Grigore Ion a Lucăi din Salcea şi flamura Griviţei

Trecerea Dunării – foto Szatmary

Un material, intitulat „Eroul de la Griviţa” şi publicat de „Clopotul” din Botoşani (nr. 3520, din 13 august 1977), începe cu o declaraţie riscantă, care îmbrânceşte în beznă zeci de mii de fapte de eroism şi de martiriu, săvârşite de către românime în aceeaşi zi: „De ziua de 30 august 1877” este legat şi numele sergentului Grigore Ion A. Lucăi, originar din comuna Salcea, pentru eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi redutei Griviţa”. Materialul a fost redactat de Emil Antonovici, pe baza cercetărilor legendarului învăţător Aurel Stanciu, care aflase că Grigore Ion al lui Luca, din Salcea: se născuse în 1851 şi nu în 1848, murind în 20 mai 1909; fusese încorporat în Regimentul 16 Dorobanţi, compania a III-a, care îşi avea cazarma în Burdujeni, în chiliile mănăstirii Teodoreni; că comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, din Divizia a IV-a, colonelul Gheorghe Boteanu, a consemnat fapta de arme, în raportul nr. 690, din 31 august 1877; că, în 1893, Eroul solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, fiind decorat de Rege şi de Ţar. Materialul conţine şi erori, punând doar pe seama dorobanţilor capturarea flamurii verzi a disperării, în vreme ce alte documente şi mai vechi pun pe seama vânătorilor din Batalionul 2 de vânători ai lui Candiano Popescu.

1877, Cavaleria română – foto Szatmary

Este neîndoios faptul că sergentul de dorobanţi Grigore Ion a Lucăi, din Salcea, a capturat Flamura Verde a Profetului, la Griviţa, după ce era să fie sugrumat de uriaşul sergent turc care o purta, sergent ucis de vânătorii prahoveni ai lui Candiano Popoescu, şi că Grigore Ion a aruncat la picioarele Domnitorului, în 31 august, după obiceiul militar, acest trofeu. Ca să mă încredinţez de acest fapt, am frunzărit colecţia pe anul 1888 al revistei „Familia”, în care publica o exhaustivă cronică, intitulată „Griviţa”, fostul camarad al lui Walter Mărăcineanu, T. C. Văcărescu, apoi colecţia pe 1899 a gazetei „Tribuna Poporului”, în care George Coşbuc publica „Războiul nostru pentru Neatârnare”, adică o minunată cronică, publicată, până în 1907, în cinci ediţii. Din această ediţie am şi ales fragmentele de mai jos, care să vă ajute să vă faceţi o imagine despre această sporadică reînviere a românismului tradiţional. Dar, înainte de a da cuvântul domnului Coşbuc, iată o scurtă cronologie a începutului Războiului de Independenţă, care să vă ajute la orientarea în timp:

1877, Domnitorul Carol – foto Szatmary

Românii trec Dunărea în 20 august vechi / 1 septembrie nou 1877: 46.000 ostaşi, Diviziile II, III şi IV; în ţară au rămas, pe malul Dunării, 25.000 soldaţi, conduşi de generalul Lupu;

7 septembrie nou: începe bombardamentul Plevnei, iar în 11 septembrie  nou, asediul;

În 8 spre 9 septembrie nou, Divizia a IV-a Dorobanţi atacă redutele Griviţa I şi II; turcii se retrag, iar tentativele de recucerire sunt respinse;

Divizia IV, condusă de col. Anghelescu, compusă din brigada I, condusă de col. Boranescu, şi a II-a, condusă de col. Cantilli, au atacat Griviţa I;

Divizia III, comandată de George Anghelescu, compusă din brigada I, a colonelului Ipatescu, şi cea a col. Grammont, a atacat Griviţa II;

Divizia II a rămas în rezervă.

Drapelul turcesc a fost cucerit de vânătorii Grigore Ion, Stan George şi Nica Vasile, din Batalionul 2 de vânători, condus de maj. Candiano Popescu

Pierderi: 15 ofiţeri, 1.335 soldaţi – morţi, 41 ofiţeri şi 1.176 soldaţi – răniţi.

