Dragusanul - Blog - Part 748

în noaptea-aceea, când vândusem flori!

Chipul lui Iisus

*

în noaptea-aceea eu vândusem flori,

iar roua lor tot curmeziş prelinsă

ademenea prin suflet uneori

spre bolta de deasupra necuprinsă

şi n-am văzut nici lacrimi, nici robie,

nici mărăcini, nici crunta apăsare,

nici sângele pornit în pribegie

pe drumul crucii înspre depărtare,

 *

ci doar neguţători de suferinţi

stigmatizând durerile-n ascuns

şi fără voie am scrâşnit din dinţi

când o lumină cosmic m-a străpuns

să-mi bandajeze rănile târzii

mereu cu primăveri neprihănite

şi să-mi vorbească despre veşnicii

în crengile din cale înflorite:

 *

o, cât de orb am fost, de n-am văzut

măcar înspre luminile din zori,

că eu am fost acel ce te-a vândut

în noaptea-aceea, când vândusem flori!


Cunoscuţii… eroi necunoscuţi (V)

Eroi necunoscuti

*

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu o are, ca cineva să-şi dea viaţa pentru fraţi”, spunea un sucevean, nevrednic de memorie, în cadrul ceremoniilor făţarnice de la înmormântarea eroului Ion Grămadă. Dragostea aceasta este profund şi sublim creştină, iar fiecare antecesor care s-a sacrificat pentru viitorul Neamului, prin tentativa de a ne mântui, este un apropiat vrednic al lui Iisus Cristos.

*

Nu există eroi necunoscuţi, ci doar indolenţa noastră faţă de memorie. Cinstind sacrificiul fiecărui cunoscut erou necunoscut înseamnă să te închini onest şi demn lui Iisus Hristos. Pentru că ei, cei ce nu şi-au trăit viaţa până la capăt, sunt primii îndreptăţiţi la Sfânta Înviere.

*

Corpul IV de Armată, Divizia VII, Regimentul XIII Dorobanţi

*

57. Matachi Vasile, soldat dispărut, co­muna Brăeşti, district Iaşi.

58. Sucilă Gheorghe, soldat mort, comuna Bucşiţi, district Iaşi.

59. Filip Neculai, soldat rănit, comuna Târgu Frumos, district Iaşi.

60. Dohonică Ioan, sol­dat dispărut, comuna Brăeşti, district Iaşi.

61. Ciobanu Teodor, soldat rănit, comuna Valea Ră, district Iaşi.

62. Perju Neculai, soldat mort.

63. Scărlătescu Leon, sergent mort, comuna Georgeşti, district Suceava.

64. Kitic Ioan, sol­dat rănit, comuna Buda, district Suceava.

65. Gimpea Petrachi, soldat mort, comuna Deleşti, district Suceava.

66. Anton Ioan, caporal mort.

67. Ianegariu Neculai, caporal mort, comuna Dobrovăţ, district Vaslui.

68. Antohi Gheorghe, soldat mort, comuna Ciorteşti, district Vas­lui.

69. Toma Nastasă, soldat mort, comuna Dobrovăţ, district, Vaslui.

70. Hâncu Ioan, sol­dat dispărut, comuna Lipovăţ, district Vaslui.

71. Iordachi Ioan, soldat rănit, comuna Dobro­văţ, district Vaslui.

72. Ciubuc Vasile, soldat mort, comuna Cotnari, district Iaşi.

73. Lupu Irimia, soldat rănit, comuna Podu Iloaei, district Iaşi.

74. Iordachi Ioan, soldat mort, comuna Crasna, district Iaşi.

75. Pâslariu Ştefan, sol­dat mort, comuna Probota, district Iaşi.

76. Ursache Tudosie, soldat rănit, comuna Probota, district Iaşi.

77. A Savei Petrachi, soldat mort, comuna Stânca, district Iaşi.

78. Posdudur Paraschiv, soldat mort, comuna Holboca, district Iaşi.

79. Chitariu Spiridon, soldat rănit, co­muna Gropniţa, district Iaşi.

80. Rusu Mihai, soldat mort,  comuna Gropniţa, district Iaşi.

81. Ştirbu Costachi, soldat dispărut, comuna Gropniţa, district Iaşi.

