Urmările desființării boierescului în Bucovina (II)

*

Moto: Atât de binecuvântată, atât de înviitoare e suflarea dreptății,

încât în urma ei, ca prin farmecul primăverii, se ivesc floare peste floare,

lumea se înveselește, pământul se face mai roditor și viața răsare din stânca amorțită;

omul se preface, câștigă conștiința de sine, își cunoaște chemarea,

iubește viața, lucrul și activitatea, cu un cuvânt, devine mai bun și mai nobil!

*

Toate aceste împrejurări nu puteau rămâne fără înrâurire nici asupra proprietăților celor mari, adică a moșiilor stăpânilor de mai înainte, și, în adevăr, fiecare observator se va putea mira, privind la suirea repede a valorii lor. Dacă, până la anul 1848, venitul curat de pe o falce[1] se socotea, aici, cu 5 florini (1 galben), acesta, chiar la anul 1852, când s-au dat în arendă unele moșii ale Fondulu Religionar, fură socotite cu 15 florini (3 galbeni), așadar întreit. Dar, mai mult încă, în luna trecută s-au dat în arendă, prin licitare publică, alte moșii ale aceluiași Fond, și rezultatul întrece toate așteptările.

*

Așa, domeniul Solca, având vreo 500 fălci arătură, fânațe și imaș (păscătoare), se vânduse, înainte de 9 ani (la 1846), cu câștigul de 14.500 florini argint (2.900 galbeni). La 1848, guvernul, plecându-se cererii arendașului (posesorului), îi scăzu, pentru desființarea boierescului, din aceasta, 8.000 florini (1.600 galbeni), rămânând, dar, câștigul numai la 6.500 florini (1.600 galbeni); și totuși, acum aceste moșii se vândură cu 47.000 florini (9.400 galbeni). Acest preț, cum se vede, întrece mai mult decât de trei ori pe cel din timpul boierescului. Și apoi mai e de observat că domeniul Solca, fiind la munți, are numai pământuri de calitate foarte inferioară; de aceea, mai însemnăm că arenzile (în înțelesul mai restrâns și obișnuit) au trecut drept 33.000 florini (6.600 galbeni) și pământurile drept 16.000 florini (2.800 galbeni), revenind, dar, falcea la 28 florini (5 galbeni și 75).

*

Urma a adeverit că aceste prețuri nu sunt nemăsurate și că speculatorii, pentru care unii și alții se îngrijorează fără cuvânt, nicidecum nu s-au înșelat, de vreme ce aceștia, aflând prea mulți mușterii, le-au putut trece curând către alții, luând folos curat de 2.000 de galbeni, păstrându-și încă și pentru sine unele părți din acele moșii.

*

Asemenea frumos rezultat produseră și toate celelalte domenii vândute, totodată, și anume: Coțmanul (cuprinzând pe la 1.000 fălci arătură, păscătoare și fânațe, și 2.700 locuitori) se vându mai sus decât cu 50.000 florini (10.000 galbeni) pe an, care câștig e îndoit decât al licitării ultime, din anul 1846, fiindcă acela se sui numai până la 28.000 florini (5.600 galbeni), cu toate că, de atunci, s-au desființat boierescul și zeciuielile (dijmele), care anume pe moșii bine împoporate și cu locuitori avuți, era un venit destul de însemnat[2] (între mușterii veniți la licitarea acestui domeniu erau și țăranii de acolo, care se suiră cu prețul până la 9.000 de galbeni, aducând cu ei vreo 4.000 de galbeni, lucru neauzit mai înainte).

*

Mai sus am arătat cum s-au suit pământurile țărănești și proprietățile mai mici (și stră-stră-străbunii mei au profitat de aceasta, vânzând pământuri scumpe în Coțmani și Boian și cumpărând pământuri mai ieftine la Vicov și, în Regat, la Mereni – n. n.); acum am văzut cum s-au suit și moșiile cele publice, care sunt foarte însemnate, cuprinzând, după cum se știe, mai bine de jumătate a țării noastre. Mai este oare trebuință să mai aducem pilde și pentru sporirea valorii tuturor celorlalte moșii particulare? Iată și de acestea: moșia S. se vându, la anul 1849, cu 5.500 florini (1.100 galbeni), iar la anul 1852, cu 8.250 florini (1.650 galbeni), și acum, trecând la alt proprietar, suma este 11.000 florini (2.200 galbeni). Tot acea moșie fu prețuită, la 1847, cu 63.000 florini (12.600 galbeni) și dar câștigul de astăzi, capitalizat prin 20 de ani, reprezintă o valoare de 220.000 florini (45.000 galbeni). O altă moșioară M., la munte, de vreo 1.391 fălci, cumpărată, la anul 1846, cu 2.900 galbeni, se vându, pe la 1850, cu 9.000 galbeni.