1877, Artileria română – foto Szatmary

„La Griviţa lupta a fost mai cu putere. Pe când batalioa­nele lui Şonţu şi Mărăcineanu au avut s-alerge drum îndelungat, pe loc deschis, sub ploaie de gloanţe, şi ast­fel ajunseră strivite şi sfărâmate la redută, batalioanele de dincoace au sărit mai de-aproape pe turci.

*

Era o movilă, aproape de redută, cam la vreo 300 paşi, nu înaltă, dar destul de bună s-ascundă după ea câteva companii. Târându-se pe brânci, pitindu-se pe după pietre, furişându-se prin porumbişti, mai ajutaţi de tunurile noastre, care zăpăceau pe cei din redută, căpitanul Grozea (bănăţean, voluntar în Armata Română – n. n.) îşi aduse până în spatele movilei batalionul de vânători din Piatra Neamţului şi pe dorobanţii din Botoşani. Aici şi-a aşezat oamenii în şiruri de bătaie: vânătorii, răzleţi ca ochitori, aveau să alerge mai înainte, până la şanţuri, acolo să se oprească şi să tragă cu puşca. În rând cu ei aveau s-alerge lucrătorii cu sape şi cu scări, iar după dânşii, dorobanţii în fugă, cu baioneta pe puşcă şi ţinând-o gata de străpungere.

Griviţa, în “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Grozea era dintre ofiţerii povăţuitori ai oştirii şi mai văzuse războaie, căci era român din Ardeal şi fusese ofiţer în armata austriacă. De aceea l-a trimes Domni­torul să cârmuiască lupta. Când a sunat trâmbiţa, ai noştri ieşiră cu „Ura!” de după movilă. „Înainte, dragii mei!”, răsunau glasurile ofiţerilor, şi toţi flăcăii strigau, fără întrerupere, ca dintr-o singură gură: „Înainte!”.

*

Turcii, şi după obiceiul lor, şi poate şi îndemnaţi de strigătul flăcăilor noştri, urlau cu toţii, de-odată, „Alah, Alah!” şi deschiseră focul din şanţurile de dinaintea redutei şi de pe parapet. Nu se mai auzea nimic, decât trosniturile de puşcă şi vorbele „Alah!” şi „Înainte!”, strigate fără contenire de luptători.

*

Vânătorii săriră spre Griviţa, într-aceiaşi vreme cu cei de la Plevniţa. Mărăcineanu vedea pe-aceşti de aici cum se zvârcolesc sub focul năprasnic al nizamilor, precum vedeau şi aceştia pe Mărăcineanu, de cealaltă parte, pierind sub redută cu batalioanele sale. Şi parcă vânătorii, de aici, strigau lui Mărăcineanu să nu se lase, iar bietul Mărăcineanu, sfărâmat cu totul şi cu ochii închişi de durere şi de milă, striga celor de ici: „Fraţilor! Noi pierim! Nu vă lăsaţi, măcar voi!”. Nefericiţi flăcăi! Cum a fost nimicită vitejia voastră şi cât de repede s-a stins fără de folos româneasca-vă suflare pe câmpiile împrietenite cu duşmanii!

Familii turce, fugind, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Şi din partea asta, românii au fost cumplit seceraţi de focul turcilor. Şirurile noastre înaintară încă, dar în curând au fost rupte şi împrăştiate de nizami. Vânătorii apucaseră să ajungă până la şanţurile cele mai apro­piate şi se încăieraseră cu apărătorii lor. Dorobanţii săriră repede şi năzuiau să intre prin şanţuri şi să s-azvârlă spre redută.

*

Dar atunci un strigăt sălbatec zgudui văzduhul. Erau turcii din redută, care vedeau primejdia la şanţuri, ieşiră din redută şi veneau în ruptul capului să stânjenească pe ai noştri. Unul după altul, repezi şi fioroşi, se vedeau răsărind din redută şi îndesându-se pe locul dintre şanţu­rile de adăpost şi redută. Erau mulţi: unii ocheau, alţii săreau cu baionetele, iar ai noştri, izbiţi de atâta mulţime, n-au putut să mai ţie piept.