82. Ciobanu Carp, sol­dat rănit, comuna Rediu-Mitropoliei, district Iaşi.

83. Bălan Maftei, soldat rănit, comuna Epurenii, district Iaşi.

84. Onofraş Mihalachi, ser­gent rănit, comuna Hermeziu, district Iaşi.

85. Iftime Neculai, soldat rănit, comuna Coştuleni, district Iaşi.

86. Fastei Ioan, soldat rănit, co­muna Bălteni, district Iaşi.

87. Mihail Costachi, sergent rănit, comuna Borşa, district Iaşi.

88. Cazacu Gheorghe, soldat mort, comuna Scoposeni, district Fălciu.

89. Agachi Ioan, soldat rănit, comuna Cărunţii, district Iaşi.

90. Gorovei Neculai, soldat rănit, comuna Copou, district Iaşi.

91. Dimitriu Mihalache, soldat rănit, comuna Bivolari, district Iaşi.

92. Gherman Ioan, soldat mort, comuna Bivolari, district Iaşi.

93. Miron Vasile, soldat mort, comuna Hermeziu, district Iaşi.

94. Cululuc Toader, sol­dat rănit, comuna Miseşti, district Iaşi.

95. Bivolariu Ioan, soldat mort, comuna Belceşti, district Iaşi.

96. Andrei Petru, soldat mort, comuna Şipotele, district Iaşi.

97. Cojocia Constantin, soldat mort, comuna Sineşti, district Iaşi.

98. Prisacariu Neculai, soldat rănit, co­muna Valea Ră, district Iaşi.

99. Ritcu Vasile, soldat mort, comuna Soloneţ, district Iaşi.

100. Ciurariu Iordachi, soldat rănit, comuna Dărmăneşti, district Iaşi.

101. Alexandru Gheorghe, soldat mort, comuna Iovăneşti, district Iaşi.

102. Vătămănescu Vasile, soldat rănit, co­muna Valea Ră, district Iaşi.

103. Cernea Nastasă, soldat dispărut, comuna Savărneşti, district Iaşi.

104. Sofian Vasile, soldat mort.

105. Iacob Ioan, soldat dispărut, comuna Dărmăneşti, district Iaşi.

106. Iftimie Ioan, soldat mort, comuna Şeleprea, district Iaşi.

107. Enachi Ioan, soldat dispărut, comuna Ciorteşti, district Iaşi.

108. Luca Gheorghe, soldat mort, comuna Dobrovăţ, district Vaslui.

109. Pârău Ioan, soldat mort. comuna Lipovăţ, district Vaslui.

110. Mititelu Petru, soldat dispărut, comuna Tacu, district Vaslui.

111. Angheluţă Vasile, sol­dat dispărut, comuna Mânjeşti, district Iaşi.

112. Busdugan Teodor, soldat mort, comuna Lipovăţ, district Vaslui.

113. Braniştia Ghe­orghe, soldat rănit, comuna Soleşti, district Vas­lui.

114. Damian Apostol, soldat rănit, co­muna Cotoeşti, district Vaslui.

115. Mardari Constantin, soldat mort, comuna Lipovăţ, district Vaslui.

116. Gheţu Ioan, soldat mort, comu­na Lipova, district Vaslui.

117. Manta Neculai, soldat mort, comuna Lipova, district Vaslui.

118. Gorgan Gheorghe, soldat mort, comuna Găneşti, district Vaslui.

119. Caliapa Gheor­ghe, soldat rănit, comuna Sineşti, district Vaslui.

120. Morariu Gheorghe, soldat mort, co­muna Prisecani, district Iaşi.

121. Irimia Ioan, soldat mort, comuna Cristeşti, district Iaşi.

122. Toma Alexandru, soldat mort, comuna Cristeşti, district Iaşi.

123. Năstuţă Costachi, soldat mort, comuna Medeleni, district Iaşi.

124. Ursachi Gheorghe, soldat mort, comuna Belceşti, district Iaşi.

125. Nechita Neculai, soldat rănit.

126. Dumbravă Vasile, soldat mort, comuna Tăuteşti, district Iaşi.

127. Motocia Vasile, soldat mort, comuna Gropniţa, district Iaşi.

128. Brânzoi Dimitrie, soldat mort, comuna Zaboloteni, district Iaşi.

129. Baciu Tanasă, sergent mort, comuna Moreni, district Iaşi.