*

Așa aș putea aduce nu vreo câteva pilde, ci o mulțime de la fiecare moșie, fiindcă veniturile tuturora au sporit și, prin urmare, toate s-au suit în proporție mai mare sau mică, dar totdeauna însemnată. Și acum trebuie să mai spunem că desființarea boierescului nu a fost singura ispită care veni să cerce pe proprietari. Un an abia în urmă, darea de pe pământ (birul de pământ – grunds teuer, impot foncier) crescu cu o a treia parte; alte dări noi se mai adăugiră la aceasta, precum darea de pe venit (Einkom mensteur, taxe du revenu), care se plătește de la toate veniturile curate, anume și de la acele ale arenzilor, morilor etc. Aceste împrejurări ar fi trebuit să micșoreze, altădată, prețul unei moșii, fiindcă birurile se asamblează unei datorii reale (ipotecate); plătind, de pildă, o moșie o dare de 200 de galbeni pe an, aceștia reprezintă, după preceptul legiut aici, de 5 la 100, un capital de 4.000 de galbeni, care zace ca o datorie ipotecată pe ea, și aceasta totdeauna se scade din valoarea proprietății.

*

Pe lângă aceste dări regulare, s-au mai întâmplat și alte extraordinare, precum, în anul trecut, împrumutul național, care, în Bucovina, a produs suma prea însemnată de 2.700.000 florini (540.000 galbeni). Cu toate acestea, vedem că prosperitatea țării n-a mers înapoi, ci sporește și nici am vorbit încă de alte fatale împrejurări, care împiedică dezvelirea mai rapidă a acesteia, și anume vatămă și interesele agriculturii. Aceste împrejrări sunt, mai întâi, diferența nefericită, care tot mai există între banii de hârtie și monedă, pe care nu au putut-o conjura toate încercările guvernului; al doilea, lipsa institutelor de credit, care ar spori mai mult decât orice măsură înflorirea agrculturii, înlesnind pe proprietarii mici și mari de a afla, cu dobândă mică, capitalurile trebuitoare pentru întocmirea și purtarea economiei, care astăzi cere mai mare cheltuială și îngrijire, fiindcă capitalurile particulare încă tot sunt foarte scumpe.

*

Îndemnizarea (dezdăunarea, despăgubirea) care se va da pentru desființarea boierescului și a celorlalte dări țărănești (și anume pentru două părți ale valorii lor întregi) încu nu s-a plătit, deși lucrurile pregătitoare au sporit atât, încât e de așteptat că, în decurgerea acestui an, se va răspunde.

*

În urma acestora, mai aducem aminte și de o altă împrejurare, care singură poate este atât de cumpănitoare cât acele trei împreună, și dară merită luarea aminte cea mai serioasă. Până la anul 1848, deși proprietarii de aici plăteau biruri, totuși, fiindcă lucrarea pământului nu costa nimic, prețul pâinii era de tot jos, comerțul cu ea, mic; importarea grânelor din Moldova și Basarabia nu-l puteau atige tare, fiindcă și aici, în acele țări, era boieresc. Desființându-se acesta și venind încă toate împrejurările îmșirate mai sus, importarea grânelor din țările învecinate deveni o speculație, cu atât mai folositoare, cu cât, scumpindu-se ale noastre, neguțătorul pe acelea le putea vinde cu câștig și mai însemnat. Cine nu ar crede că aceasta singură ar fi ajuns de a sugruma toată economia câmpului, la noi, și a descuraja pe agronomi? Și totuși, după cum arată experiența de toate zilele, o experiență de șase ani, ei au putut susține nu numai acea puternică și nefavorabilă concurență, ci și învinge și celelalte mari greutăți. Acestea le-au fost, dar, numai un îndemn mai mult de a dezveli o mai mare activitate în căutarea și dezvoltarea economiei.

