jos, în 16 septembrie 1884, pe nume Calistrat Şotropa, autor al unui „Dicţionar român-german şi german român al limbii române oficiale” pentru uzul funcţionarilor, şi al unei „Gramatici a limbii române”, lucrată împreună cu Valeriu Grecu, a scos, la Cernăuţi, în cadrul Bibliotecii muzicale “Muza română”, care apărea distinct în multe oraşe româneşti din cele trei imperii, inclusiv la Blaj, la Sibiu, la Caransebeş, dar cea din Cernăuţi era alta decât cele pe care le caută cu erudiţie ştiinţifică doctorii în etnomuzicologie şi în folclor ai Centrului Cultural “Bucovina” (deh!, doctori, dar net cultura!), o puzderie de tipărituri, în care zace uitat şi repertoriul lui Grigori Vindereu.

Ştiu, de ani şi ani, că lui Vindereu i s-au publicat partiturile cântecelor „Hora Rădăuţilor”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Arcanul”, „Corăghiasca”, „Hora Dornenilor”, „Hora Gura Sucevii”, “Hora lui Grigore” etc. – precum stipulează suficientele noastre dicţionare şi enciclopedii, dar melodiile acestea au rămas pierdute în hăul minţilor celor care sunt plătiţi ca să le descopere, cu spor salarial de doctorat – desigur, dar care confundă Cernăuţii cu Blajul şi bat câmpii prin “reviste ştiinţifice de specialitate”.

Primind, prin cumpărare, astăzi – după 11 ani de căutări, 119 numere din “Muza română”, editată, la Cernăuţi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, de Calistrat Şotropa, am conversat, în sfârşit, pe îndelete, cu minunatul Grigori Vindereu (l-am rugat pe Răzvan Mitoceanu să-mi fredoneze după partituri), apoi am avut uriaşa surpriză de a afla că un lăutar legendar, născut tot în Horodnicu de Jos, şi-a văzut memoria spulberată definitiv de către folcloroşii festivalişti şi de nulităţile cu doctorate, care iau salarii nemeritate de la Centrul Cultural “Bucovina”. Este vorba de lăutarul:

Am, desigur, şi cântecul popular “Barbu, lăutarul”, care diferă de cel compus de Flechtenmacher, pe care îl ştiţi, am şi varianta lui Batalan sau Badalan la “Câte flori pe Dorna-n sus” (diferă doar repetarea refrenelor, faţă de cântecul lui Grigori Vindereu), dar am şi o horă şi mai interesantă, din punctul meu de vedere, numită “Hora lui Traian”, lăutarul mărturisindu-i cu sinceritate lui Calistrat Şotropa că:

Precizând că partiturile cernăuţene ale Bibliotecii muzicale naţionale “Muza Română” se tipăreau la tipografia de note muzicale F. Hanicki, am decis, tot astăzi, împreună cu Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, să fonotecăm video şi audio toate piesele publicate de Şotropa, dar fără să le publicăm, ci doar ca să le putem asculta noi, “Zicălaşii”, în ceasurile în care avem nevoie de tămăduiri şi pentru sufletele noastre.

2 ANI CU ZICĂLAŞII No Comments Mar 2

Urmările desființării boierescului în Bucovina (II)

Moto: Atât de binecuvântată, atât de înviitoare e suflarea dreptății,

încât în urma ei, ca prin farmecul primăverii, se ivesc floare peste floare,

lumea se înveselește, pământul se face mai roditor și viața răsare din stânca amorțită;

omul se preface, câștigă conștiința de sine, își cunoaște chemarea,

iubește viața, lucrul și activitatea, cu un cuvânt, devine mai bun și mai nobil!

Toate aceste împrejurări nu puteau rămâne fără înrâurire nici asupra proprietăților celor mari, adică a moșiilor stăpânilor de mai înainte, și, în adevăr, fiecare observator se va putea mira, privind la suirea repede a valorii lor. Dacă, până la anul 1848, venitul curat de pe o falce[1] se socotea, aici, cu 5 florini (1 galben), acesta, chiar la anul 1852, când s-au dat în arendă unele moșii ale Fondulu Religionar, fură socotite cu 15 florini (3 galbeni), așadar întreit. Dar, mai mult încă, în luna trecută s-au dat în arendă, prin licitare publică, alte moșii ale aceluiași Fond, și rezultatul întrece toate așteptările.