130. Surugiu Ioan, soldat mort, comuna Moreni, district Iaşi.

*

(Uricarul / sau colecţiune de diferite acte/ care pot servi / la Istoria Românilor /volum IX / de Theodor Codrescu, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1887, pp. 256-259).


și m-am simțit, la cină, un străin

Radu Bercea n10

*

m-am așezat cu urmele spălate

și pribegite veșnic din cenuși

la cina cea de taină – din păcate

simțeam că-s schingiuit de niște uși,

dar pâinea era cosmică și bună,

iar vinul îndemna spre veșnicii,

desprins dintr-o metaforă străbună

îmi rătăcisem urma în pustii,

*

dar nu-mi păsa de urme, viitorul

ne-acaparase parcă pe deplin,

în timp ce-n noaptea nopților poporul

se alina cu pâine și cu vin

fără să-i pese că e sfântă clipa

pe care-o sfârtecase spre final

și ignorând de-a pururea risipa

luminii cuvenită ideal,

*

apoi, în noapte, se iviră furii

și, amăgind cu pâine și cu vin,

au pus cătușe lumii și naturii

și m-am simțit, la cină, un străin


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (II)

Foae nr 31 28 iulie 1840

*

Prea Sfinția Sa Veniamin Costachi[1], Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei, îndată după primirea înaltei sale păstorii, în anul 1804, cu evlavnică și patriotică râvnă a ridicat, în Mănăstirea Socola, aproape de Iași, un Seminariu, în care acei care voiau a primi statutul preoției să învețe, în limba românească, Istoria, Aritmetica, Geografia și Teologia. Încă acest seminar, precum se vede, pentru războiul care, în scurtă vreme, a urmat între Rusia și Poarta Otomană, poate și din alte pricini, așa a scăzut de tare, încât, pe la anul 1820, numai un profesor se mai afla acolo, care învăța pe tinerime gramatica, după aceea a răposatului protopop și director Radu Tempea. Dar, cu cât scăpătase mai mult acest curat național seminar, cu atât mai mult s-a înălțat școala grecească, care se afla în poziție însăși una și singură, mistuind toate veniturile școlilor naționale, și, pentru moldavo-românul și limba lui, nimic altceva mai rămăsese, decât acea cerșită grație de a putea ține lângă școala grecească și un profesor, care, în limba românească, să învețe Matematica teoretică, cu aplicație de Geodezie și Arhitectură.

*

Această înapoiere și scădere a Seminariului Național din Socola și a limbii românești din nou a mișcat inima preotului patriot, părintele Veniamin, Mitropolitul; pentru aceea, în anul 1820, luând lângă sine sa Sinepitrop (ca Director) pe Domnul Mihail Sturdza, care, acum, cu atâta înțelepciune ocârmuiește acel Principat, în al nouălea an, au chibzuit despre reînnoirea acelui seminar, cu totul deosebit de planul cel vechi. Planul i-a fost acest următor. 1). Pe lângă gramatica românească să se învețe și gramatica latină, cu toate părțile ei, ca gramatica limbii strămoșești, fără de ale cărei cunoștințe anevoie se poate îndrepta și îmbogăți limba românească; 2). Să se învețe Retorica și Poetica limbii latine ca niște științe în care se află cele mai originale și frumoase idei; 3). Să se învețe Filosofia și Filologia, adică alăturarea limbii românești cu cea latină și derivațiile. Un plan după starea vremilor de atunci, foarte bine chibzuit.

