Iosif Csukat sau interferenţa naturilor

*

În expoziţia ACORD, realizată împreună cu Tiberiu Cosovan, cu ocazia lansării celui de-al patrulea volum “Efigii în filigran”, al lui Tiberiu Cosovan, Iosif Csukat explune 17 lucrări remarcabile, prima, “Pictorul”, avându-l ca personaj chiar pe Tiberiu Cosovan, pictând undeva, în natură.

*

Ce m-a surprins, de data asta, în opera lui Csukat, pictor remarcabil, pe care îl aprecia în mod deosebit şi legendarul Ion Irimescu, este interferenţa naturilor, a naturii vii, a peisajului dezlănţuit spre idealul lui – armonia culorilor, şi a “naturii moarte”, pe care Iosif Csukat o prelungeşte, mereu şi mereu, în interferenţa viului, ajungând până la o concepţie îndrăzneaţă, în care fructele şi vazele cu… penele sunt aşezate peste un deal, ieşit de sub un penel nevăzut, în manieră impresionistă.

*

Transparenţe bine gândite, un meşteşug al liniilor şi al culorilor cum rar se mai pot întâlni şi o armonie a depărtărilor inteligent expusă fac din pictura lui Iosif Csukat un univers definitoriu nu doar pentru pictor, ci şi pentru consumatorii de artă plastică. Dovada: deja i s-au reţinut mai multe tablouri.

*

*

Pornografie securistă cu klaus iohannis

*

Cu o zi înainte de sosirea cetăţeanului iohannis la suceava, primisem un mesaj, de la telefonul cu numărul 0725 109 668, prin care mi se comunica, risipind litere albe pe fond albastru, că:

*

“Intalnirea domnului Presedinte Klaus Iohannis cu administratia publica locala va avea loc maine, 3 mai, la Teatrul Matei Visniec cu incepere de la ora 12. Accesul in sala se face in intervalul 11:00-11:30. Va rugam sa aveti un act de identitate“.

*

Aici e baiul, neamule şi onorabile securist, că de când l-am votat pe cetăţeanul din Sibiu s-a dus naibii şi ultimul vestigiu de identitate, chiar dacă puţini mai presimt că, vorba poetului bucovinean Gavril Rotică, am cam ajuns, cu toţii, “copiii nimănui”. Deci, fără identitate, ce să caute nevrednicul de mine în teatrul în care se tot joacă disperanta comedie a ororilor?

*

Dar poanta (cum nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas, e nevoie de poante, ca să putem râde) este că, punând, astăzi, telefonul pe birou şi fotografiindu-l, cu mesajul deschis, în prezenţa domnului inginer Nicolae Oprea şi a colegului Tiberiu Cosovan, aparatul de făcut poze a înregistrat o imagine de sub albastrul suport al mesajului securist: un instantaneu pornografic. Nu-l comentez, pentru că nu mă interesează ce face vânjosul klaus iohannis în intimitatea lui de căzut în funcţia prezidenţială ca într-o gură de canal uitată deschisă pe stradă.

Alte dansuri din vremea lui Dimitrie Cantemir

*

Astăzi, mi-au ieşit în cale trei dansuri valahe, publicate, la Londra, în 1804, de Edward Jones, sub titlul „Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…”. Anul publicării unei cărţi, atunci când e vorba de o colecţie de cântece naţionale vechi, nu probează şi o aceeaşi vechime a cântecului, partiturile lui Jones vehiculând, în fond, cântece româneşti de cel mai devreme de prin anii 1750. Asta este o teorie a mea, la care zicălaşii au subscris fără excepţie, după ce le-am pus în faţă niscaiva dovezi. Încă nu ştiam că majoritatea pieselor româneşti, publicate, odinioară,  în Occident, se bazau pe manuscrise din colecţii particulare vechi, aşa cum a fost cazul manuscriselor lui Canzler Cavaler de Ferio, care a cules cântece româneşti din Braşov şi din Bucureşti, până în 1830, dar care au văzut lumina tiparului, la Leipzig, abia în 1902, sub semnătura lui Otto Heilig şi sub titlul „Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder”.

*

*

Şi cartea lui Edward Jones valorifică, de fapt, o colecţie veche, în apariţiei, de peste un secol, deşi publicată la Londra, în 1727, sub titlul „A Collection of Songs”, de către Richard Leveridge, care menţionează, în prefaţă, colecţia muzicală a lui Dimitrie Cantemir, cu care era contemporan, în ciuda faptului că nu izbutea să-i descifreze notaţia muzicală turcească. *

*

Cele trei dansuri româneşti din anii 1700, publicate, la Londra, în 1727, de Richard Leveridge, şi în 1804, de Edward Jones, au caracteristicile principale ale melodiilor medievale româneşti, adică minimum 4 părţi în construcţia fiecărui cântec, pe care izbutesc să le identific şi în lipsa lui Petrică Oloieru şi a lui Răzvan Mitoceanu, pe care patria sărbătorească i-a trmis peste mări şi ţări sau poate mai aproape, ca să cerşească melodios, cu dansatori în pas gimnest: „Veee-niţi în Buc… ovina! Veee-niţi în Buc… ovina!”.

*

S-au adunat, în computerul meu, vreo 30 de partituri, care cuprind anii de dinainte de 1700 şi până pe la 1800, şi tot nu izbutim să le descifrăm simplu, cu ţambal şi vioară, ca să ştim măcar noi, zicălaşii, până una-alta, despre ce-i vorba în stilistica naţională a melodiilor valahe. Şi e păcat.

*

*