Așa, domeniul Solca, având vreo 500 fălci arătură, fânațe și imaș (păscătoare), se vânduse, înainte de 9 ani (la 1846), cu câștigul de 14.500 florini argint (2.900 galbeni). La 1848, guvernul, plecându-se cererii arendașului (posesorului), îi scăzu, pentru desființarea boierescului, din aceasta, 8.000 florini (1.600 galbeni), rămânând, dar, câștigul numai la 6.500 florini (1.600 galbeni); și totuși, acum aceste moșii se vândură cu 47.000 florini (9.400 galbeni). Acest preț, cum se vede, întrece mai mult decât de trei ori pe cel din timpul boierescului. Și apoi mai e de observat că domeniul Solca, fiind la munți, are numai pământuri de calitate foarte inferioară; de aceea, mai însemnăm că arenzile (în înțelesul mai restrâns și obișnuit) au trecut drept 33.000 florini (6.600 galbeni) și pământurile drept 16.000 florini (2.800 galbeni), revenind, dar, falcea la 28 florini (5 galbeni și 75).

Urma a adeverit că aceste prețuri nu sunt nemăsurate și că speculatorii, pentru care unii și alții se îngrijorează fără cuvânt, nicidecum nu s-au înșelat, de vreme ce aceștia, aflând prea mulți mușterii, le-au putut trece curând către alții, luând folos curat de 2.000 de galbeni, păstrându-și încă și pentru sine unele părți din acele moșii.

Asemenea frumos rezultat produseră și toate celelalte domenii vândute, totodată, și anume: Coțmanul (cuprinzând pe la 1.000 fălci arătură, păscătoare și fânațe, și 2.700 locuitori) se vându mai sus decât cu 50.000 florini (10.000 galbeni) pe an, care câștig e îndoit decât al licitării ultime, din anul 1846, fiindcă acela se sui numai până la 28.000 florini (5.600 galbeni), cu toate că, de atunci, s-au desființat boierescul și zeciuielile (dijmele), care anume pe moșii bine împoporate și cu locuitori avuți, era un venit destul de însemnat[2] (între mușterii veniți la licitarea acestui domeniu erau și țăranii de acolo, care se suiră cu prețul până la 9.000 de galbeni, aducând cu ei vreo 4.000 de galbeni, lucru neauzit mai înainte).

Mai sus am arătat cum s-au suit pământurile țărănești și proprietățile mai mici (și stră-stră-străbunii mei au profitat de aceasta, vânzând pământuri scumpe în Coțmani și Boian și cumpărând pământuri mai ieftine la Vicov și, în Regat, la Mereni – n. n.); acum am văzut cum s-au suit și moșiile cele publice, care sunt foarte însemnate, cuprinzând, după cum se știe, mai bine de jumătate a țării noastre. Mai este oare trebuință să mai aducem pilde și pentru sporirea valorii tuturor celorlalte moșii particulare? Iată și de acestea: moșia S. se vându, la anul 1849, cu 5.500 florini (1.100 galbeni), iar la anul 1852, cu 8.250 florini (1.650 galbeni), și acum, trecând la alt proprietar, suma este 11.000 florini (2.200 galbeni). Tot acea moșie fu prețuită, la 1847, cu 63.000 florini (12.600 galbeni) și dar câștigul de astăzi, capitalizat prin 20 de ani, reprezintă o valoare de 220.000 florini (45.000 galbeni). O altă moșioară M., la munte, de vreo 1.391 fălci, cumpărată, la anul 1846, cu 2.900 galbeni, se vându, pe la 1850, cu 9.000 galbeni.

Așa aș putea aduce nu vreo câteva pilde, ci o mulțime de la fiecare moșie, fiindcă veniturile tuturora au sporit și, prin urmare, toate s-au suit în proporție mai mare sau mică, dar totdeauna însemnată. Și acum trebuie să mai spunem că desființarea boierescului nu a fost singura ispită care veni să cerce pe proprietari. Un an abia în urmă, darea de pe pământ (birul de pământ – grunds teuer, impot foncier) crescu cu o a treia parte; alte dări noi se mai adăugiră la aceasta, precum darea de pe venit (Einkom mensteur, taxe du revenu), care se plătește de la toate veniturile curate, anume și de la acele ale arenzilor, morilor etc. Aceste împrejurări ar fi trebuit să micșoreze, altădată, prețul unei moșii, fiindcă birurile se asamblează unei datorii reale (ipotecate); plătind, de pildă, o moșie o dare de 200 de galbeni pe an, aceștia reprezintă, după preceptul legiut aici, de 5 la 100, un capital de 4.000 de galbeni, care zace ca o datorie ipotecată pe ea, și aceasta totdeauna se scade din valoarea proprietății.