*

Spre realizarea acestui scop, în vara anului 1820, fu trimis, despre partea Epitropiei Școlilor, domnul Gheorghe Asachi, ca, însuși îndemnător și împreună lucrător, cu scrisori, în Transilvania, către contele G. Banffy, guvernatorul țării, de atunci, ca să binevoiască a da voie a scoate de aici doi sau trei tineri, care ar fi în stare de a duce slujbele de profesori în științele de mai sus numite. Baza unei Epitropii a școlilor din Moldova, al cărei cap era un mitropolit, nestrămutata prietenie a acestor două principate vecine și adânca politică a contelui G. Banffy erau îndestulate pricini spre a nu avea nici o îndoială despre cătăparea acelei dorite slobozenii. Domnul Gheorghe Asachi, după ce a căpătat dorita slobozenie, s-a dus, de la Cluj, la Blaj, cu socoteala că în Academia de acolo va căpăta tineri destul de gătiți pentru catedrele noului seminar și nici că s-a înșelat.

*

Aici, s-a învoit cu domnul Ion Costea, ca profesor de retorică și poezie, și cu domnul Ion Manfi, ca profesor gramaticii latine. Aflat-a aici domnul Asachi pe răposatul Vasile Fabian – aici sau la Cluj, nu știu, atâta știu că, după scurtă vreme, însoțit de acești trei tineri, a venit la Brașov. „Aici am văzut, întâiași dată, pe acest tânăr, în cea mai frumoasă floare a tinereților. După cum l-am văzut, strâmtorat și mai desculț, mărturie destul de grăitoare a greutăților cu care a avut de a se lupta, însă, lângă toate acestea, voios și cu o inimă întrăzneață, ca unul care era din lăuntru învins, că Sic male nunc, non sic et olim (Răul de acum nu e atât de vechi), dacă e acum nefericit, în viitorime poate și trebuie să fie fericit”.

*

Domnul Asachi, în ființa sa, în Brașov făcu cunoștință du domnul Dr. Vasile Popp, care, pe acel timp, se afla acolo, pe care îl îmbie cu profesoria filosofiei și a filologiei, precum și cu directoratul Seminarului. Domnul Popp primi această chemare, sub oarecare condiții cinstite. Însă fiindcă domnul Asachi nu avea îndestulată plenipotența de a încheia un contract așa de însemnat și domnul Popp încă nu vroia a merge, fără de oareșicare învederată asigurare, fu silit a scrie la Epitropie pentru o deosebită plenipotență, spre întărirea acestui contract. Până a merge și a veni răspunsul, era trebuință de vreme mai lungă. Într-această vreme, acești trei tineri, despre o parte – pentru înconjurarea cheltuielilor în acest oraș scump, iară despre altă parte – ca să facă ceva experiență în această romantică periferie, s-au sus la Satul-lung, nu departe de Brașov, unde fură de către protopopul locului, Radul Verza, cu toată cinstea bine primiți și ospătați. Pe la sfârșitul lui octombrie, se aflau acești tineri încă acolo.

*

Pe la începutul lui noiembrie, domnul Asachi, întovărășit de profesorii mai sus numiți, se întoarse în Moldova, unde, ajungând la Iași, domnii profesori Popp, Costea și Manfi se duseră la stația lor, la Mănăstirea Socola, unde li s-au rânduit cost și sălașe, iară răposatul Fabian rămase în Iași, lângă domnul Asachi, ca profesor sau privat – nu știu, atâta știu că la Socola nu a fost. Silința domnilor profesori din Socola și istețimea tinerimii moldovene făgăduiau un spor frumos pentru cele viitoare. Și, în adevăr, aceste Muze naționale, măcar că locuiau la câmp și în căsuțe mici, pentru că în poliție și în palate se răsfățau cele străine, erau să gătească cel mai frumos drum spre suirea în Parnas, dacă acea nefericită revoluție, care, în 22 februarie 1821, abia trecând trei luni de la începutul cursului, ca o săgeată din ascuns ivindu-se în Moldova, nu le-ar fi alungat din dulcea lor odihnă. Cu ivirea revoluției se ciunti deodată tot cursul învățăturilor. Tinerimii scolastice i se dădu voie, ba și îndemn de a se duce la casele părintești.

