Numărătoarea inversă (I)

*

Când îţi simţi sufletul ostenit şi trupul epuizat, e bine să îţi faci ordine în lucruri şi să nu laşi după tine nici un petic de hârtie, pe care ai considerat, de-a lungul timpului, că nu merită încredinţat tiparului. Trebuie să distrugi şi fotografiile, şi poemele neterminate, chiar dacă de unele dintre ele te leagă odgoane ascunse, cu care-ţi tot cărăbăneşti amintirile prin vremuri aidoma unui edecar.

*

Mi-aduc aminte, era în 15 martie 1990 şi plecam la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, al cărui prim şi ultim umilit salariat am fost, ca să-mi iau transferul la „Crai nou”. Propunerea mi se făcuse cu o zi înainte, în 14 martie, la câteva clipe după ce mi se născuse şi al doilea copil, Andi, cel cu care aveam să tot împart împovărările aflării de sine. Urcasem în tren şi, instinctual, am scos carneţelul de reporter, notând, în fugă şi cu multe corecturi, un poem pe care nu l-am mai terminat sau mi se pare că nu l-am mai terminat, pentru că vibraţia lui finală aveam s-o regăsesc, târziu, în „Redemption”, „mântuirea” tristă şi disperant strigată spre lumile lumii de Andi. Eu începusem, în trenul de Iaşi, să-mi notez presimţirile:

*

*

Deasupra noastră grauri, grauri

bat calendarele în cuie,

iar anotimpul dovedeşte

că s-ar putea muri frumos

sorbind din naltele potire

secunda asta care nu e,

căci iarăşi existăm, prieteni,

a doua zi după Christos,

*

şi nu mai e nimic, pentru că vremuirea mă îmbrâncise din conştientizarea noii şanse a neamului nostru (a doua zi după Christos), şi n-am mai avut vreme nici măcar pentru mine, nici pentru conştientizarea propriei mele mântuiri, lăsându-i povara lui Andi, care, având timp să o desluşească, a pus închinăciunea să picure pe grif-ul chitarei:

*

Se spune că mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine.

 *

Voi fi oare văzut?

Un vis de copil:

Oh copile, de ce nu te rogi?

Ţi-ai distrus uneltele

Pentru o lume de proşti,

Oh copile, merit eu să fiu salvat?

Râurile pasiunii curg adânc.

 *

Se spune că mântuirea nu-i chiar atât de dulce

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Sunt sigur că nu mai este loc şi pentru mine!

 *

Dacă-mi fac rost de o fărâmă de timp pentru a cugeta, trebuie să concluzionez că am fost un om norocos. Fata mea, Cozmina, acum inspector la Primăria Cluj-Nepoca, mi-a ferecat sufletul cu lumină, bandajându-l tămăduitor cu realismul ei entuziast, iar Andi l-a tot tras de revere, pentru a-i desluşi alte perspective şi alte îndatoriri. Doar datoria faţă de memoria neamului am înţeles-o şi mi-am asumat-o singur. Dar nu despre ceea ce mi-a izbutit în viaţă vreau să vă vorbesc, mai ales că, spre deosebire de „Iona” lui Marin Sorescu, eu o să-mi implor mama ca nu cumva să mă mai nască vreodată. Prea multă prostie şi prefăcătorie în lume, ca să-mi mai doresc vreo ipotetică reîntoarcere. „Deja s-a polarizat global şi va mişca axa pământului!”, îmi spunea, în urmă cu vreo zece zile, medicul clujean Horaţiu Silaghi, pe care l-am vizitat doar ca prieten vechi şi admirabil. Pacient nu voi mai fi niciodată şi pentru nimeni, chiar dacă „îmi crestez iluziile în ochii străinilor”, în care, uneori, sunt „cuprins ca un orb la vânare de îngeri”.

*

*

În primii ani ai marii păcăleli naţionale, când am început să şi trăiesc, începusem să cred că literatura ar însemna ceva. Cred că mă molipsisem de entuziasmul furibund al lui Ioan Manole, cu care, de altfel, am şi organizat şi o lansare de cărţi, vestind, oarecum trufaşi, că începem să însemnăm ceva. Întotdeauna m-am temut de risipa de timp: dacă e puţin, măcar să-l consumăm cu nesaţ! De câte ori nu mi-am înfipt colţii în glezna Capricornului şi nu am profitat, după aceea, de şchiopătările lui!

*

*

Manole era fratele meu. Clocotea de metafore şi se năpustea precipitat asupra luminii, fără să-i pese de lumescul existenţial, pentru că el era ursit unei alte trăiri, în piezişul dintre lumină şi umbră, în care, dintotdeauna şi-a făcut culcuş tainic bunul Dumnezeu. Dar nici chestia asta nu o observa Ioan Manole, straşnicul devorator de lumină în vremea vremuirilor acestor vremelnicii. Aidoma lui erau toţi condamnaţii la poezie, care contrastau cu simandicoşii ronţăitori de verbe putrede, care făceau şi încă mai fac gloria Sucevei. Şi care nu ne-au interesat şi nici nu ne interesează. Am ştiut să-i ocolim şi să ne vedem de ale noastre. Să ne mântuim, adică să ne eliberăm, pentru că sinonimul, de noi ştiut, pentru mântuire a fost, întotdeauna, libertatea, eliberarea. Inclusiv de dogme şi mai ales de prostie.