Dimitrie Cantemir şi “matuşa Parasca dgin dgeal”

Nu am să înţeleg niciodată firea românului, care, de câte ori are norocul de a descoperi vreo moştenire valoroasă, imediat o strică, o preface, iar în cele din urmă, o schimbă pe potcoave de cai morţi. Structural şi îndătinat, românul e un Dănilă Prepeleac pururi păgubos, dar încântat de sine. Cu cât pierde şi cu cât distruge mai mult din propria-i identitate, cu atât e mai încântat de sine.

Îmi trec gândurile astea prin cap, în clipa în care văd că multe dintre cântecele vechi ale neamului nostru, pe care mi-am dorit atât de nepământeşte să le ascult, încât le-am căutat şi le-am adus la lumină, deja beneficiază de contrafaceri, guriştii năpustindu-se în haite asupra vietăţilor nevinovate pe care le reprezintă relicvele sacre ale spiritualităţii noastre naţionale. Iar după ce falsifică totul, ăştia, folcloroşii, se dau în stambă că ar fi “cules de la mamuţa” sau de la “matuşa Parasca dgin dgeal” ceea ce vine din veacul veacurilor. Oare să fie dezonorant pentru ţaţele urbane, care s-au apucat de cântat doar după ce au abandonat prăşitul, să dea viaţă nouă unui cântec din vremuri vechi, mărturisind onest că vine cântecul acela din arcuşul măiestru al lui Barbu Lăutarul, Ionică Bordeian, Vasile Pletosu, Niculai Picu, Grigori Vindereu sau Ion Batalan?

Mi s-a împlut sufletul de amărăciune astăzi, când am auzit pe cineva cerându-i unui meşteşugar al componisticii să-i adapteze cântecul de dinainte de 1700, notat de Dimitrie Cantemir, în aşa fel, încât să sune ca şi cum ar fi fost cules de la “matuşa Parasca dgin dgeal”. Şi am rămas fără cuvinte, încredinţându-mă, timp de ceasuri, cântecului acestuia unic şi irepetabil, de o superbă demnitate a tristeţii:

Sarba 2

Jurnalism No Comments Apr 5

Radu Iațcu, risipitorul de imaginație

Cel mai surprinzător, prin risipa de spirit și de imaginație, dintre toți artiștii plastici bucovineni, este, fără nici un dubiu, caricaturistul, pictorul și arhitectul Radu Iațcu, născut, într-un mereu repetabil astăzi, 5 aprilie, în Ipoteștii de lângă Suceava, dar rătăcitor prin lume și cu o biografie creatoare încetățenită și în Franța, unde a expus caricatură și pictură, soldate cu cronici elogioase prin publicațiile cu mare tiraj din țara lui de pasageră adopție. Mai nou, din câte știu eu, Radu Iațcu cochetează și cu Italia, dar identitățile lui europene nu-l vor deposeda, vreodată, de cea înnăscută de ipoteștean.

În caricatură, Radu Iațcu este un grafician al hohotului gândirii, sugestiile lui satirice înfățișând „lăuntruri” intelectuale și sufletești, deci afișări caraghioase de gomoase eu-uri contemporane. În pictură, mizează pe șocul culorilor, în caligrafii cromatice dezinvolte și de o altfel de modernitate decât cea îndeobște consacrată. Îi cunosc mai puțin lucrările arhitecturale – îi știu doar minunatele mozaicuri – dar e de presupus că și în exploatarea verticalităților, inclusiv ale celor care stabilesc definitoriile contururi ale vieții, Radu Iațcu rămâne același risipitor de imaginație, pe care îl știu dintotdeauna.

La mulți ani, Radu Iațcu, și Dumnezeu să (ni) te ție numai întru bucurie!

Radu Iaţcu, într-un cotidian cu tiraj uriaş

Politicianul bucovinean, văzut de Radu Iaţcu (Franţa)

Cronici sentimentale No Comments Apr 5

Ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare, în pericol!

Doar două, dintre toate cântecele românilor, au o vechime atestată documentar de peste o jumătate de mileniu: cântecul oştenilor lui Ştefan cel Mare, „Haiducky”, deja dispărut, şi celebrul cântec „Cucuruz cu frunza-n sus”, care se mai cântă şi acum, cu acelaşi text multisecular, mai ales în Ardeal şi în tot felul de prelucrări ale lui, inclusiv în variante folk.

