în curând: cântece de peste veacuri
în curând: cântece de peste veacuri
Video ZICĂLAȘII: Airs Nationaux Roumains
*
În toată istoria muzicii naționale românești, arareori veți putea afla vibrații sufletești mai tulburătoare decât cele din colecția, în patru caiete, realizată de surorile Eufrosina și Elise Hurmuzachi, în 1849, și transcrise pentru pian, în 1852, și publicate sub autoritatea compozitorului Karol Mikuli. Vă puteți convinge singuri că nu vă duc cu vorba, făcând click pe poza de mai sus sau pe cea pe care o voi posta, îndată, sus, în drepta paginii acestui site.
*
Zicălașii Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă și Ionuț Chitic binemerită recunoștința vremurilor pentru ceea ce au săvârșit cu harul, cu mintea și cu inima. Prietenie veșnică autorului filmărilor, Gabi Nicolae Sandu, și responsabilului cu calitatea sunetului, Dănuț Lungu!
când doar lumină e în univers
*
prea multe închisori pentru destine,
prea multe lanțuri de purtat la glezne
și-n colonia muncilor divine
se-aruncă în ciozvârte numai bezne,
veniți – ne strigă paznicul de sus –
de vă luați noi rații de-ntuneric!,
în fond întemnițatului supus,
cu sufletul pe jumătate sferic,
*
nu-i sunt de trebuință străvezimi
spre libertăți prin nașteri garantate
potopului abulic de mulțimi
care au fost la viață condamnate,
întemnițatul speră-n judecăți
și se dedică suferind iertării,
în fond s-a întâmplat și alte dăți
și-n alte părți din necuprinsul zării,
*
dar clocotește o revoltă sumbră
în toate întrupările prin vers:
de ce să port întunecata umbră
când doar lumină e în univers?
să fiu doar cioplitorul de cuvinte
*
întreaga noapte, răscolind prin casă
şi căutând pe unde-am rătăcit
un vis uitat, m-am aşezat la masă
fiindcă mai am cuvinte de cioplit,
dar unde oare să aşez tăişul
şi ce contururi cosmice să-ncerc
când pe afară mugurii, frunzişul
aud cum se adună într-un cerc
*
şi-adăpostesc nemargini furişate
în cuibul cu migală pregătit,
când sufletul le-a încercat pe toate,
dar în nici unul nu s-a regăsit,
iar visul cu aripile rănite
în cine ştie ce ungher ascuns
nu mai cedează veşnicei ispite
de-a căuta aiurea un răspuns:
*
vin iarăşi zorii zilei şi m-alungă
în primăvara calmă şi cuminte,
iar glasul ei din clopote îndungă
să fiu doar cioplitorul de cuvinte
Dimitrie Cantemir şi “matuşa Parasca dgin dgeal”
*
Nu am să înţeleg niciodată firea românului, care, de câte ori are norocul de a descoperi vreo moştenire valoroasă, imediat o strică, o preface, iar în cele din urmă, o schimbă pe potcoave de cai morţi. Structural şi îndătinat, românul e un Dănilă Prepeleac pururi păgubos, dar încântat de sine. Cu cât pierde şi cu cât distruge mai mult din propria-i identitate, cu atât e mai încântat de sine.
*
Îmi trec gândurile astea prin cap, în clipa în care văd că multe dintre cântecele vechi ale neamului nostru, pe care mi-am dorit atât de nepământeşte să le ascult, încât le-am căutat şi le-am adus la lumină, deja beneficiază de contrafaceri, guriştii năpustindu-se în haite asupra vietăţilor nevinovate pe care le reprezintă relicvele sacre ale spiritualităţii noastre naţionale. Iar după ce falsifică totul, ăştia, folcloroşii, se dau în stambă că ar fi “cules de la mamuţa” sau de la “matuşa Parasca dgin dgeal” ceea ce vine din veacul veacurilor. Oare să fie dezonorant pentru ţaţele urbane, care s-au apucat de cântat doar după ce au abandonat prăşitul, să dea viaţă nouă unui cântec din vremuri vechi, mărturisind onest că vine cântecul acela din arcuşul măiestru al lui Barbu Lăutarul, Ionică Bordeian, Vasile Pletosu, Niculai Picu, Grigori Vindereu sau Ion Batalan?
*
Mi s-a împlut sufletul de amărăciune astăzi, când am auzit pe cineva cerându-i unui meşteşugar al componisticii să-i adapteze cântecul de dinainte de 1700, notat de Dimitrie Cantemir, în aşa fel, încât să sune ca şi cum ar fi fost cules de la “matuşa Parasca dgin dgeal”. Şi am rămas fără cuvinte, încredinţându-mă, timp de ceasuri, cântecului acestuia unic şi irepetabil, de o superbă demnitate a tristeţii:
*
*