Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (IV)

„un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși,

încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic,

ci numai pe hârtie curând trecătoare”

În anul 1826-7[1], se vede a fi fost în casa boierului Lascarache Bogdan, de care fu trimis în Basarabia, în niște pricini de judecată, unde a zăbovit mai mult de un an, tocmai întru această vreme în care, din toate părțile, fumegau veștile războiului, care era a se începe între Rusia și Poarta Otomană[2], către sfârșitul anului 1827. Epitropia școlilor, ale cărei mădulare erau Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihail Sturza și alți doi, iarăși s-au socotit despre deshiderea unui Gimnaziu Național; pentru aceea, făcu o anafură sau relație către domnul stăpânitor de atunci, Io Sandul Sturza, de care fu coroborată, cu 5-6 zile înainte de intrarea rușilor în Moldova.

În anul următor, la 1 ianuarie, s-a început cursul învățătorilor. În acest gimnaziu, a fost rânduit și răposatul Famian, ca profesor al matematicii, geografiei și al limbii latine, și, în vara aceluiași an, între zgomotul armelor, a făcut cu tinerimea un examen, cât s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei[3].

După un timp de șapte ani, în care atâtea necazuri pătimise, acum i se ivise o stea mai favorabilă, după a cărei curgere aștepta a ieși la un liman mai adăpostitor, însă și această stea puțin a lipsit ca să ajungă la sfințitul sau apusul său. Rușii, după multe și crunte, dar nu tocmai fericite bătălii, ce au avut, în anul acesta, asupra turcilor, s-au întors, spre iernatec, în Țara Românească și Moldova, însă cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și muniții zdruncinate, cu un cuvânt – mai mult învinși, decât învingători; pentru mulțimea bolnavilor, au vrut să ia școlile, pentru spital, care lucru prea lesne s-ar fi și întâmplat, dacă Prea Sfinția Sa Mitropolitul nu le-ar fi apărat[4]. În acest gimnaziu a rămas el, ca profesor ordinar, până la anul 1834, în care timp se vede a fi scris „Starea Moldovei din anul 1829”, cu o poezie a cărei înălțime și delicatețe nu se pot prețui, la anul 1834, când s-a statornicit la Academia Mihăileană în Iași; luându-se în băgare de seamă meritele lui, nu numai că a fost întărit ca profesor de filosofie, dar și cu titlul de „Paharnic” fu dăruit. Acest titlu, care i se dădu de către un prinț domnitor și deosebit protector al științelor, reînnoi zelul și râvna în el. Către sfârșitul acestui an, ca o lebădă, despre care se zice că, simțind că i se apropie moartea, cântă un cântec duios, „carmina qui moriens canit exequialia”, a scris acele frumoase versuri, la moartea școlarului său Ștefan Șendrea, sub titlul „Supliment de geografie”, în care, cu o nespusă poezie, a descris țintirimul sau acea țară în care avea el, în scurtă vreme, a se așeza:

Unde aerul cel rece în așa țară străină

Trage vânturi ce cu jale acum gem, acum suspină.

Roua cerului ce cade în picuri amestecate

Cu amară lăcrimare din dureri nevindecate[5].

În cursul profesoratului său, a scris, în limba română, și vreo câteva cărți scolastice (manuale – n. n.), din care o parte s-au și tipărit. În postul acesta de profesor a rămas acest bătbat până la anul 1836, când, după o îndelungată și plină de dureri boală, și-a dat sufletul în mâna aceluia de la care l-a luat, în vârstă de 40 de ani, 3 luni, 7 zile, în 7 aprilie 1836. Cu un cuvânt, în cea mai frumoasă floare a bărbăției.

Domnul Popescul Scriban află, în caracterul acestui bărbat, trei virtuți de căpetenie: 1. era neinteresat; 2. avea un cuget curat; 3. avea iubire către nație și omenire. Lângă aceste așa nobile virtuți, cu drept pot să adaog și eu încă trei: 4. era religios, fără de fariseism; 5. prieten curat, fără de fățărnicie; 6. era un geniu peste veacul său, așa cât, dacă ar fi avut mai bună norocire, în tinerețile sale, și dacă ar fi avut o viață mai îndestulată, de care era vrednic, ar fi făcut epocă în literatura națională.