*

Și dacă vom spune acum că și stăpânii de mai înainte, și locuitorii se află mai bine, că toată țara e mai avută, fiindcă, sporind toate valorile, a sporit și avuția națională; că negoțul se ridică, agronomia se dezvelește, că proprietarii și țăranii se nevoiesc a gospodări mai bine, a produce mai mult; că, sub un cuvânt, toată starea economică a țării e cu mult mai bună acum, de cât era înainte de 6 ani numai, nu ne temem că ne va contrazice cineva.

*

Acestea sunt, în general, pe cât se pot desfășura în cadrul mărginit al unui articol de jurnal, fără a cerca prea mult răbdarea cititorilor, rezultatele practice ale eliberării țăranilor, ale desființării boierescului etc.; și, în adevăr, trebuie să recunoaștem că sunt prea favorabile. Cine ne va putea denega, când ele sunt atât de vederate, încât le pot piăi chiar și acei oameni practici, par excellence, care nu voiesc să cadă sub pericolul ideologiei, care nu vor să audă de teorii, nu se pleacă nici celor mai bune argumente ale economiei politice, nici învățăturilor istoriei și poate se îndoiesc și de principiile dreptății.

*

Nu, aici nu poate fi îndoială, că unde vorbesc faptele acestea se-ncheie. Prin asta însă nu vrem să zicem că nu e cuvânt a se mira de ele, privind cu nepărtinire la toate greutățile timpului, la toate întâmplările nefavorabile, la micul șir al anilor în care s-a împlinit o asemenea prefacere; și miraea va scădea, însă, judecând cu luare aminte cum sunt legate între sine acele rezultate, cum au decurs, stând în raport de reciprocitate, unul din altul și toate împreună din o singură cauză, acea străveche, pe care o recunoaștem în oricare din progesele care au prefăcut, în toate timpurile, fața lumii, au îmbunătățit starea materială și a ridicat pe cea morală a omenirii. Atât de binecuvântată, atât de înviitoare e suflarea dreptății, încât în urma ei, ca prin farmecul primăverii, se ivesc floare peste floare, lumea se înveselește, pământul se face mai roditor și viața răsare din stânca amorțită; omul se preface, câștigă conștiința de sine, își cunoaște chemarea, iubește viața, lucrul și activitatea, cu un cuvânt, devine mai bun și mai nobil!

*

Asta e atât de adevărat, încât trebuie să se arate și pe la noi, cu toate că timpul de șase ani e, desigur, o epocă prea scurtă ca să fi produs, în privirea morală, schimbări însemnate, fiindcă acestea se ivesc mai târziu decât cele materiale. Ți totuși, uitându-ne la poporul nostru și văzând că el se deprinde, din zi în zi, mai bine cu lucrul, văzând că a început a-și îndrepta economia, văzând că nu mai lasă nici o parte din pământul necăutat și că, prin urmare, produce mai mult, văzând că începe a întrebuința pluguri mai bune și care ferecate, a-și întocmi mai bine locuințele, a dezveli, ici-colea, chiar un fel de lux în port și în împodobirea din lăuntru a caselor cu mobile (mai proaste), văzând acestea și luând în privire anume că, devenind liber și câștigând mai mult, el nu s-a dedat beției, după cum așteptau mulți, trebuie să credem că el a înaintat și în privirea morală; și, apoi, ce s-a făcut încă pentru a-i deștepta inteligența, a-i îmbunătăți inima, a-i îmblânzi insinctele și a-i învinge patimile, a-l face părtaș măcar la unele foloase ale culturii? Unde sunt școlile, institutele agronomice, unde predicile preoților? Acestea vor veni, încet, încet; dar acum, însă, nu le avem și, dacă poporul nu s-a făcut mai rău, dacă el, după cum suntem încredințați noi, s-a făcut mai bun, apoi acest merit – o spunem în toată dreptatea – îi poate revi numai lui însuși. Cine va avea inima de a contrazice aceasta, luând în privire că, pe lângă toate, poporul e mai supus unor înrâuriri fatale, care necontenit îl îndeamnă spre rău. Iată ce vreau să zic: fabricarea rachiului sporește, din zi în zi! Ea este acum o industrie agricolă trebuitoare pentru prefacerea produselor întâi, pentru îngrășarea vitelor, pentru îmunătățirea pământului și, dar, e privită ca o propășire a agriculturii și nedespărțită de o economie ceva mai întinsă. Aceste împrejurări nu iartă pe proprietari de a o părăsi (și ce folos ar fi de ar face-o într-o țară, când ea există în toată lumea?) și, din contra, după starea lucrurilor de față, el trebuie să dorească a fabrica și a trece cât mai mult rachiu, și cine bea rachiu, decât țăranul? Nu se plătește mai bine arenda care are mai mulți mușterii, adică mai mulți bețivi? Acesta e un rău general, una dintre contrazicerile civilizației moderne, fiindcă, de o parte, plecările rele ale omului sunt încurajate și, de altă parte, pedepsite. Fiind, dar, supus și țăranul nostru, ca și cel din statele mai înaintate, acestei fatale înrâuriri, el cu greu i se poate împotrivi. Mai cu greu poate susține lupta plecărilor bune cu cele rele, și dacă, totuși, numai singura sa judecată firească, numai instinctul său mai bun, neajutați de nici un fel de povățuire, îl ferește de ispită, atunci desigur merită să-l lăudăm.

