ştiu în cine să-l arunc

Acest text nu este o poezie, ci o joacă împrimăvărată de cuvinte

flori de măr şoptite-n Soare

de străvechile colinde,

timpul calcă în picioare

numai ce nu poate prinde

şi mă tem, când creşteţi salbă

îndemnând spre adevăr:

sufletul mi-i floare albă,

albă floarea unui măr

ce o clatină lumina

şi-o răpeşte din copaci:

nu ştiu care e pricina

că tu, suflete, mai taci

îndurând sfios destinul

ce te-a cetluit cu flori

să te vânture seninul

care mai adie-n zori:

pune-mi sufletul în palmă

şi-l fă piatră de pe runc

căci, din toate ce dau valmă,

ştiu în cine să-l arunc

Poezie de ion dragusanul No Comments May 3

Anii 1700 în imagini, cu o arie de Cantemir

Un nobil francez, Domnul de Ferriol, care a stat vreo doi ani la Istambul, a scos o carte ilustrată cu desenele sale, Recueil de cent estampes, reprézentant différentes Nations du Levant, gravées sur les tableaux peints d’après nature en 1707-1708, dar şi cu partitura unei compoziţii a lui Dimitrie Cantemir, Air sur lequel tournent les Derviches de Pera, recunoscută şi în posteritatea europeană a lui Dimitrie Cantemir drept compoziţie a principelui cărturarilor.

Cartea Domnului de Ferriol poate fi accesată în minunata bibliotecă naţională GALLICA din Paris, eu alegând şi punându-vă la dispoziţie doar două duzini de imagini cu Orientul anilor 1707-1708 şi, desigur, cu transcripţia compoziţiei lui Dimitrie Cantemir:

ANECDOTE ISTORICE No Comments May 3

Alte dansuri din vremea lui Dimitrie Cantemir

Astăzi, mi-au ieşit în cale trei dansuri valahe, publicate, la Londra, în 1804, de Edward Jones, sub titlul „Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…”. Anul publicării unei cărţi, atunci când e vorba de o colecţie de cântece naţionale vechi, nu probează şi o aceeaşi vechime a cântecului, partiturile lui Jones vehiculând, în fond, cântece româneşti de cel mai devreme de prin anii 1750. Asta este o teorie a mea, la care zicălaşii au subscris fără excepţie, după ce le-am pus în faţă niscaiva dovezi. Încă nu ştiam că majoritatea pieselor româneşti, publicate, odinioară, în Occident, se bazau pe manuscrise din colecţii particulare vechi, aşa cum a fost cazul manuscriselor lui Canzler Cavaler de Ferio, care a cules cântece româneşti din Braşov şi din Bucureşti, până în 1830, dar care au văzut lumina tiparului, la Leipzig, abia în 1902, sub semnătura lui Otto Heilig şi sub titlul „Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder”.

Şi cartea lui Edward Jones valorifică, de fapt, o colecţie veche, în apariţiei, de peste un secol, deşi publicată la Londra, în 1727, sub titlul „A Collection of Songs”, de către Richard Leveridge, care menţionează, în prefaţă, colecţia muzicală a lui Dimitrie Cantemir, cu care era contemporan, în ciuda faptului că nu izbutea să-i descifreze notaţia muzicală turcească. *

Cele trei dansuri româneşti din anii 1700, publicate, la Londra, în 1727, de Richard Leveridge, şi în 1804, de Edward Jones, au caracteristicile principale ale melodiilor medievale româneşti, adică minimum 4 părţi în construcţia fiecărui cântec, pe care izbutesc să le identific şi în lipsa lui Petrică Oloieru şi a lui Răzvan Mitoceanu, pe care patria sărbătorească i-a trmis peste mări şi ţări sau poate mai aproape, ca să cerşească melodios, cu dansatori în pas gimnest: „Veee-niţi în Buc… ovina! Veee-niţi în Buc… ovina!”.

S-au adunat, în computerul meu, vreo 30 de partituri, care cuprind anii de dinainte de 1700 şi până pe la 1800, şi tot nu izbutim să le descifrăm simplu, cu ţambal şi vioară, ca să ştim măcar noi, zicălaşii, până una-alta, despre ce-i vorba în stilistica naţională a melodiilor valahe. Şi e păcat.

Jurnalism No Comments May 2

Mălina Aniţoaie sau inocenţa în stare de sclavie

Veşnică explozie a mugurilor în floare şi, tocmai de aceea, crucificată pe necuprinderea inefabilă a primăverii, prozatoarea Mălina Aniţoaie îşi poartă ursirea idilică a Rădăuţilor pe palme pentru a o modela şi şlefui într-o altă identitate, una mult mai lăuntrică şi decât cea pe care i-o conferă cuvintele, aşternute migălos în pagini poate de propriile-i nostalgii, poate de neostenita nostalgie a Rădăuţilor.

De-a lungul vremii, Mălina Aniţoaie s-a tot împrimăvărat cu cărţi, “Şerpii surâd şi muşcă” sau “Bijuteriile mele din ceară” fiind tot atâtea ofrande în despovărarea de timp şi de vremuire, în favoarea înrădăuţirii – identitate pentru care optează cu fiecare licăr al zilelor, care-i atinge cu sfiiciune cuvintele.

Mălina Aniţoaie, “inocenţa în stare de sclavie” şi de neodihnă, tocmai dezveleşte un nou început de mai, întotdeauna de mai şi de mult mai bine, decât până atunci.

La mulţi ani, Mălina Aniţoaie, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!