Cursul bolii acestui bărbat nime nu poate, nici mai acurat, nici cu mai mare și adâncă simțire a-l descrie, de cum l-a scris domnul Popescul Scriban, care, ca un al doilea Ioan, nu s-a mișcat de lângă pieptul dascălului său, până la cea de pe urmă răsuflere. Din care toate se vede că Fabian a murit așa precum a viețuit, adică ca un om bun și creștin adevărat.

Trupul lui s-a înmormântat în 9 aprilie 1836, la 8 ceasuri dimineața, cu toată pompa care i s-a cuvenit, în biserica Sfântului Nicolae, ce se zice a Academiei[6]. Lângă mormânt i s-a ridicat, pentru aducerea aminte, și o piatră, pe care s-a scris, în limba națională, un epitaf foarte frumos și bine potrivit, în care, pe scurt, se cuprind toate însușirile lui. Noi, pentru depărtarea locului, nu avem nimic cu ce să împodobim mormântul acelui dulce prieten și adevărat patriot, decât, pe lângă fierbințile lacrimi și adesele suspinuri și oftări, a-i ridica un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși, încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic, ci numai pe hârtie curând trecătoare, care așa urmează:

Lângă această inscripție se mai adaugă, întru memoria răposatului, ca unui adevărat poet, următorul epitaf:

[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 34, 16 august 1840, pp. 265-268

[2] „Scrisoarea domniei tale din din 28 septembrie 1826 am primit-o în Basarabia, unde mă aflam pe vremea aceea, cu niște pricini de judecată ale boierului Lascarache Bogdan. Zăbava de un an și mai bine, ce am stătut într-o țară unde scrisorile trecătoare peste hotar au cele mai grele împiedicări, și mai ales într-o vreme când, din toate părțile, fumegă veștile războiului, a cărui pară ne cuprinde astăzi; iarăși, după trecerea mea înapoi, la Moldova, alte împrejurări cu zătihnire și nestatornicii ajungându-mă, într-o așa vreme, dintr-o nedumerire, într-alta, nu mi-a lăsat nici un curaj a-ți scrie și a te mai supăra cu așa fel de lamentații” (Epistola din Iași, 7 decembrie 1828).

[3] „Mai întâi, fac știut domniei tale că, la noi, în Iași, s-a deschis un curs gimnazial de învățături, despre al cărui așezământ pleroforisi mai mult din copia anaforalei, ce s-a făcut în pricina aceasta de către Epitropia școlilor naționale, ai cărei mădulari sunt Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihalache Sturza și încă doi. Această anaforă s-a alcătuit, s-a înfățișat și s-a coroborat cu întăritură domnească de către fostul Moldovei Domn Ioan (Sandul) Sturza (acel „Ioan”, care ținea loc de străvechiul „Io”, care însemna știutor, inițiat, s-ar traduce prin „știutorul de cer”, Io-Anu, deși Sandul Sturza numai în chestiunile metafizice nu se putea pronunța – n. n.), numai cu nu mai mult de 5, 6 zile înaintea intrării rușilor aici. De atunci merg școlile. Am făcut, în vara trecută, un examen și s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei” (Epistola mai sus numită).

[4] „De mirare și însemnate au fost trecerile lor (ale rușilor) înapoi, spre iernatec, cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și munițiile zdruncinate, cu un cuvânt – s-au întors, de obște, cu un aer mai mult de învinși, decât învingători. Au rut să ia școlile pentru spital. Prea Sfinția Sa (Mitropolitul) le-a apărat, până acum, dar urma va alege” (Epistola mai sus pomenită).