Geografia lui Vasile Fabian

Geografia lui Vasile Fabian

*

Domnii profesori chibzuiau această revoluție ca un trup meteoritic putred, care, aprinzându-se în înălțimea văzduhului, face oareșcare puțintică lumină la întuneric și se isprăvește cu un tunet degrabă trecător; pentru aceea, în mijlocul acestui foc au mai zăbovit trei săptămâni, mângâiați de o dulce nădejde că, în scurt timp, vor putea iarăși începe întreruptul curs. Însă, văzând, mai pe urmă, că răul se tot întinde (atunci a fost ars, de pildă, conacul lui Balș din Plopeni, de lângă biserică, partea dinspre pod, de către eteriști – n. n.), și nici cinstita epitropie, nici k. k. Agenție (consulatul austria din Iași, condus de eruditul bucovinean Vasile Conta, autor de gramatici și dicționare românești – n. n.) nu făgăduiesc vreo asigurare învederată, fură siliți a se întoarce în patria lor, și, precum urmările au dovedit, nu fără cuvânt; pentru că, după câteva zile după plecarea lor, fugi și prințul stăpânitor și, cu dânsul, cea mai mare parte a nobleții. Singur, răposatul Fabian rămase în Iași, ca unul care nu mai avea nici o patrie, care, în așa fel de întâmplări, să-l primească cu sânul deschis, lăsându-se încotro îl vor duce valurile întâmplărilor. Aici, dar, a rămas el până la venirea armiei turcești și înfrângerea voluntarilor, și așa, prin urmare, mai tot anul 1821, dar nu după lungă vreme se văzu mai de toți răsplătit, căutându-și fiștecare asigurarea vieții și a averii în țările învecinate. Fuga nobleții, tulburarea poliției, zgomotul poporului, nerânduiala voluntarilor, sosirea armiei turcești și crunta luptă, care urmă la Sculeni, lângă Prut, dădură materie muzei lui de a alcătui niște bucăți poetice pline de geniu, sublime și delicate. Puternica Semilună, cruzimile omenirii, încruntatele unde ale Prutului[2] au aflat într-însul pe al lor cântător.

*

Trista stare a Moldovei, în epoca de atunci, nimeni nu e în stare a o descrie mai frumos și ai viu, de cum a descris-o condeiul acestui deosebit talent.

Îngăduie, domnule Redactor, ca să însemnez aici vreo câteva versuri din acela care a scris despre starea Moldovei din anul 1821, ca să fie spre pildă tinerilor noștri poeți. Eu socotesc că, adică, această tipărire nu va fi niciodată de prisos. Ascultă cum cântă acest dumnezeiesc poet:

 *

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor[3].

 *

Câtă înălțime, câtă frumusețe și măiestrie, în aceste versuri! (va urma).

*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 32, 4 august 1840, pp. 253-256

[2] Acest râu, care, oarecând, curgea prin inima Moldovei și care, acum, desparte Moldova de Rusia, a fost pentru el tocmai așa precum a fost Simois, râul Troiei, pentru geniul lui Virgilius – nota autorului studiului.

[3] Adevărat că aceste idei le-a împrumutat răposatul din Ovidiu, favoritul său, și deosebit din Libr. 1-0, Trist. Elg. VIII… Alăture, acum cineva, acele versuri ale lui Ovidiu cu cele ale răposatului Fabian și prea lesne va vedea că în aceasta este numai un schelet de idei sau numai cele dintâi trăsături ale unui tablou fără fețe, fără vopseli și fără nici o umbrire, și cititorul este silit însuși a-și chibzui cele ce lipsesc.


