BOA, un artist în care eu cred

Are, ca şi mine, rădăcini străvechi în Boian, dar nu din această cauză cred eu, aproape necondiţionat, în destinul artistic al lui Ambrozie Ovidiu Bortă-BOA, grafician şi pictor plin de imaginaţie şi, drept consecinţă, de o inteligenţă novatoare dezarmantă. Cei mai mulţi îl ştiu drept caricaturist şi drept autor de portrete-şarjă pline de savoare, dar dincolo de aceste meşteşuguri oarecum consumiste, BOA este un grafician de primă mână, ale cărui linii subţiri şi care încărunţesc în dimensiunea paginii vestesc şi un pictor plin de forţă, care, spulberând aparenţa de dibace îmbinare a stilurilor, îşi defineşte propria identitate creatoare cu forţa omului care izbuteşte să-şi întipărească sufletul pe retină.

Fiind norocosul care, prin voia sorţii şi a întâmplării, l-am debutat cândva, încredinţându-l unei vieţi publice sucevene care l-a îmbrăţişat cu entuziasm, Ovidiu BOA, pururi retras într-un tainic lăuntru şi aparent distrat, în viaţa de fiecare zi, este artistul în care eu cred şi care, prin creaţiile lui, îşi pune amprenta creatoare peste dăinuirea în timp a amintirii generaţiilor care suntem.

La mulţi ani, Ovidiu BOA, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Apr 22

ningi peste floarea din copaci

zăpezi pe floarea de cireş;

chiar de mă doare, nu mă miră:

în ţara asta se dă greş

chiar şi-n natură, când respiră

străvechea rună din înalt

adâncul ierburilor mute

şi-ncepe cosmicul asalt

al logicii nepricepute,

în ţară se mănâncă bine

şi se petrece româneşte,

femeile, cu ii creştine

orbecăind dumnezeieşte,

dau tonul falei ancestrale

în timpul strâmt şi-mpuţinat

în care iar a nins cu jale

pe când Hristos a înviat

în alte lumi şi pentru alţi

închinători tot mai buimaci,

iar, suflete, când te înalţi,

ningi peste floarea din copaci

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 22

istoria nu are importanţă

„Auzi mojicie, istorie! Ce, ne aduce de mâncare?”

Cory Dehrler

Forumul Democrat German din Suceava

istoria nu de decât o turmă

şi de aceea vreau să vă divulg

că, de nu lasă-n suflete vreo urmă,

sunt tare mulţi acei care o mulg;

istoria desigur nu-i mâncare

şi nu pe trup se poartă precum ia

când ai un glas ca de privighetoare

şi trebuie mascată doar prostia;

istoria-i o cinică minciună

cu care generaţii de pigmei

lângă oglinzi difuze se-ncunună

de parcă-ar vrea să vadă dumnezei

doar în micimea lor caraghioasă

şi jalnică de te apucă plânsul,

căci mintea niciodată nu-i făloasă,

fălos e golul care zace-ntr-însul,

în cel ce cată doar justificări

cu indolenţă şi cu ignoranţă:

de nu te naşti muncit de întrebări,

istoria nu are importanţă

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 22

Câinele din noaptea Învierii

În aglomeraţia de populaţie suceveană din faţa Catedralei, şi-a făcut loc şi un câine comunitar, oploşit, de regulă, pe lângă blocul de lângă fosta poliţie a circulaţiei. Un câine cu pete albe si maroniu-roşcate, prietenos cu toată lumea. Era bolnav, se clătina, tuşea, iar uneori voma, semn că a fost otrăvit – otrăvită murise şi mama lui, “Fetiţa”, iar tatăl, “Codiţă”, lovit cu un levier în cap de către un alt creştin. Este de presupus că şi ucigajul acestui biet câine comunitar se afla în acea mulţime, cu lumânarea aprinsă şi fericit de vestea că Iisus Hristos a înviat.