[5] Foaea, 1839, nr. 15, p. 113

[6] Aceasta o adeverește aici această țidulă, care așa sună: „Domnul Paharnic Vasile Fabian, profesor de Filosofie la Academia Mihăileană, după o îndelungată boală răposând la 7 ale aceștia, în vârstă de 45 de ani, toți prietenii și elevii sunt poftiți, din partea Direcției învățăturilor publice a fi față la înmormântarea ce i se va face la Biserica Academiei, joi, în 9 a acesteia, la 8 ceasuri dimineața – Iași, 1836, în 8 april”.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 19

pierdutul rai numit Moldova

stau scrise-n ancestrale rune

din care s-a pierdut o slovă

predestinările străbune

pentru meleagul tău, Moldovă,

pe care neamuri se-ncâlciră

şi-n noile predestinări

străbunii încă mai respiră

anevoios îndepărtări,

Sarba 2

iar vremuirea îi sufocă

şi îi scufundă în uitare,

iar datina lor se dislocă

prin fiecare sărbătoare,

nimic din ei nu mai rămâne,

iar noi, cu rădăcini pierdute,

abia trăim de azi, pe mâine,

pribegi pe căi necunoscute,

Joc de nuta 2

pribegi pe calea pribegiei

ce nu mai duce încotrova,

căci noi am închinat pustiei

pierdutul rai numit Moldova

NOTĂ: Am inserat, între strofe, doar două cântece moldoveneşti, dintre cele pe care ni le-a încredinţat principele cărturarilor şi cărturarul principilor, Dimitrie Cantemir.

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 19

Vlad Ţepeş şi trădătorul tatălui său

Cavalerul burgund Walerand de Wavrin, care îşi însoţea unchiul într-o expediţie europeană pe Dunăre, relata, în anul 1445, o întâmplare mai puţin cunoscută din viteaza, dar zvăpăiata tinereţe a lui Vlad Ţepeş:

În timpul acesta, fiul domnului Ţării Româneşti s-a dus la seniorul de Wavrin şi, după ce l-a salutat, i-a spus, printr-un tălmaci, că avea de gând să pornească o ispravă împotriva turcilor şi că, dacă i-ar făgădui să nu-l dea pe faţă, el îi va dezvălui taina sa. Lucru pe care i l-a făgăduit, cu jurământ seniorul de Wavrin, de bunăvoie. Şi, atunci, tălmaciul, învăţat de fiul domnului Ţării Româneşti, zise aşa:

– Tatăl meu a trimis să mă cheme şi mi-a spus că, dacă nu îl voi răzbuna împotriva subaşiului acestei cetăţi a Giurgiului, mă reneagă şi nu mă mai socoate ca fiul său. Căci el este acela care l-a trădat şi care, cu salvconductul sultanului, l-a făcut să meargă la acel sultan şi, apoi, l-a dus prizonier în castelul din Gallipoli, unde l-a ţinut, multă vreme, cu amândouă picioarele ferecate în lanţuri. Dar s-au întors lucrurile, astfel că el şi turcii lui s-au predat tatălui meu, cu condiţia cruţării vieţii şi a lucrurilor lor şi să fie trecuţi nevătămaţi în ţara Bulgariei. Şi eu mă voi duce, cu două mii de români, la două leghe de aici, să trec râul pe acolo, şi le voi întinde curse pe drum şi, astfel, când vor crede că se îndreaptă spre Nicopole, eu voi fi înaintea lor şi îi voi ucide pe toţi.

La acestea, seniorul de Wavrin nu a răspuns nici un cuvânt, nici că e rău, nici că e bine. Şi a plecat acel fiu al domnului Ţării Româneşti, ca să se ducă să-şi îndeplinească isprava. Şi, până în două sau trei ore, după aceea, cardinalul trimise seniorului de Wavrin salvconductul pentru turci, pe care îşi pusese el pecetea, ca să-şi atârne şi acesta pecetea sa. Şi a răspuns că nu era în căderea sa să pună pecetea împreună cu cardinalul, pentru că acela era în fruntea întregii armate; dar făgăduia că atât el, cât şi oamenii săi vor păzi acel salvconduct, pe care l-a întocmit cardinalul. De care răspuns a rămas foarte mulţumit cardinalul. Şi li s-a dat turcilor acel salvconduct, împreună cu vasele pentru a trece Dunărea.