„Haiducky”, cântat de taraful delegaţiei lui Ştefan cel Mare la încoronarea noului rege al Poloniei, în 1502, a fost notat pe tabularia de un călugăr din Lublin, Jana z Lublina, iar când tot polonii au făcut transcrierea în notaţie modernă europeană, s-a putut constata, şi de către unii români, că „Haiducky”, splendid cântec românesc, în 6 părţi, avea să se numească, mai târziu, când se cânta în doar 3-4 părţi, „Banul Mărăcine”, iar şi mai târziu, când rămăsese în doar 2 părţi, drept bătută ardelenească şi drept tot felul de alte „ardeleneşti”, cu răspândire doar în Bucovina, în care existase cândva şi ca întreg.

Puteţi asculta “Haiducki” făcând click pe fotografie şi fixând cursorul la minutul 3 şi 15 secunde

(eu am ales secunda 31, în care se fixează şi titlul)

După 500 de ani, cântecul ostaşilor cu soldă (asta însemnau, pe atunci, haiducii) ai lui Ştefan cel Mare avea să fie reînviat, în chiar Cetatea Sucevei, de trupa „Zicălaşii”, dar numai „pentru o foarte singură clipă”, cum obişnuia să spună Nichita Stănescu.

„Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec salvat de componistul protestant german Joachim Schlutter, care l-a publicat, în 1531, în „Wittenberger Gesangbuch”, a supravieţuit în Bucovina cale de peste o jumătate de mileniu, în ciuda faptului că, în ultimul secol, devenise, prin folosinţă, un cântec exclusiv ardelenesc. Ţin să precizez încă o dată că nu există cântece bucovinene, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene, dobrogene sau basarabene, ci doar cântece naţionale româneşti, pe care bolşevismul le-a colectivizat în „vetre folclorice”. Prin acelaşi drept de folosinţă, „Cucuruz cu frunza-n sus” poate fi considerat un cântec bucovinean, pentru că Schlutter l-a cules de la Suceava, iar în secolul al XIX-lea există suficiente mărturii ale folosirii lui pe scară largă. Eminescu, de pildă, îi mărturisea unui prieten, în primăvara anului 1883, că a învăţat „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântecul lui preferat, în Bucovina. Nu în Ardeal, ci în Bucovina.

Puteţi asculta “Cucuruz cu frunza-n sus”, varianta din 1531,

făcând click pe fotografie şi ducând cursorul la minutul 17

În Bucovina, cântecul a făcut parte din repertoriul bandelor de lăutari ai celebrilor Niculai Picu, Grigore Vindereu şi, în final, Ionică Batalan, de la care a şi cules cântecul profesorul doctor Calistrat Şotropa, care l-a şi publicat, în colecţia muzicală „Muza Română” din 1890, drept cântecul cu numărul 70. Încă nu s-au fonotecat cântecele adunate de Şotropa, dar, comparând partiturile (transcripţia după tabularia lui Schlutter şi partitura după interpretarea lui Batalan), nu se pot sesiza diferenţe, ceea ce înseamnă că, datorită popularităţii melodiei şi a textului, cântecul preferat de Ştefan cel Mare şi de Eminescu s-a păstrat nealterat, cale de o jumătate de mileniu.

După anul 1900 (nu am verificat în culegerile de cântece din fondul Alexandru Voevidca şi nici în cea publicată de Mattias Friedwagner), dar, cu certitudine, după Unire, “Cucuruz cu frunza-n sus” nu s-a mai cântat în Bucovina. Se mutase în Ardeal, iar încrâncenata folosinţă transilvană l-a autohtonizat acolo, în variante mai “pe călcâie”, mai apăsate. Oricum, ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare se mai păstra şi se mai păstrează, dar în provincia românească în care, deşi a avut două cetăţi, nu a stăpânit niciodată.

Problema pare să înceapă abia acum, odată cu nociva ofensivă a golăniilor folclorice. Un cunoscut interpret bucovinean tocmai îmi spune că a găsit, undeva, într-un sat, o “variantă” a cântecului lui Ştefan cel Mare, cu alt titlu şi cu alt text, variantă pe care vrea s-o includă în repertoriul său. Mai rămâne ca ardelenii să-l transforme în priceasnă (în fond, Schluter îl transformase într-un imn protestant – despre imnul Israelului nu e cazul să vorbim acum) şi devenim şi noi, românii de astăzi, jefuitorii finali ai “mormântului” lui Ştefan cel Mare, prădat, la propriu, de către călugări, până în 1752, şi pe cale de a fi vandalizat, şi la figurativ, de către folcloriştii contemporani.

“Cucuruz cu frunza-n sus” reprezintă un monument de spiritualitate românească, păstrat intact timp de mai bine de o jumătate de mileniu. Îi lăsăm pe falsificatori să ne deposedeze şi de această ultimă comoară identitară?