Rânduiala lumii, pe înţelesul tuturor

Poarta Zeilor - Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

Poarta Zeilor – Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Pentru că mai sunt doar câteva zile până la un alt început al omenirii, mi-am zis că ar fi bine să vă povestesc, fără citate şi fără note de subsol, ce am izbutit să înţeleg eu din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, cea mai veche, “Cartea Shu” fiind începută în anul 2776 şi abandonată, în anul 900 înainte de Hristos, când Confucius şi-a propus să revoluţioneze gândirea umană.

*

Povestea ştiută a omenirii începe cu prima generaţie totemică de oameni vorbitori, numită chiar şi la greci, “generaţia de aur”. Lao Tse, ca şi Hesiod, povesteşte că oamenii aceştia nu cunoşteau Timpul şi, deci, nici moartea şi tocmai de aceea îşi petreceau viaţa în cântec şi joc. Cum toate cărţile religioase vechi ale omenirii spun că Spritul Universal ni s-a desluşit prin poezie, că învăţăturile lui erau scrise pe cer şi că muzica şi, ulterior, şi dansurile erau doar suporturi ceremoniale pentru desluşirea Spiritului Universal prin poezie, putem admite că generaţiile care au existat în vremurile în care Soarele răsărea din căsuţa zodiacală a Leului erau pe deplin fericite. Generaţiilor acelora le-a fost închinat Colindul Leului, care încă mai supravieţuieşte în România (de altfel, toate colindele Datinii sunt închinate constelaţiilor din care a răsărit Soarele până acum).

*

 Oamenii aceia trăiau în munţii Carpaţi, care înconjurau o mare continentală (Lao Tse o numea “iezer uriaş, în forma arcului ochiului”), care avea să se numească, odată şi odată, Tartarul sau Tărtăria, adică Transilvania (după zece ani ploioşi, prezentaţi în toate cărţile sfinte vechi, lacul s-a revărsat, rupând munţii şi durând albii râurilor, fundul lacului devenind un ţinut uscat, Tartarul – spunea Lao Tse). Când se simţeau osteniţi, urcau pe înălţimile munţilor, cât mai aproape de cer, şi se aşezau pe o lespede, pentru odihnă. Când sufletul se desprindea de trup, se iveau vulturii, care ciuguleau carnea, apoi şi oasele trupului abandonat, iar oamenii au fost siguri că bătrânii lor se mutau în cer, şi cu spiritul, şi cu trupul, iar când au conştientizat timpul, au continuat să-şi “îngroape părinţii în ceruri”, păsările devenind îngeri, al căror limbaj îl înţelegeau doar iniţiaţii (Solomon înţelegea limba păsărilor, şi-abia David pe cea a îngerilor).

*

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Cerul îi preocupa pe oameni (nu se numeau oameni, pe atunci OM fiind doar Spiritul Universal), iar prima rună, primul semn cosmic căruia i se dedica câte o familie, fiecare familie având ca totem tot altă înşiruire de stele, a fost crucea dreaptă, care începea cu coloana celestă sau arborele vieţii (linia imaginară care coboară din cer), numită axa solstiţială, care se intersecta perpendicular cu linia orizontală, numită axa echinocţială. Odată cu intuirea Crucii sau Crugului Cerului (Crugul Soarelui), oamenii au început să conştientizeze timpul, îmbătrânirea şi moartea. Ca să îl măsoare, s-au folosit, mai întâi, de Ursa Mare, constelaţia dominantă peste lumea boreală, a cărei coadă arăta anotimpurile (vara, spre sud, toamana, spre vest, iarna, spre nord, şi vara, spre răsărit). Apoi a apărut un bărbat înţelept, pe nume Anu, soţul vrăciţei Cula, care le-a explicat ce anume vestec unele constelaţii de pe cer. Se intrase deja în timpul lunar, Soarele răsărea din Rac, iar oamenii, care se închinau doar străbunilor din cer, au stabilit că există trei ceruri ale Soarelui, deasupra, trei ceruri ale Lunii, subpământene, şi cerul echinocţial al vremelniciei vieţii omeneşti. În total, 7 ceruri. Şi, cum axa solstiţială (coloana celestă) urca prin cele trei ceruri lunare, pe Calea Părinţilor (Pitr-Yana), spre cele trei ceruri solare de deasupra cerului terestru echinocţial, pe Calea Zeilor (Deva-Yana), s-a considerat că vremelnicia înseamnă logodna cosmică a cerurilor lunare cu cerurile solare, deci logodna dintre Alba (însemna Luminoasa, Lucia – în latină, Eftepir – în dacă) şi Aplu (însemna Roşu, Foc Viu, Soare, ulterior numindu-se doar Apolo).