*

Căpitanul Grozea a dat poruncă flăcăilor să se dea îndărăt după movilă. Flăcăii s-au retras în bună rânduială, ca să plece a doua oară mai mulţi. Căzuseră puţini dintre dânşii; inima le era încă întreagă. S-odihniră puţin, să mai prindă răsuflet; apoi, împreunându-se cu celelalte doua batalioane, unul de linie şi altul al doro­banţilor din Roman şi din Bacău, steteră gata.

*

Năvala dintâi a fost numai o azvârlire spre turci şi s-a petrecut repede. Noi nu cunoşteam ce puteri de oaste au turcii, în Griviţa; dar acum, dându-şi pe faţă puterile, prin ieşirea lor din redută, ne-am chibzuit şi noi mai bine a doua năvală.

Cazaci în Craiova, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Sosise, în vremea aceasta şi Domnul Carol, pe o înăl­ţime din apropierea redutelor. Cu el erau şi generali streini, care voiau să vadă luptele. După vreo treizeci de minute, cam pe la patru ceasuri, trâmbiţele sunară, din nou, şi românii s-azvârliră, de a doua oară, spre redută. Acum erau şi ei mai mulţi, erau înfierbântaţi de năvala cea dintâi. Cunoşteau şi locu­rile până la Şanţuri, şi, apoi, pe lângă toate, acum erau sub ochii Domnitorului lor şi ai multor generali străinii. Mergeau mai cu încredere, cu porniri de mândrie şi cu frică de ruşine.

*

Pentru înflăcărarea luptătorilor, Domnitorul dete po­runcă să cânte muzicile, iar dorobanţii să-şi desfăşoare steagurile. Vânătorii s-azvârliră de după movilă şi, iuţi, începură s-alerge spre şanţuri. În fruntea lor era nea­stâmpăratul maior Candiano (Popescu – n. n.), „un ofiţer de sărbători”, cum îi ziceau ceilalţi, căci era în rezervă şi era avocat. Când a început războiul el şi-a azvârlit cărţile de lege, apucând, de bună voie, sabia şi a sărit în foc. Ceruse el însuşi să meargă în fruntea tuturor, la Griviţa, şi de patru ori, la patru năvale, a fost tot cel mai apropiat de focul turcilor, iar la urmă, când au răzbit vânătorii în redută, pe urma lui răzbiră.

*

Muzicile cântau cu mare sunet „Marşul războiului”, tobele răpăiau cu nebunie cântecul şi deodată s-amestecară trăsnirile de puşti cu urletele de oameni, şi cânte­cul trâmbiţelor şi al tobelor şi cu vuietul tunului.

*

Turcii, băgând de seamă pe Domnitorul nostru, au început să tragă cu puştile spre el. O bombă şuieră prin aer şi se sparse drept între generalii din suita Domnitorului. Aceasta era a doua, care îi cădea la picioare. Cea dintâi îi căzuse la Calafat.

*

Generalii străini urmăreau cu mirare şi cu sărire de inimă năvalnica înaintare a românilor. Vedeau pe vână­tori şi pe dorobanţi într-un amestec ofiţeri cu soldaţi şi cum cu toţii ajunseră la şanţuri cât ai clipi din ochi. Sergentul Stan a lui Toader şi căprarul Dumitru Constan­tin, amândoi din Ploieşti au sărit, mai întâi, în şanţ, apoi, după ei, locotenentul Niculescu, din Bucureşti. Pe loco­tenent l-au tăiat turcii cu iataganele, pe sergent şi pe căprar i-au străpuns. Repezi săriră şi alţi vânători în vizuina turcilor şi zăpăciră pe păgâni.

Armata turcă, “Albina Carpaţilor”, nr. 12, 1877

Striviţi din toate părţile şi strâmtoraţi de ai noştri, turcii îşi lăsară şanţurile umplute de morţii lor şi parte năvăliră în şanţul de sub redută, parte chiar în zidurile redutei. Dar cei mai îndrăzneţi stăteau pe locul dintre şanţuri, cu baionetele pe puşcă. „După ei, băieţi!”, şi flăcăii noştri s-aruncară spre ei. În vreme ce unii se mai băteau pe la gurile şanţurilor, alţii, piept la piept pe locul dintre şanţuri şi redute, vânătorii maiorului Candiano apucaseră spre redută şi se străduiau să năvălească înăuntru.