Pe lângă aceste dări regulare, s-au mai întâmplat și alte extraordinare, precum, în anul trecut, împrumutul național, care, în Bucovina, a produs suma prea însemnată de 2.700.000 florini (540.000 galbeni). Cu toate acestea, vedem că prosperitatea țării n-a mers înapoi, ci sporește și nici am vorbit încă de alte fatale împrejurări, care împiedică dezvelirea mai rapidă a acesteia, și anume vatămă și interesele agriculturii. Aceste împrejrări sunt, mai întâi, diferența nefericită, care tot mai există între banii de hârtie și monedă, pe care nu au putut-o conjura toate încercările guvernului; al doilea, lipsa institutelor de credit, care ar spori mai mult decât orice măsură înflorirea agrculturii, înlesnind pe proprietarii mici și mari de a afla, cu dobândă mică, capitalurile trebuitoare pentru întocmirea și purtarea economiei, care astăzi cere mai mare cheltuială și îngrijire, fiindcă capitalurile particulare încă tot sunt foarte scumpe.

Îndemnizarea (dezdăunarea, despăgubirea) care se va da pentru desființarea boierescului și a celorlalte dări țărănești (și anume pentru două părți ale valorii lor întregi) încu nu s-a plătit, deși lucrurile pregătitoare au sporit atât, încât e de așteptat că, în decurgerea acestui an, se va răspunde.

În urma acestora, mai aducem aminte și de o altă împrejurare, care singură poate este atât de cumpănitoare cât acele trei împreună, și dară merită luarea aminte cea mai serioasă. Până la anul 1848, deși proprietarii de aici plăteau biruri, totuși, fiindcă lucrarea pământului nu costa nimic, prețul pâinii era de tot jos, comerțul cu ea, mic; importarea grânelor din Moldova și Basarabia nu-l puteau atige tare, fiindcă și aici, în acele țări, era boieresc. Desființându-se acesta și venind încă toate împrejurările îmșirate mai sus, importarea grânelor din țările învecinate deveni o speculație, cu atât mai folositoare, cu cât, scumpindu-se ale noastre, neguțătorul pe acelea le putea vinde cu câștig și mai însemnat. Cine nu ar crede că aceasta singură ar fi ajuns de a sugruma toată economia câmpului, la noi, și a descuraja pe agronomi? Și totuși, după cum arată experiența de toate zilele, o experiență de șase ani, ei au putut susține nu numai acea puternică și nefavorabilă concurență, ci și învinge și celelalte mari greutăți. Acestea le-au fost, dar, numai un îndemn mai mult de a dezveli o mai mare activitate în căutarea și dezvoltarea economiei.

Și dacă vom spune acum că și stăpânii de mai înainte, și locuitorii se află mai bine, că toată țara e mai avută, fiindcă, sporind toate valorile, a sporit și avuția națională; că negoțul se ridică, agronomia se dezvelește, că proprietarii și țăranii se nevoiesc a gospodări mai bine, a produce mai mult; că, sub un cuvânt, toată starea economică a țării e cu mult mai bună acum, de cât era înainte de 6 ani numai, nu ne temem că ne va contrazice cineva.

Acestea sunt, în general, pe cât se pot desfășura în cadrul mărginit al unui articol de jurnal, fără a cerca prea mult răbdarea cititorilor, rezultatele practice ale eliberării țăranilor, ale desființării boierescului etc.; și, în adevăr, trebuie să recunoaștem că sunt prea favorabile. Cine ne va putea denega, când ele sunt atât de vederate, încât le pot piăi chiar și acei oameni practici, par excellence, care nu voiesc să cadă sub pericolul ideologiei, care nu vor să audă de teorii, nu se pleacă nici celor mai bune argumente ale economiei politice, nici învățăturilor istoriei și poate se îndoiesc și de principiile dreptății.

Nu, aici nu poate fi îndoială, că unde vorbesc faptele acestea se-ncheie. Prin asta însă nu vrem să zicem că nu e cuvânt a se mira de ele, privind cu nepărtinire la toate greutățile timpului, la toate întâmplările nefavorabile, la micul șir al anilor în care s-a împlinit o asemenea prefacere; și miraea va scădea, însă, judecând cu luare aminte cum sunt legate între sine acele rezultate, cum au decurs, stând în raport de reciprocitate, unul din altul și toate împreună din o singură cauză, acea străveche, pe care o recunoaștem în oricare din progesele care au prefăcut, în toate timpurile, fața lumii, au îmbunătățit starea materială și a ridicat pe cea morală a omenirii. Atât de binecuvântată, atât de înviitoare e suflarea dreptății, încât în urma ei, ca prin farmecul primăverii, se ivesc floare peste floare, lumea se înveselește, pământul se face mai roditor și viața răsare din stânca amorțită; omul se preface, câștigă conștiința de sine, își cunoaște chemarea, iubește viața, lucrul și activitatea, cu un cuvânt, devine mai bun și mai nobil!