Aşadar, când turcii s-au văzut eliberaţi astfel, şi-au scos, mai întâi, şeile de pe cai şi le-au pus într-o luntre mică, ce fusese capturată în faţa acelei cetăţi. Apoi au legat toţi caii, unul, de coada altuia, şi au legat calul dintâi de acea luntre, care mergea cu vâsle. Şi, în felul acesta, au trecut râul. Şi se vedea bine, dacă te uitai la cai, că ei erau obişnuiţi să meargă adesea astfel. Şi în alte monoxile înguste s-au suit turcii cu toate lucrurile lor. Dar când au trecut prin faţa galerelor i-au privit pe creştini cu ochi răi şi foarte duşmănoşi. Şi îşi ţineau arcurile întinse, cu săgeata în mână, scuturile la gât, arătând, prin înfăţişarea lor, că dacă s-ar lega cumva de ei, erau gata de luptă. Şi, în chipul acesta, au trecut acel râu al Dunării şi au intrat în ţara Bulgariei.

Aşadar, turcii, după ce au trecut apa, au încălecat pe caii lor, pentru a-şi urma drumul. Dar ei nu au ajuns departe, că i-a prins în cursă, pe neaşteptate, acel fiu al domnului Ţării Româneşti şi i-a ucis pe toţi. Şi subaşiul însuşi, care îl trădase pe tatăl lui, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adus viu înaintea lui; acestuia, după ce i-a amintit trădarea sa, i-a tăiat capul, cu mâna sa. Şi, îndată ce românii despuiară pe acei turci, i-au înşiruit goi pe malul apei, şi era o privelişte cruntă pentru cei din galere, când au trecut prin faţa lor” (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 109-111).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Apr 18

Un ienicer, despre războiul cu Vlad Ţepeş

Constantin Mihailovici din Ostroviţa, sârb şi fost ienicer în războaiele purtate de Murad al II-lea, inclusiv împotriva lui Vlad Ţepeş, povesteşte următoarele:

Despre voievodul valah Dracula (Vlad Dracul, tatăl lui Ţepeş – n. n.), care stăpânea ţara Moldovei de Jos (aşa o numeau ungurii, preluând un toponim celtic – n. n.). Acest voievod avea doi fii şi îi dăduse împăratului Mahomed, la curtea lui. Acest voievod, tatăl, în curând a murit (ucis, pe nedrept, de Iancu de Hunedoara – n. n.); auzind împăratul turcesc despre moartea voievodului Valahiei, a dăruit pe fiul mai mare (pe Vlad Ţepeş – n. n.)cu bani, cai, podoabe, corturi, cum se cade unui domn, şi l-a trimis, cu cinste, în Ţara Românească, spre a domni în locul tatălui său, cu înţelegerea ca, în fiecare an, să vină la dânsul, ca să i se înfăţişeze şi să dea tributul, la fel cum dăduse şi tatăl său. Iar pe fiul al doilea (Radu cel Frumos – n. n.), fratele acestuia, l-a lăsat la curtea lui.

Acest fiu al lui Dracula a venit, doi ani, de-a rândul, la curtea împăratului, de a adus tributul, potrivit înţelegerii. Dar, după aceea, nu a vrut să mai vină. Împăratul a trimis după dânsul pe un domn, Hamza beg, care era conducător peste vânătorii împăratului, ca să se ducă acolo, la el, într-un oraş care se numeşte „Ibrail”. Dar voievodul nu a vrut să i se înfăţişeze, ci a poruncit curtenilor săi să ţină între dânşii pe solul împăratului, până ce va sosi dânsul. Şi, pornind voievodul, Dracul cel Tânăr (aşa i se mai spunea lui Ţepeş), a adunat oaste; şi era iarnă, Dunărea era îngheţată şi a trecut voievodul Dracul peste Dunăre, cu toţi oamenii săi, în ţara împăratului, mai jos de Nicopole. Şi, acolo, a dat drumul oamenilor săi, ca să prade şi să omoare, atât pe turci, cât şi pe creştini, prin sate şi în oraşele deschise, şi au pricinuit mare pagubă împăratului turcesc. Şi tuturor celor vii şi celor ucişi a pus de le-a tăiat nasurile, atât femeilor, cât şi bărbaţilor, şi a trimis acele nasuri regelui Mathias al Ungariei, fălindu-se că acele multe nasuri sunt a tot atât de mulţi turci biruiţi şi ucişi.