*

Dumnezeu-Soarele - Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Ideea de Spirit, de Sine Universal, care există, împreună cu Sinele particular în grota inimii, precum lumina şi umbra (asta înseamnă şi Sfântul Graal, perceput ca inima lui Iisus), începu să fie înlocuită cu cultul părinţilor din ceruri, iar Sfântul Cer fu, la rândul lui, înlocuit cu Soarele şi cu Timpul, deşi Soarele locuieşte în Deaus (în cerul apropiat sau cerul zilei), iar Timpul în Cernunos (cerul îndepărtat sau bezna), între ele fiind “Roata Cerului” (Ur-Anu, pe care sunt scrise poveţele, iar mai târziu, poruncile, legile). Dar pentru că şi părinţii aveau nevoie de un lider-gazdă, i s-a atribuit cerului numele iniţiatorului Anu (Anu-Yahve, adică “Tatăl Ceresc” îi zicea Iisus, Tarkitan sau Sfântul Cer îl numeau sciţii, Ahura-Mazda – sumerienii şi inzii), în vremurile în care Soarele încă mai răsărea din căsuţa zodiacală a Taurului, deci în vremea lui Moise, a lui Rhamses al II-lea, a lui Ghilgameş, a viteazului Utu din Babilon etc. Cerul (Anu) era tatăl celor patru muze sau hore (anorimpurile), cerul devenise Timp, iar atributele lui încep să capete personificări (doar din capul lui Zeus se nasc muzele). Fiecare trib, fiecare populaţie, deci, deşi se închina propriilor străbuni, în frunte cu “Tatăl tuturor”, cum se numea Odin, sau “Tatăl Ceresc”, cum îl numeau evreii, sau “Tatăl nostru”, cum l-au perceput, în aceeaşi sintagmă armaică străveche creştinii, menţinea filonul iniţial al încredinţării celui nenăscut, neprecizat şi nenumit, dar pentru care se foloseau deja nume, ca să înţeleagă credincioşii despre cine este vorba. Şi, aşa, Spiritului, Sinelui Universal, care ne-a creat, din care ne-am desprins şi în care ne vom întoarce (altă metaforă a logodnei cosmice), începu să fie entităţi distincte şi diferite: Anu, Om, Tao, Ra, Odin, Baal (cum se numea nepotul lui Anu, Enkil), Apolo, Mitra (iniţial însemna “legământul” cu Cerul), Dumnezeu, Alah şi aşa mai departe.