Asta e atât de adevărat, încât trebuie să se arate și pe la noi, cu toate că timpul de șase ani e, desigur, o epocă prea scurtă ca să fi produs, în privirea morală, schimbări însemnate, fiindcă acestea se ivesc mai târziu decât cele materiale. Ți totuși, uitându-ne la poporul nostru și văzând că el se deprinde, din zi în zi, mai bine cu lucrul, văzând că a început a-și îndrepta economia, văzând că nu mai lasă nici o parte din pământul necăutat și că, prin urmare, produce mai mult, văzând că începe a întrebuința pluguri mai bune și care ferecate, a-și întocmi mai bine locuințele, a dezveli, ici-colea, chiar un fel de lux în port și în împodobirea din lăuntru a caselor cu mobile (mai proaste), văzând acestea și luând în privire anume că, devenind liber și câștigând mai mult, el nu s-a dedat beției, după cum așteptau mulți, trebuie să credem că el a înaintat și în privirea morală; și, apoi, ce s-a făcut încă pentru a-i deștepta inteligența, a-i îmbunătăți inima, a-i îmblânzi insinctele și a-i învinge patimile, a-l face părtaș măcar la unele foloase ale culturii? Unde sunt școlile, institutele agronomice, unde predicile preoților? Acestea vor veni, încet, încet; dar acum, însă, nu le avem și, dacă poporul nu s-a făcut mai rău, dacă el, după cum suntem încredințați noi, s-a făcut mai bun, apoi acest merit – o spunem în toată dreptatea – îi poate revi numai lui însuși. Cine va avea inima de a contrazice aceasta, luând în privire că, pe lângă toate, poporul e mai supus unor înrâuriri fatale, care necontenit îl îndeamnă spre rău. Iată ce vreau să zic: fabricarea rachiului sporește, din zi în zi! Ea este acum o industrie agricolă trebuitoare pentru prefacerea produselor întâi, pentru îngrășarea vitelor, pentru îmunătățirea pământului și, dar, e privită ca o propășire a agriculturii și nedespărțită de o economie ceva mai întinsă. Aceste împrejurări nu iartă pe proprietari de a o părăsi (și ce folos ar fi de ar face-o într-o țară, când ea există în toată lumea?) și, din contra, după starea lucrurilor de față, el trebuie să dorească a fabrica și a trece cât mai mult rachiu, și cine bea rachiu, decât țăranul? Nu se plătește mai bine arenda care are mai mulți mușterii, adică mai mulți bețivi? Acesta e un rău general, una dintre contrazicerile civilizației moderne, fiindcă, de o parte, plecările rele ale omului sunt încurajate și, de altă parte, pedepsite. Fiind, dar, supus și țăranul nostru, ca și cel din statele mai înaintate, acestei fatale înrâuriri, el cu greu i se poate împotrivi. Mai cu greu poate susține lupta plecărilor bune cu cele rele, și dacă, totuși, numai singura sa judecată firească, numai instinctul său mai bun, neajutați de nici un fel de povățuire, îl ferește de ispită, atunci desigur merită să-l lăudăm.

Scriind acestea despre Bucovina, nu ne putem opri a zice un cuvânt și despre Moldova, acea țară „scumpă, dar și frumoasă”, cum zice duiosul cântec. Nu e chemarea noastră de a dezbate trebuința neapărate și folosurile unei asemenea reforme pentru Principate, știind bine că în ele se vor afla destule inimi generoase, destule spirite luminate și pene mai iscusite, care vor intreprinde aceasta, și cu mulțumire vedem, din numerele „României literare”, că una dintre cele mai măiestre (trimitere la Vasile Alecsandri – n. n.) a început a trata acea cauză, într-un articol erudit. Am voit, dar, a face aici numai o singură luare-aminte. O luptă măreață s-a încins în lume; puterile civilizate s-au sculat în numele dreptății, ca să înfrângă ambiția și puterea arbitrară, ca să asigure triumful dreptului asupra spiritului cuceritor, ca să apere interesele culturii în contra incurselor unei politici ce se pregătea de a o stânge.

