Dimitrie Cantemir şi “matuşa Parasca dgin dgeal”
*
Nu am să înţeleg niciodată firea românului, care, de câte ori are norocul de a descoperi vreo moştenire valoroasă, imediat o strică, o preface, iar în cele din urmă, o schimbă pe potcoave de cai morţi. Structural şi îndătinat, românul e un Dănilă Prepeleac pururi păgubos, dar încântat de sine. Cu cât pierde şi cu cât distruge mai mult din propria-i identitate, cu atât e mai încântat de sine.
*
Îmi trec gândurile astea prin cap, în clipa în care văd că multe dintre cântecele vechi ale neamului nostru, pe care mi-am dorit atât de nepământeşte să le ascult, încât le-am căutat şi le-am adus la lumină, deja beneficiază de contrafaceri, guriştii năpustindu-se în haite asupra vietăţilor nevinovate pe care le reprezintă relicvele sacre ale spiritualităţii noastre naţionale. Iar după ce falsifică totul, ăştia, folcloroşii, se dau în stambă că ar fi “cules de la mamuţa” sau de la “matuşa Parasca dgin dgeal” ceea ce vine din veacul veacurilor. Oare să fie dezonorant pentru ţaţele urbane, care s-au apucat de cântat doar după ce au abandonat prăşitul, să dea viaţă nouă unui cântec din vremuri vechi, mărturisind onest că vine cântecul acela din arcuşul măiestru al lui Barbu Lăutarul, Ionică Bordeian, Vasile Pletosu, Niculai Picu, Grigori Vindereu sau Ion Batalan?
*
Mi s-a împlut sufletul de amărăciune astăzi, când am auzit pe cineva cerându-i unui meşteşugar al componisticii să-i adapteze cântecul de dinainte de 1700, notat de Dimitrie Cantemir, în aşa fel, încât să sune ca şi cum ar fi fost cules de la “matuşa Parasca dgin dgeal”. Şi am rămas fără cuvinte, încredinţându-mă, timp de ceasuri, cântecului acestuia unic şi irepetabil, de o superbă demnitate a tristeţii:
*
*