După aceea, întorcându-se, a venit la Brăila, la solul împăratului, iar solul nu ştia ce se întîmplase. L-a prins, cu toţi slujitorii lui, care erau în număr de 30, şi a poruncit să-i bage într-un turn oarecare. Iar a treia zi, a poruncit, mai întâi, să-l tragă în ţeapă pe „Aliza beg”, solul împăratului, şi, în jurul lui, pe toţi slujitorii lui.

După aceea, a venit ştirea împăratului turcesc despre ceea ce făcuse voievodul Dracul. Deci, împăratul a trimis la fratele lui Dracul, ca să vie la dânsul, la curtea împărătească, şi au ieşit în întâmpinarea lui două paşale, cei mai înalţi sfetnici ai împăratului, unul Mahmud paşa, iar al doilea Isaac paşa, şi l-au dus la împărat, unde şedea împăratul pe tronul său. Aplecându-se împăratul, l-a luat de mână şi l-a aşezat lângă dânsul, pe alt scaun, ceva mai jos, şi a poruncit să se aducă haină de brocart frumoasă şi un steag roşu, şi i-a dat bani, cai şi alte daruri destule, cum se cuvine unui domn, şi a trimis cu dânsul patru mii de călări, să meargă înainte, la Nicopole, să-l aştepte acolo. Iar împăratul, fără întârziere, adunându-şi oastea, a pornit pe urma lui. Iar când a fost la Nicopole, pe malul Dunării, de cealaltă parte a Dunării stătea, de asemenea, voievodul Dracul, cu oastea sa şi oprea trecerea oştii împăratului.

Iar împăratul Mahomed a spus către ienicerii săi:

– Iubiţii mei berbeci, ce este al meu este al vostru şi, mai ales, vistieria mea. Vă rog, daţi-mi sfat, căci aceasta atârnă de voi, ca să putem să trecem de cealaltă parte, împotriva duşmanului meu!

Au răspuns ienicerii:

– Fericite stăpâne, porunceşte să se pregătească luntrile, iar noi, în timpul nopţii, ne vom pune capetele şi vom trece pe partea cealaltă!

Deci, împăratul îndată a poruncit să li se dea 70 de luntrii potrivite, pe lângă aceasta să li se mai dea şi altele, de care aveau nevoie, şi de asemenea bombarde, tunuri mobile şi altele mari. Şi când s-a făcut noapte, ne-am aşezat în luntrii şi ne-am lăsat la vale, pe Dunăre, şi am trecut de partea cealaltă, la câteva stadii mai jos de locul unde stătea oastea voievodului. Şi acolo ne-am îngropat în şanţuri, aşezând tunurile pe rând în jurul nostru. Ne-am îngropat în şanţuri, pentru ca oamenii călări să nu ne poată vătăma. După aceea, ne-am întors înapoi pe partea cealaltă şi, astfel, am transportat şi pe alţi ieniceri peste Dunăre. Şi când toată oastea pedestră trecuse, atunci ne-am pregătit şi am pornit, pe încetul, către oastea lui Dracul, cu tunurile şi cu celelalte, ce le transportaserăm cu noi. Oprindu-ne, am aşezat tunurile.

Dar, până să izbutim să facem aceasta, ne-au fost ucişi 300 de ieniceri. Pentru aceasta, împăratul s-a întristat foarte mult, văzând, de pe partea cealaltă, o mare bătălie şi neputând el însuşi să vie într-acolo. Se temea foarte mult ca să nu-i fie ucişi toţi ienicerii, de vreme ce împăratul însuşi încă nu trecuse. După aceea, noi, văzând că partea noastră slăbeşte foarte mult, având trecute peste râu 120 de bombarde, ne-am apărat cu dânsele şi ne-am apucat să tragem un foc des, încât am respins toată oastea voievodului de pe acel loc, iar noi ne-am întărit. După aceea, împăratul, având mai multă siguranţă, a transportat peste râu şi alţi pedestraşi, care se cheamă azapi, cum sunt la noi drabanţii. Iar Dracul, văzând că nu poate opri trecerea, s-a retras de la noi.