*

Dorobanţii Botoşeneni erau şi ei pe sub redută. Dar, pe când se luptau mai cu înverşunare, o parte din batalionul de linie, cu dorobanţii din Roman şi din Bacău, care veneau mai în urmă, se opriră şi începură să tragă focuri spre Plevniţa. Ofiţerii vânătorilor strigau întruna: „Încoace, romaşcanilor, spre Griviţa! Ce vă duceţi, băcăoanilor, spre Plevniţa!”. Dar dorobanţii parcă erau de pe altă lume, îm­puşcaţi pe câmpul dinspre cealaltă redută. Ce era?

*

Turcii din Plevnija, după ce isprăviră cu Şonţu şi cu Mărăcineanu, porniră să ajute celor din Griviţa. Şi ve­neau ca turbaţi. Ofiţerii alergau în goana cailor, iar oamenii pe jos fugeau la pas cu ofiţerii călări. În fruntea companiilor era un popă de-al lor, cu turban pe cap; pe de alături veneau başbuzucii, cu topoare şi cu cârlige. Şi cum strigau cu toţii pe Dumnezeul legii lor, s-auzea un zgomot sălbatec, parcă strigau „lo-a-lo, lo-a-lo”. Dorobanţii cei dindărăt i-au văzut şi s-au întors spre ei, ca să-i domolească. Nu era cu putinţă: erau vreo două mii.

*

Sosind la redută, turcii se împart: unii se izbesc piept în piept cu vânătorii, îi copleşesc cu numărul şi-i aştern pământului, apoi intră în redută şi sar pe parapet; alţii aleargă, pe stânga, să prindă pe ai noştri între două focuri; alţii, spre dreapta, ca să iasă înaintea dorobanţilor, care încercau să ocolească reduta. Acuma erau turcii de trei ori mai mulţi decât noi şi, dintr-odată, s-a schimbat faţa luptei. Degeaba se adună ai noştri, căci aşa de mulţi cădeau şi dintr-atâtea părţi izbeau turcii, încât începură să se învălmăşească.

*

Başbuzucii tăiau bucăţele, cu securile, pe cei intraţi în şanţuri şi azvârleau bucăţi din carnea lor într-ai noştri, parcă ar fi aruncat pietre. Şi iarăşi au fost siliţi românii, să se dea îndărăt. Pieriseră peste 300 de români, alţii, vreo patru sute, erau striviţi şi spintecaţi şi trebuiau duşi la ambulanţă. Batalioanele noastre s-au retras încet şi în rânduială şi s-au ascuns după movilă. Turcii n-au îndrăznit să se ia după ei.

Armata rusă, uniforme, “Albina Carpaţilor”, nr. 12, 1877

XIV

Batalioanele erau acum strivite. S-au întregit, însă, de-a doua oara şi se gătiră să mai sară odată pe redută. În­dărătnici erau oamenii aceştia! Şi-au pus în gând să ia reduta şi vedeau bine că sunt azvârliţi îndărăt de turci, ca o mingie, şi nu se lăsau. Era de nepriceput lucru de ce nu mai venea brigada rusească, cea rânduită ca oaste de reazem, să se amestece în luptă şi să sprijine pe români. Generalul rus de două ceasuri vedea, de după un deal, zvârcolirile românilor şi auzea vuietul luptei, dar sta cu mâinile în sân şi nu se gândea să sară într-ajutor. El avea poruncă să plece spre turci la orele cinci şi, ascultător poruncii, lăsa să se prăbuşească pământul, dar nu voia să se mişte, până la ceasul hotărât. Pentru asta a primit aspră dojana de la mai-marii săi, căci şi fără poruncă trebuia, din vol­nica sa sfătuire, sa sară cu brigada în clipele când văzu că românii sunt ajunşi la parapet.