Astă luptă se născu din cauza călcării Principatelor, adică mai întâi pentru a le ști Turcia. Poarta (otomană – n. n.) recunoscu degrabă că ea nu poate pretinde a primi ajutorul puterilor civilizate, fără a dovedi că și ea respectă principiile acestora; drept aceea, nu numai a părăsit politica tradițională, îmbunătățind soarta creștinilor, ci a oprit chiar musulmanilor negoțul cu sclavii circazieni. Au, doar, Principatele creștine, care, odinioară, tot în numele acestor principii, combăteau cu succes pe turcii păgâni, o luptă care e toată gloria istoriei noastre!, pot rămâne în urma acestora? Nu ar trebui ele să se grăbească, fără de a mai aștepta îndemnul sau poate și inițiativa străinilor, a arăta lumii civilizate că merită simpatiile ei, simpatii care singure le-au scăpat de pericolul morții naționale și politice, și le-au deschis un viitor frumos și demn? Cine va fi tare îndestul ca să oprească progresul timpului pe marginile lor? Și, pe de altă parte, ce măreață va fi, după împlinirea acestuia, dezvoltarea și înflorirea acelor țări binecuvântate!… Cum vor spori, ca prin farmec, fericirea și prosperitatea lor, mărindu-se numărul românilor!… Și, atunci, vom putea zice, cu poetul antic:

His demum exactis –

Devenere devenere locos loetos, et amoena vireta

Fortuna torum nemorum, sedescue beatas;

Largior hic capos Aether, et lumine vestit

Purpureo! (Aeneid., 1, VI)

A. Hurmuzaki

(Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 25, 2 iulie 1855, pp. 293-297)

[1] Falcea, la noi, s-a schimbat și e, acum, mult mai mică decât acea din Moldova, fiindcă stânjenul de aici e de 6, iar cel moldovenesc de 7 picioare (Fuss, Schuh.) – notă Alecu Hurmuzachi.

[2] Pe aceste moșii publice, țăranii au, în genere, locuri mai întinse decât acei de pe moșiile particulare (erau călărași, se ocupau de ordinea publică și de siguranța graniței cu Polonia, beneficiind de privilegii de răzeși – n. n.) – notă Alecu Hurmuzachi.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Mar 2

Concertul de la Vatra Dornei, oraş cu primar

Ultima lansare a albumului pictorului-martir Radu Bercea, “Confesiuni cromatice”, s-a săvârşit la Vatra Dornei, un oraş bucovinean care are şi primar. Se vede şi în oraş (minunat restaurate sunt clădirile vechi), dar şi în sala ritualică a omagierii lui Radu Bercea, “Salonul Alb” al Casei de Cultură. Ritualică, pentru că fiecare manifestare închinată lui Radu Bercea a însemnat câte un ritual, la care “Zicălaşii” au adus ofrandă cântecele care nu au mai răsunat nicăieri, de peste 150 de ani, Gabi Sandu şi Dan Lungu realizând o nouă fonotecare, urmând ca să dăm publicităţii varianta cea mai bună, cu sau fără mixaj, funcţie de ce va hotărî Petrică Oloieru, starostele nostru de necontestat.

În oraşul primarului Ilie Boncheş, om dinamic şi care îmi place teribil prin capacităţile lui de argint viu, şi al minunatei directoare Violeta Codorean, cântecele Bucovinei de acum 170-180 de ani, abandonate după moartea lui Niculai Picu, au produs emoţie vie şi vindecătoare, pictorul David Croitor, care venise suferind la spectacol, mărturisindu-mi, după aceea, că muzica l-a însănătoşit. În Vatra Dornei există şi o grupare scriitoricească puternică, iar fiecare scriitor dornean a ţinut să sublinieze că nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi ratat concertul “Zicălaşilor”. Mi-au mers la suflet şi tinerii gimnazişti, care, surprinşi de frumuseţea muzicii noastre vechi, au adoptat-o cu entuziasm.

Până ce Petrică Oloieru, Nicolae Gabriel Sandu şi Dănuţ Lungu vor lucra şi posta pe net această a opta premieră muzicală a “Zicălaşilor” (opt premiere inedite în doar doi ani de existenţă şi, până de curând, cu activitate desfăşurată numai în afara orelor de program!), vă prezint o cronică foto a evenimentului de ieri, 1 martie 2017, care se încheie cu “Zicălaşii” şi Violeta Codorean, dar începe cu “paznicul cărţilor”, colega noastră Corina Scîntei, pentru că fiecare manifestare “Radu Bercea” cu distribuirea gratuită a albumelor a început, merit admirabil al Consiliului Judeţean Suceava (păcat că n-am zărit picior de şef judeţean pe la manifestări, dar există o justificare: în Consiliul Judeţean se bea numai apă… plată!):

2 ANI CU ZICĂLAŞII No Comments Mar 2