Iar apoi, după ce împăratul a trecut după noi, cu toată oştirea lui, peste Dunăre, acolo ne-a dat nouă, ienicerilor, 30.000 de zloţi, ca să-i împărţim între noi. Pe lângă aceasta, pe toţi ienicerii care încă nu erau liberi, i-a făcut liberi, ca să poată lăsa cui vor voi averea lor, după moarte.

De acolo, am pornit în Ţara Românească, pe urma lui Dracul. Iar fratele lui (Radu cel Frumos – n. n.) mergea înaintea noastră. Totuşi, ne cuprinsese o spaimă mare, deşi voievodul român avea o oaste mică, şi peste tot eram cu mare grijă şi ne îngropam, în fiecare noapte, în şanţuri, totuşi nu puteam fi siguri. Ne-au lovit într-o noapte încât au omorât oameni, cai, cămile, au omorât o sută de mii de turci. Când toţi turcii, fugind din faţa lor, au venit la noi, la ieniceri, ienicerii i-au alungat de la dânşii şi-i ucideau, ca să nu fie cotropiţi de dânşii, aşa încât au făcut mare pagubă împăratului. Iar după aceea, a doua zi, au prins câteva sute de români şi împăratul a poruncit ca pe toţi să-i taie în două. Şi, văzând românii că turcii sunt mai puternici, s-au lepădat de Dracul voievod şi au trecut de partea fratelui său, care se afla pe lângă împăratul turcesc. Şi voievodul Dracul însuşi s-a dus la regele Mathias, de slăvită amintire, iar regele Mathias, din pricina faptelor sale netrebnice, l-a aruncat în închisoare.

Iar împăratul Mahomed, încredinţând fratelui acestuia Ţara Românească, a plecat din această ţară. Mai târziu, turcii spuneau împăratului cum că, mai înainte, de multe ori, au fost biruiţi românii de turci, dar de atâtea ori acolo au pierit mulţi turci şi, de aceea, „şi tu, fericite stăpâne, trebuie să te gândeşti la aceasta”. Şi a spus, către dânşii împăratul: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă” (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 125-128).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Apr 18

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (III)

Însă să ne întoarcem de unde am lăsat firul[1]. După trecerea a câtorva luni de zile, lipsit fiind de tot ajutorul și asigurarea personală, Vasile Fabian năzui către protectorul său, domnul Gheorghe Asachi, care se afla în Basarabia (ocupată de ruși – n. n.), scriindu-i că el mai mult nu mai poate sta în Moldova, și numai sfătuirile lui l-au mai ținut legat cu cevași iubire către acela. Protectorul său îl îndemna către răbdare, aducându-i felurimi de mângâieri; însă acum nu mai aveau loc nici sfătuirile, nici mângâierile, ci era trebuință de mână de ajutor. Așa i se făcu mijlocire de a trece în Basarabia.

În anul următor, 1822, spre toamnă, fu numit Domn Moldovei Io Sandul Sturza, întâiul Domn național, după Dimitrie Cantemir. Cu întoarcerea acestuia de la Constantinopol, s-au întors mulți și din boierii fugiți, între care se vede a fi fost și Gheorghe Asachi, pentru că acesta, la întronarea Prințului, care s-a întâmplat în 8 octombrie 1822, a scris și a tipărit o frumoasă odă de gratulație.

Răposatul Fabian se vede a fi fost, atunci, încă în Basarabia; pentru că, într-o alizie („Allusio”) latinească, în versuri eroice, pe care a scris-o asupra „Odei” domnului Gheorghe Asachi, la sfârșit stă scris: „feci Khischinovii in Bassarabia”. Precum în versurile românești, în toate bucățile sale s-a ivit, cu ușurința și dulceața unui Ovidiu, tocmai așa în această „Aluzie”, atât cu curățenia limbii latinești, cât și cu seriozitatea și înălțimea ideilor ce le ivește, un al doilea Virgilius.