*

Era la cinci ceasuri. Domnitorul nostru porunci ruşilor să intre, odată, şi ei în foc. Acum, că se porneau şi ruşii, mai prinseră putere ai noştri, căci prea erau scăzuţi cu inima şi cu numărul. Acum era acum. Maiorul vânătorilor, Candiano, umbla printre soldaţi şi-i îndemna, spunându-le că, acum, la un loc cu ruşii, ei sunt mai mulţi decât turcii şi, dacă singuri românii erau cât pe aici să-i răzbească pe pă­gâni, acum să-i vânture din redută, ori la fugă lungă, până în Plevna, ori pe cale scurtă, până în iad. Maiorul era om de carte şi ştia fel de fel de pilde de prin cărţi. Aşa că punea pe foc inimile soldaţilor.

*

Năvala aceasta, a treia, a fost mai înfierbântată decât toate. Românii porniră rânduiţi, tot ca mai înainte, dar acum de-abia puteau străbate spre şanţuri, din pricina morţilor şi a răniţilor, ce zăceau pe câmp. Şi se împiedicau, şi cădeau, şi se ridicau şi mergeau înainte. Ajunseră, iarăşi, până la şanţuri. Şi iată, pe cealaltă parte, răsăriră deodată două batalioane ruseşti. „Alah, Alah!”, strigau tur­cii, cuprinşi de spaimă, căci nu s-aşteptau să fie loviţi de ruşi şi, mai ales, din spate. Se îngroziră păgânii, dar neavând nici vreme şi nici loc de fugă, se năpustiră cu focul spre ruşi, într-un chip de spaimă.

*

Focul mâniei în inima românilor se aprinse şi mai tare, la apropierea batalioanelor ruseşti. De o parte era nădejdea biruinţei, de alta, teama că ruşii vor răzbi în redută şi vor dobândi lauda cuvenita românilor. „Nu vă lăsaţi, flăcăi, că vin ruşii şi ne iau reduta!”, strigau ofiţerii. „Săriţi, că ne fac de ruşine ruşii!”, răspundeau băieţii.

Armata română, “Familia”, 1877, nr. 13

Maiorul Candiano-Popescu, în fruntea vânătorilor, îndemnându-i cu pilde din istoria ţării noastre şi cu vorbe bărbăteşti, alergară spre şanţul din dreapta, iar căpitanii Grozea şi Pruncu, cu dorobanţii şi cu ostaşii de linie, se îndreptară spre stânga. Turcii, împărţiţi în două laturi, nu mai puteau ţine locului pe creştini. Pierdeau reduta. „Încă un pas!”, zice Peneş Curcanul, „Ura, înainte, ura!”. Românii îşi puneau scările pe parapet. Erau aproape ruşii, aproape românii; şi ei, şi noi dăm vitejeşte să ajungem cei dintâi în redută. Dar nici acum n-a voit Dumnezeu să ne îndure. Dinspre Bucova, se vedeau sosind vreo câteva com­panii de turcii. Veneau mâncând pământul şi aduceau ele un steag mare verde, care strălucea de aurul pus pe el. Erau companii de gardă, pornite cu steagul pe care îl scot numai la primejdie mare. Şi cei mai mulţi dintre turcii aceia erau harapi de printr-alte pământuri ale lumii, iuţi şi puternici ca mânia lui Dumnezeu.

*

Încă de pe vremea năvalei a doua, Colonelul Sevfet, mai marele Griviţei, văzând năvala cea plină de avânt a românilor, ceru ajutoare de la Osman, din tabăra de la Bucova. Osman îi trimise un batalion de harapi, din garda Sultanului, cu steag desfăşurat. Şi acum sosea. Harapii iau pe ruşi în bătaie şi-i strâmtorează cu ba­ionetele. Cuprinşi între două focuri, ruşii se zvârcolesc în luptă cu pierire, dar nu se lasă. Bieţii ruşi erau între redută şi harapi, şi piereau de focurile încrucişate ale turcilor. Aproape toţi ofiţerii batalioanelor ruseşti pieriră, însuşi comandantul coloanei, colonelul lor, fu împuşcat şi calul a început să alerge pe câmp, printre şiruri, purtând în şea pe stăpânul său mort. Ruşii au fost snopiţi cu totul.