*

În primii ani ai creştinismului, disputele nu îl vizează pe Mitra, ci pe Apolo (citiţi “Civitas Dei” a Sfântului Augustin), între identitatea lui Apolo (“Soarele Dreptăţii”) şi Iisus (“Soarele Dreptăţii) existând multe sinonimii. Dar să nu ne grăbim şi să revenim la poveţele Sinelui Universal, scrise pe cerul înstelat (Ur-Anu) şi încredinţate de Cer, drept “legi” pământenilor. Sfântul Cer, întrebat fiind de Zarathoustra dacă lui îi încredinţează primul legile (Vendidad, în sanscrită), îi spune că nu, primul beneficiar fiind Marele Păstor, Enlil al Muntelui, fiul lui Anu, deci al Cerului şi, în final, însuşi Cerul. Toţi iniţiaţii lumii se numeau, de altfel, “Marele Păstor”, reminiscenţă subconştientă a începuturilor religiei în munţi. Pentru că, la ceremoniile totemice, în care poezia, muzica şi dansul împlineau destinul omenesc, au început să se ivească şamanii, “bătrânii înţelepţi” (asta înseamnă şi preot, şi popă, doar cu etimologii diferite, în greacă şi, respectiv, în latină), care au pretins că poeţii au receptat şi reprodus limbajul ritmicităţii, dar numai ei, bătrânii înţelepţi, îl pot şi descifra. Aşa au apărut preoţii, mai puţin interesaţi de dumnezeire, dar dornici să domine naivitatea şi credulitatea lumii.

*

Câtă vreme fiecare populaţie avea alţi străbuni în cer, era greu să domini lumea, chiar şi în numele Soarelui. Aşa că un păstor fenician, Aplu, care a venit în ţinuturile boreale şi a început să predice, a fost crucificat de către… pileati, dar cu săgeţi, şi nu pe cruce, ci pe un stejar. Cultul Soarelui a rămas, însă, iar Apolo (nicidecum Mitra – altminteri, primele polemici creştine l-ar fi vizat pe Mitra, nu pe Apolo) s-a transformat lesne în Iisus (asta nu înseamnă că aş nega existenţa lui Iisus şi natura lui dumnezeiască), în ciuda faptului că anatemizarea străbunilor tuturor populaţiilor care aveau să-l urmeze pe Iisus s-a făcut mai greu. Străbunii populaţiilor nordice, care credeau în acelaşi “Tată al tuturor” (Odin), au fost damnaţi drept diavoli, ceea ce nu a convenit populaţiilor îndepărtate, care şi-au menţinut cultul străbunilor proprii până la ultimii vikingi. Populaţiile mai apropiate de imperiul roman, care avea să transforme creştinismul în religie imperială, nu au putut rezista presiunilor, iar disimulările lor identitare au fost acceptate tacit de biserica creştină (în Spania, de pildă, Zeiţa Vetrei avea să fie venerată, în continuare, inclusiv astăzi, drept “Fecioara Neagră”, iar tălpile ei mari, de zeiţă care personifică “Mama Glie”, nu au avut vreodată nevoie de explicaţii). La popoarele din răsăritul european, unde ceremoniile totemice (poezie, muzică, dans) au supravieţuit drept obiceiuri, deci drept ritualuri din ce în ce mai vag iniţiatice ale Datinii (a ceea ce a fost dat), până a deveni o bulibăşeală din ce în ce mai penibilă.

*

O să mă opresc, deocamdată, cam pe aici, dar precizând că toate cărţile religioase ale omenirii înseamnă una şi aceeaşi carte, în care se vorbeşte, mai abstract sau mai băsmuitor, funcţie de nivelul civilizaţiilor pe care şi le-au asumat, despre acelaşi neprecizat, nenumit şi veşnic spirit al universului şi despre tentaţia vremelnicilor pământeni de a-i dobândi bunăvoinţa sau chiar de a i se substitui. Iisus, prin calea lui de mult abandonată, este ultima întrupare a acelui sine inefabil, care nu doar că nu ne-a cerut niciodată nimic, ci şi-a asumat şi păcatele noastre, şi încă în două rânduri: când ne-a oferit rugăciunea “Tatăl nostru”, cu statutul de fraţi ai lui, şi când a plecat în veşnicie. Îl puteţi afla în Sfântul Graal al propriului trup, pentru că Sinele Universal şi Sinele Particular locuiesc împreună în inima păşitorului prin vremelnicia vieţii, precum lumina şi umbra.


Pagina 748 din 1,487« Prima...102030...746747748749750...760770780...Ultima »