Eu nădăjduiesc, domnule redactor, că, precum celelalte bucăți poeticești ale acestui patriot au aflat loc în „Foaea” dumitale, așa va afla și această „Aluzie” locul său, cu atât mai mult, cu cât că scopul autorului se vede a fi fost ca, prin aceasta, să facă și Europei literate cunoscută acea epocă înspăimântătoare, în care Moldova, după 110 ani, iarăși a dobândit Domn național din sânul său[2].

Titlul acestei „Aluzii” așa urmează:

Allusio ad Odam

Ocasione restitutae indigenis

Moldaviae Principibus coronae

Ac Solemnitatis, qua serenissimus

Princeps patriae filius

Joannes Sturdza

Sedem Principatus conscendit,

Genti Moldavae per clarissimum

D. G. Asaki mense octobris

1822 dicatam.

„Nulla salus bello, pacem te poscimus omnes[3]”

Virgilius

Pulchrior ergo tuo tandem rediviva sepulcro

Nasceris, et lacrymas versis Moldavia fatis

In nova post longos permutas gaudia luctus![4]

etc.

Nu după multă vreme, s-a întors și el la Iași, unde a petrecut ca profesor ca profesor privat pe la osebite case boierești, însă nu fără vază și oareșce încredințare nu numai în lucruri private, dar și în lucruri care se țin de binele statului; pentru aceea, în iarna anului 1824, fu trimis cu depeșe, la Sibiu, către domnul general-consul rusesc, care, pe acele vremi, se afla acolo. Venirea și întoarcerea i-au fost pe la Brașov, unde și-a încredințat „Aluzia” mai sus numită ca un suvenir al vechii prietenii. Pe aceste vremi, dânsul se vede a fi fost în casa marelui vistier Katargi, pe care îl numește „le grand Tresorier” și către care scrie să i se trimită scrisorile. În această casă slăvită trebuie să fi fost foarte bine primit, pentru aceea o numește „cuib bun și călduros”[5].

Lângă toate aceste bune primiri, totuși nu era mulțumit cu soarta sa. Aducerea aminte a multora necazuri, ce a pătimit în vremea revoluției, aruncându-se dintr-o țară într-alta, îl făcu a-și aduce aminte și despre părăsirea sa de către unchiul său, Episcopul Bob, tocmai atunci când avea mai multă trebuință de el[6]. Și, deosebit, părerea de rău că a zădărnicit așteptările și nădejdile acestui făcător de bine, precum părăsirea acelor pe care putea a-i ferici, foarte mult îl neodihni[7].

Critica stare a țării de atunci[8], greutățile în care se afla, din pricina armiei turcești, care încă era acolo[9], nemulțumirea boierimii cu prințul ocârmuitor și, dimpotrivă, și tristele urmări, care s-au născut din aceasta[10], neființa unei școli de obște, neprețuirea unei literaturi solide, mulțimea vagabonților din Franța și Italia, care, ca dascăli, umpluseră țara[11], erau pricini îndestulate pentru el a-i mai mări nemulțumirea și a-l face ca să piardă tot rostul spre o literatură frumoasă și solidă, cu atât mai mult că și sănătatea i se stricase[12]; și era mulțumit că are ce mânca, ce bea și cu ce se îmbrăca, un chip de trai care nu era tocmai după gustul lui[13] (va urma).

[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 33, 11 august 1840, pp. 257-259

[2] Așa este, domnul meu, ar fi pagubă ca acea „Aluzie” a lui Fabian să rămână necunoscută publicului nostru; însă părerea noastră ar fi ca a se putea face aceeași tuturor, fără deosebire, cunoscută, să se traducă în românește, tot în versuri – n. Foaea.

[3] Nu există nici o siguranță în război, cu toții dorim pacea.

