1919: Mormântul Poeţilor Necunoscuţi

*

Pentru mine, singura poezie cu adevărat poezie este cea trăită, un altoi din suflet, răsădit în suflete. Şi găsesc o astfel de poezie în rândurile generaţiilor decimate ale anului 1919, generaţii care îşi rosteau rănile şi durerile, prin paginile unei reviste basarabene, de care nu am auzit până acum, „Răsăritul”, un trist mormânt comun al poeţilor necunoscuţi. Şi mă cutremur, înţelegând, nepăsătorule drag contemporan, când înţeleg „că, pe unde-ţi calcă pasul şi pe unde-ai vrea s-apuci, / calci pe sfinţii noştri care dorm uitaţi şi fără cruci”. La fel mi se întâmplase şi mie, dar iau aminte, îngenunchez şi mă închin memoriei româneşti. Cu sfioşenie şi cu încredinţarea că nu-i voi converti şi pe alţii, dar important este să încerc, după puteri, să-mi fac datoria. Ca să mă pot privi în oglindă şi în ochii copiilor şi nepoţilor mei.

*

În 15 ianuarie 1919, când apărea la Chişinău, str. Leovei nr. 90 (după 15 aprilie, în Bulevardul Academiei nr. 6, „casa Mircea, vis-a-vis de Grădina Carpaţi”), numărul 10 al gazetei lunare basarabene „Răsăritul”, nume importante ale culturii române se năpusteau într-o admirabilă solidaritate, cu materiale publicitico-literare şi cu poezie. Printre semnatarii propagandei de cosmetică românească se numărau Lucian Blaga (cugetări din volumul „Pietre pentru templul meu”), Camil Petrescu, Al. Cazaban, Vasile Militaru, G. Tutoveanu, Liviu Marian (cu povestirile „Furnica”, „Zburătoare şi târâtoare” şi poeziile „Revedre”), Henri Stahl, Nichifor Crainic, prefectul Chişinăului D. Bogoş (povestirea „Mărioara şi un urs prost”).

*

Există, însă, ca prin toate paginile uitate de odinioară, şi poezie bună, poezie respirată cu toţi porii, şi pe care, începând de astăzi, o să încerc să o adun de sub necuprinsa şi vinovata noastră nepăsare.