*

Scriind acestea despre Bucovina, nu ne putem opri a zice un cuvânt și despre Moldova, acea țară „scumpă, dar și frumoasă”, cum zice duiosul cântec. Nu e chemarea noastră de a dezbate trebuința neapărate și folosurile unei asemenea reforme pentru Principate, știind bine că în ele se vor afla destule inimi generoase, destule spirite luminate și pene mai iscusite, care vor intreprinde aceasta, și cu mulțumire vedem, din numerele „României literare”, că una dintre cele mai măiestre (trimitere la Vasile Alecsandri – n. n.) a început a trata acea cauză, într-un articol erudit. Am voit, dar, a face aici numai o singură luare-aminte. O luptă măreață s-a încins în lume; puterile civilizate s-au sculat în numele dreptății, ca să înfrângă ambiția și puterea arbitrară, ca să asigure triumful dreptului asupra spiritului cuceritor, ca să apere interesele culturii în contra incurselor unei politici ce se pregătea de a o stânge.

*

Astă luptă se născu din cauza călcării Principatelor, adică mai întâi pentru a le ști Turcia. Poarta (otomană – n. n.) recunoscu degrabă că ea nu poate pretinde a primi ajutorul puterilor civilizate, fără a dovedi că și ea respectă principiile acestora; drept aceea, nu numai a părăsit politica tradițională, îmbunătățind soarta creștinilor, ci a oprit chiar musulmanilor negoțul cu sclavii circazieni. Au, doar, Principatele creștine, care, odinioară, tot în numele acestor principii, combăteau cu succes pe turcii păgâni, o luptă care e toată gloria istoriei noastre!, pot rămâne în urma acestora? Nu ar trebui ele să se grăbească, fără de a mai aștepta îndemnul sau poate și inițiativa străinilor, a arăta lumii civilizate că merită simpatiile ei, simpatii care singure le-au scăpat de pericolul morții naționale și politice, și le-au deschis un viitor frumos și demn? Cine va fi tare îndestul ca să oprească progresul timpului pe marginile lor? Și, pe de altă parte, ce măreață va fi, după împlinirea acestuia, dezvoltarea și înflorirea acelor țări binecuvântate!… Cum vor spori, ca prin farmec, fericirea și prosperitatea lor, mărindu-se numărul românilor!… Și, atunci, vom putea zice, cu poetul antic:

*

His demum exactis –

Devenere devenere locos loetos, et amoena vireta

Fortuna torum nemorum, sedescue beatas;

Largior hic capos Aether, et lumine vestit

Purpureo! (Aeneid., 1, VI)

*

A. Hurmuzaki

*

   *

 (Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 25, 2 iulie 1855, pp. 293-297)