Serbările bisericeşti şi cultul unor oameni morţi

*

Serbările bisericeşti[1] şi cultul unor oameni morţi[2]. Dacă tot s-a păgânit creştinismul până la a se transforma în „cultul unor oameni morţi” (ceea ce condamna Augustin la păgâni), dar nu al străbunilor neamurilor pământeşti, ci morţii diverselor ierarhii clericale, ce-ar fi dacă ne-am închina, totuşi, unui mort viu contemporan? De ce, departe şi îndepărtaţi de Dumnezeu, să ne închinăm unor ciolane cu provenienţă incertă, când îl avem pe Patriarhul Daniel deja pregătit să-şi asume sacrificiul de a fi sfântul viu al neamului românesc? Doar duhneşte a smirnă şi tămâie precum celelalte moaşte şi nu-i doar biciul, ci chiar însuşi Dumnezeu pe pământ. E drept, nu prea-i format din oase, ci doar din slănuri afumate şi osânză, consecinţe ale posturilor lungi, aspre şi circumcise (nicidecum circumscrise) unor trăiri evlavioase ceva ce nu se există.

*

Dacă vă veţi hotărî să vă închinaţi unui mort viu, propun sanctificarea Sfântului Părinte Daniel de România şi ecumenica Lui sărbătorire în săptămâna zilei de 23 august, în care săptămână să se interzică munca drept păcat „diavolesc şi curvăsăresc” pe întreg teritoriul naţional, românilor şi naţionalităţilor conlocuitoare revenindu-le obligaţia ortodoxă de a bea şi mânca, cât mai evlavios cu putinţă, timp de o săptămână, ca să stea omenimea în fund de uimire, când va vedea cum ştim noi să sărbătorim româneşte.

*

Lăsând gluma la o parte, o astfel de şuguire o reprezintă şi „serbările bisericeşti” îndătinate în timp, pentru a înlocui sărbătorile astrale ale începuturilor metafizice ale speciei umane, dar sub care l-am îngropat pe Dumnezeu pentru totdeauna, ca să-i putem crucifica Fiul în fiecare clipită a clipitelor vremii.

*

Prima zi de sărbătoare a creştinismului a fost duminica, zi care, după Ieronim, „este ziua când o nouă lume începe, când moartea a fost învinsă şi în care viaţa a fost restabilită prin învierea Mântuitorului; în această zi Sfântul Spirit se pogoară pentru a promulga legea Graţiei”[3]. Şi, astfel, serbând „repaosul Ierusalimului ceresc” şi „amintirea învierii Mântuitorului”, păgânul împărat Constantin cel Mare săvârşeşte prima abandonare a Căii lui Isus (ortodocşii să citească Iisus), prin mutarea „repaosului Ierusalimului ceresc” din sâmbătă, în duminică (din anul 361, definitiv şi irevocabil). Cât despre „amintirea învierii Mântuitorului”, în fiecare început de ciclicitate temporară, înainte de a se stabili o sărbătoare anuală, mi se pare corectă, deşi Isus învie, clipă de clipă, iar noi trecem insensibili peste fiecare cosmică renaştere, pentru că acesta ne şi este destinul omenesc.

*

Alte două zile, miercuri şi vineri, închinate, din vremuri imemoriale, planetelor Mercur şi Venus, devin, mai întâi, „sărbători pentru aducerea aminte despre patimile Mântuitorului” (anul 394), înainte de a deveni sfinte şi, ulterior, sfinte moaşte, precum cele alei Sfintei Parascheva, care a fost adusă la Iaşi, de Vasile Lupu, pentru a o întrupa pe Sfânta Vineri (Parascheva, în greacă), în care moldovenii încă mai credeau cu fanatism.

*

În onoarea lui Isus, s-au instituit tot felul de „sărbători mobile”, apoi s-a statornicit, mai întâi, Epifania, adică ziua de 6 ianuarie, în care „Tatăl proclamă pe Fiul său, cu ocazia botezului ce primi de la Ion”, numită, în afară de Bobotează (la slavi şi în campania religioasă de slavizare a valahilor), diem luminum, sancta luminium sau illuminationem. Orientalii serbau, tot în 6 ianuarie, şi Naşterea Mântuitorului, dar ulterior, din iniţiativa occidentalilor, a fost instituită şi sărbătoarea Crăciun sau Naşterea, în 25 decembrie, deşi Isus s-a născut în aprilie, iar teologii cunoşteau această realitate. În a opta zi după 25 decembrie, se serba Circumciziunea Mântuitorului – aţi observat că, până în tot cuprinsul veacului al IV-lea se vorbea de Mântuitor şi nu de Domn (Stăpân)? O altă precizare: ziua naşterii Mântuitorului se serba, mobil, ba în ianuarie, ba în martie, ba în aprilie, şi-abia atunci când „stâlpul” bisericii Chiril, ucigaşul Ipaziei (cu propria-i mână), s-a stropşit la papă, cerându-i o anumită zi, a fost bătută în cuie fila calendaristică a lui 25 decembrie.

*

Paştele a rămas, până astăzi, o „sărbătoare mobilă”, precedat de Duminica Stâlpărilor, şi încununat, la 40 de zile după Înviere, de Ziua Înălţării. Toate aceste sărbători au fost născocite şi adaptate pentru anularea religiilor ancestrale abia după 350-400 de ani de la Mântuire. Târziu, în folosul autocraţiei religioase şi nicidecum întru iluminare, întru trăirea lui Isus (controversa intolerantă, dar absolut nesemnificativă, „Isus sau Iisus” avea să se născocească abia în secolul XIX).

*

După Sinodul din Niceea (anul 325), au fost „încreştinate”, pentru săptămâna de dinaintea Paştelui, şi omagierile planetelor Jupiter şi Saturn, în afară de Mercur şi Venus, dar joia era dedicată Cinei celei de taină, vinerea – morţii, şi sâmbăta – punerii în mormânt a Mântuitorului.

*

În onoarea Maicii, dar şi a Mântuitorului, au fost instituite Întâmpinarea (din anul 650) şi Buna vestire (din anul 440), Întâmpinarea fiind numită de orientali Hipapante Domini, iar de occidentali, Mariae Virginis. Cea mai populară omagiere a Maicii Mântuitorului, Adormirea, instituită în 15 august, datează din vremea împăratului Mauricius (582-602), iar Naşterea, în 8 septembrie, de-abia din anul 886.

*

În paralel, străvechiul „cult al unor oameni morţi”, criticat de Augustin pentru că substituie lui Dumnezeu câte un Tată Ceresc identitar, este înlocuit cu „cultul altor oameni morţi”, sfinţii. Primul beneficiar a fost arhidiaconul Ştefan, serbat a doua zi după Naşterea Mântuitorului, deci tot din veacul al IV-lea. La trei zile după Naştere, „se serba ziua uciderii pruncilor din Betleem”, zi de mare tristeţe, în care „nu se cânta nici aleluia, nici doxologia”[4].

*

Apostolul Toma a fost repartizat în prima duminică de după Înviere, iar Petru şi Pavel, în 29 iunie, „biserica creştină având o deosebită veneraţiune pentru sfinţi, din vremurile cele mai vechi”[5].