Mulţimea credincioşilor s-a risipit în valuri, în clipa în care un preot tânăr începuse să o mustre că va păcătui la ospeţe şi prin cluburi, cu băuturi şi cu mâncăruri din abundenţă. Chiar şi câinele comunitar s-a retras din faţa ocărilor preoţeşti, de parcă acel tinerel în sutană ar fi risipit, de acolo, însăşi iluminarea sacră. Păşea împleticit, sprijinindu-se ba de pulpa unui om, ba de a altuia, bietul câine al nimănui. Apoi, a dispărut printre blocuri.

Eram cu Andi, amândoi uimiţi şi îndureraţi de întâmplare. Încercam să ne închipuim ce sfinţenie a îndemnat-o pe biata vietate să caute tovărăşia oamenilor şi a bisericii. Ştiam că, atunci când merg la biserici, majoritatea oamenilor se despovărează de energiile negative, iar sufletele vag purificate concentrează în locul adunării un nucleu de energie pozitivă, pe care animalele îl presimt mult mai profund decât oamenii. Probabil că sfera dumnezeiască de energii benefice l-a astras pe suferindul câine al nimănui şi, tocmai de aceea, al tuturora.

Abia astăzi, dimineaţă, l-am întâlnit din nou. Era vesel şi jucăuş, cu poftă de viaţă, dar nu şi-a pierdut vremea cu mine, ci s-a strecurat în grădiniţa blocului lângă care s-a oploşit şi a scotocit, cu frenezie, după un os, de el tăinuit, din care a prins să sfâşie grăbit. Semn de sănătate. Foamea este, uneori, un semn al însănătoşirii. Seara, când i-am povestit lui Andi, la telefon, s-a bucurat zgomotos. Din nefericire, undeva, în blocurile din vecinătate, un criminal spumegă, în vreme ce vesteşte trecătorilor: Hristos a înviat!

Jurnalism No Comments Apr 21

Sofia Vicoveanca şi alţi 7 poeţi, în hebraică

Nu vă puteţi închipui cât de fericit am fost, când, răsfoind antologia “Înger cu aripi de gheaţă”, apărută la Tel-Aviv, spre sfârşitul anului 2016, am dat şi peste şapte poeme, în limba hebraică, scrise de Sofia Vicoveanca. Ştiu cât de adânc îşi trăieşte Sofia Vicoveanca poemele şi am şi înţeles de ce alătură statutului Domniei Sale de Sacerdot al Spiritualităţii Naţionale, şi pe cel intim de poet. Pentru că, în spiritualitatea românească, Sofia Vicoveanca este un Ales, pe când în poezie e un freamăt lăuntric, o vibraţie cosmică doar de ea cunoscută şi care-i strânge sufletul cu atâta încrâncenare, încât are nevoie de despovărări.

Ştiu de mult că Sofia Vicoveanca este şi un adevărat poet, altminteri nu i-aş fi inclus şapte poeme într-o recentă antologie bilingvă. Nu aş fi comis impietatea de a o păcăli, introducând-o într-o lume căreia nu îi aparţine. Dar, după ce i-am recitit cărţile, nu am mai avut îndoieli asupra lirismului autentic şi de o copleşitoare sinceritate a poeziei pe care o scrie Sofia Vicoveanca şi am ales poemele care o reprezentau atunci – între timp, scriind o nouă carte de poezie, mi-a depăşit şi cele mai optimiste aşteptări. Şi iată că şi preşedintele Societăţii Scriitorilor din Ierusalim, Menachem M. Falek, deşi avea din belşug ce să aleagă, a mizat, ca şi mine, pe poezia Sofiei Vicoveanca, considerând-o, tot ca şi mine, vibrantă şi bine scrisă.

Pentru mine, opţiunea lui Menachem Falek înseamnă o certificare internaţională a autenticităţii poeziei Sofiei Vicoveanca, iar pecetea aceasta mi-a umplut sufletul de bucurie.

În cele ce urmează, o să vi-i înfăţişez, în ordine alfabetică, şi pe ceilalţi 7 poeţi, învredniciţi de a fi promovaţi şi în limba hebraică, cu scanările textelor de prezentare şi a capătului de pagină al fiecărui grupaj poetic (fiecare poet sucevean a fost publicat cu câte 5-9 poeme, funcţie şi de lungimea textelor):

NAŢIUNEA POEŢILOR No Comments Apr 20