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 5

Dumnezeu a făcut fluierul, iar diavolul – vioara

O tradiţie creştină spune că bunul Dumnezeu, premeditând mângâieri divine pentru sufletul omenesc, a luat o creangă din Arborele Vieţii şi, cioplind răbdător, a făcut şi le-a dăruit oamenilor fluierul. Aflat în neostenită competiţie cu bunul Dumnezeu, “ăl’ rău” a adunat surcelele şi din ele a construit ademenitoarea… vioară. Istoria muzicii universale pare să confirme, cumva, această legendă, pentru că, odată cu inventarea notaţiei muzicale “tabularia” şi cu născocirea cântecelor bisericeşti catolice, care aveau de înfruntat concurenţa cântecelor religioase protestante, toate grefate pe admirabile melodii din popor europene, inclusiv “Cucuruz cu frunza-n sus”, pe care Joachim Schlutter o transforma într-un admirabil imn religios protestant, catolicismul apelează, mai întâi, la cântăreţi din… fluierul cioplit de Dumnezeu, după cum o probează şi stampa de mai sus, apoi şi la ghitare cu gâtul lung, dar nu şi la diavoleştile viori. Mă rog, de câte ori îşi bagă coada… biserica, raţiunea o ia razna.

Poetul elin Pindar, autor al textelor corurilor care se cântau cu vreo patru veacuri înainte de Hristos, spunea că Europa Boreală, deja legendară în vremea lui, folosea, la toate ceremoniile religioase, vioara, naiul şi cobza, adică instrumentele care s-au păstrat, de-a lungul vremii, la populaţiile răsăritene şi, în primul rând, la români. În Occident, unde şi la curţile regale se foloseau instrumentiştii catedralelor catolice, fluierele şi ghitarele rudimentare aveau să se substituie intrumentelor ceremoniilor străvechi, inclusiv prin “pagane” (sate), conturând un stil trasfrontalier de muzică medievală.

În Răsărit, unde, conform cărţilor religioase străvechi, s-a inventat muzica (în munţii care seamănă cu un “arc d’occhio”, adică în Carpaţi), s-a păstrat stilistica muzicală ancestrală, dar şi instrumentele iniţiale şi iniţiatice. Chestia asta a înţele-o, pe la anii 1830, un oarecare Canzler Cavaler de Ferio, care a plecat într-o lungă călătorie prin ţinuturi în care mai trăiau, inclusiv identitar, valahi: prin Bohemia slovacă, prin ţările române, prin părţile valahe ale Greciei şi ale Turciei. Peste tot, de Ferio a cules muzică, în special de dansuri, apoi a pus capul pentru veşnică odihnă. Manuscrisele acestui ciudat cavaler au ajuns la un oarecare Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care, în anul 1850, păşind în veşnicie, a donat bibliotecii landului Kalsruhe şi propriile manuscrise, dar şi colecţiile pe care le făcuse, câtă vreme vieţuise (nu sunt informaţii dacă şi trăise) în Baden.

Spre sfârşitul secolului, dă de manuscrisele lui Canzler Cavaler de Ferio o personalitate culturală germană, Otto Heilig, care le publică, asumându-şi doar dreptul de publicare, sub titlul Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w. Fără comentarii, doar cu precizarea călătoriei prin anonimatul vremurilor a cântecelor adunate de Ferio, cavalerul care a notat, la Braşov şi la Bucureşti, în 1837, o bătută (Battutatanz), 4 hore (Walachische Chora), un brâu sau “curea”, cum îl numea Ferio (Gürteltanz), un dans căluşeresc (Käluschar oder Boritschantanz), un dans ciobănesc (Mokaneschti oder Kataneschti), şi două cântece, unul dintre ele fiind campestru (Lied Kimpe).

Publicate, în 1902, de Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, paginile 293-302, cele 10 melodii româneşti, culese, în 1837, de Canzler Cavaler de Ferio, au rămas, în general, necunoscute. Ştiu că “Zicălaşii”, în concertul din 13 aprilie 2015, au retrezit la viaţă câteva dintre acele vechi respiraţii ale identităţii neamului, printr-un colaj melodic, deşi fiecare melodie, ca parte temporală a unui întreg, trebuie să-şi capete, prin reconstituire, propria ei identitate. Pentru ca, odată şi odată, cineva să le poată compara şi analiza evoluţia şi involuţia în timp. Eu deja îi pun acelui cineva o puzderie de informaţii la îndemână, cea mai importantă fiind aceea că melodiile din 1902 sunt, de fapt, din 1837, iar statutul lor de “cântece vechi”, pe care îl nota şi Ferio, le poziţionează ca fiind create cel mai devreme în 1787. Ca să vedeţi şi dumneavoastră câte feste ne joacă nouă, românilor, propria noastră strămoşească şi daco-romană spiritualitate!