[4] Frumos, în cele din urmă, din propriul mormânt

A renăscut și lacrimile predestinate au transformat Moldova

Într-o nouă fericire, după o zi lungă de doliu!

[5] „Cuibul bun, în care mă aflu astăzi, atâta mă înlesnește, cât, cum ies pe afară, răcesc” (Epistolă).

[6] „Te încredințez, domnule și prietene, că dacă Excelența Sa Bob ar fi făcut asupra mea măcar numai atâta reflecție câtă Faurul lui Horațiu asupra acelui ajutor, aș fi găsit, cu ce meritam, prieteșugul dumitale” (aceeași epistolă).

[7] „Izolat de toate facerile, folosirile de rodul învățăturilor câștigate cu atâta osteneală în cheltuiala tinereților pierdute, de părinți, prieteni, cunoscuți, în scurt de toate acelea cu care omul atârnă de viață în sânul unei nații liniștite; cu pierderea tuturor acestora pierzând și gustul unui trai trist și plin de amărăciune, nu mă mai țineam că trăiesc, și dacă a mai putut lupta sângele în venele mele, nimic nu a fost alt ce l-ar mai fi minunat, decât patima părerii de rău și neîmpăcării cugetului de a fi înzădărnicit așteptările și nădejdile făcătorului meu de bine, ținute mai mulți ani cu cheltuieli și faceri de bine. Acest ghimpe singur a rămas cu mine și în amarul vremilor turcești, întovărășindu-mă în toate pribegirle și nevoile, pe unde m-a purtat soarta mea; o greșeală la care brugia tinereților ne duce adeseori. Dacă s-ar putea spăla cu izvorul lacrimilor ale acestei nenorociri, și cu sudoarea nevoilor și trudelor, fără nici o nădejde ce le-am vărsat, aruncându-mă dintr-o țară într-alta ca un prăpădit, aș putea nădăjdui încă a fi iertat de către Excelența Sa și m-aș bucura mai mult la o sufletească blagoslovenie, decât la o milă sau ajutor, care acum ar fi târzii. Mi se pare, însă, iarăși, că bănatul de a fi părăsit de cei ce îi puteam noroci este cu atât mai greu, cu cât e mai rar prilejul de a-i mai afla” (Epistola din 29 aprilie 1824).

[8] „Tout le principat se trouve dans un etat de crise, dont il est difficile a deviner l’is sue” (Letr. de 17 avr. 1825).

[9] „Kousuk Ahmet sold ses troupes avec 40 mille piastres par mois – et un Divan-effendi a un salair de 5 mille par mois, les Turques n’ont pas encore evacué ces principaute” (ibidem).

[10] „Vei fi auzit de soarta acelor nenoriciți patru boieri din forul diplomaticesc, ce, purcezând la Țarigrad, în puterea unui firman, care împuternicește pe fieștecare, care vrea să meargă, de aici, cu vreo jalbă la Poartă, fură surghiuniți, cum arată firmanele ce au venit mai în aceste zile, de la Înalta Poartă” (Epistola din 23 martie 1824).

[11] „Personne n’a pas encore ouvert une ecole, a l’exception de deux ou trois pensions, ou les stragemaitres, les tambours, les musiciens et toutes sortes de vagabonds de France et d’Italie etalants ses fanfaronades donnent de leçons a de petits singes, et qelque sorte de kokonaschs infatue’s de je de leur savoir” (Letr. de 17 svr. 1825).

[12] „Le mauvois etat de ma santé toujours chancelante m’oblige de faire un voyage jusque a Gadinz, une tenne de mon Bojard, prez de Roman. Je suis determiné de m’occuper ala chasse en persequitant les pauvres animaux, etant de les de ne rien faire, et commençant insensiblemant a degenerer, je craigne de ne pas reusir par perdre tout afait le gout des lettres, qui me ranimait encore” (Letr. de 9 mai 1825).

[13] „Nous avons assez a boir, et a manger, de quois nous habiller, et du temps a dormire, voila notre maniere a vivre; jugez je vous prie si une bête est plus mal’ – ou heureuse que nous” (Letr. de 17 avr. 1825).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 18