*

După ce au isprăvit cu ruşii, Harapii săriră spre noi. Românii erau ajunşi, a treia oară, în şanţuri, şi a treia oară vânătorii stăteau sub poala redutei. Dar turcii, până acuma în neastâmpărul groazei, iar acum, după sosirea harapilor, liniştiţi şi neclintiţi, ca turnaţi din fier, stăteau în picioare, pe parapetul redutei, şi trăgeau necontenit, iar jos, între şanţuri şi redută, dintr-odată se înnegri locul de harapi, care potopeau pământul cu iuţimea lor şi cu îndârjită statornicie. Dar nu-se lăsau nici ai noştri. Câtă pierire de oameni a fost acolo şi în câte chipuri, Dumnezeu o ştie! Ai noştri, a doua zi, găsiră în şanţuri peste şaizeci de flăcăi, cu capul despicat într-aşa chip, că o parte a capului le atârna pe un umăr, iar cealaltă pe alt umăr. Aşa loveau başbuzucii cu topoarele.

*

Ruşii s-au retras repede, cât de repede veniră şi pe cât fură măcelăriţi de repede, iar românii, văzând pe ruşi că se dau înapoi, şi-au pierdut sufletul şi, nemaiputând sta singuri în focul turcilor, s-au dat repede îndărăt, luând pe răniţi, pe câţi îi putură aduna. Se sfârşiseră toate. A fost cea din urmă încordare a românilor. Îşi pierduseră acum firea şi-i cuprinse spaima. De astă dată, nu putură să se oprească după movilă, căci îi urmăriră turcii până dincolo de movilă, până într-altă vale, până peste dealuri. Dar n-au fugit ai noştri în neorânduială: s-au retras încet, pas cu pas, necontenit îm­pinşi de turci.

Armata română, “Familia”, 1877, nr. 13

XV

Cerul a fost întunecat ziua întreaga, cu puţină între­rupere la amiazi. Spre seară, începu să cearnă ploaia, din nou, şi noaptea veni mai repede. Bătea puţin vântul şi se auzea, din depărtare, tunul obosit urlând din vreme în vreme, pe partea ruşilor, care s-au bătut şi ei, ziua întreagă, fără de nici un folos. Românii, prin împrejurimile Griviţei, se adunară prin văile cotite şi strâmte şi stăteau, în linişte, ici-colo, grămezi pe la steagurile lor, uzi de ploaie şi sfârşiţi de oboseli. Din Griviţa se mai auzeau, din când, în când, împuşcături – se vedea că nizamii trăgeau în câte un rănit de al nostru, pe câmpie – şi urlete de tun. Griviţa părea ca un taur care, după ce şi-a biruit protivnicul obosit şi singur, mugeşte încă şi umple aerul de muget. Era tăcere între rândurile românilor. Li se pustiise sufletul şi, după atâta oboseală şi luptă, îi cuprinse tremurul şi groaza” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, pp. 87-95).

1877, Cortul regal – foto Szatmary

„Steagul pe care îl scot numai la primejdie mare”

*

„Steagul cel verde trebuia să fie dus, după porunca lui Sevfet, în Plevniţa, dar ei n-au putut să-l scoată, de cu bună-vreme, din redută. Încă pe vremea, când despre gura redutei nu năvăliseră dorobanţii cu toată mulţimea lor, sergentul turc, care purta steagul, se trudea să-şi facă loc prin mulţime, să iasă cu steagul. El se ferea de ruşii care-i închideau calea şi se întoarse spre partea românilor. Avea steagul înfăşurat pe lângă prăjină şi-l ducea plecat, aşa că nu-l băgaseră de seamă nici ruşii, nici ai noştri. Dar năzuind pe un clin al redutei, sergentul alunecă în noroi şi căzu, şi steagul s-a desfăşurat. Şi l-au văzut şi ruşii, şi vânătorii (români – n. n.). Unul (dorobanţul din Salcea, rătăcit printre vânători – n. n.). Grigore Ion, s-a şi azvârlit spre turc şi a pus mâna pe steag, dar turcul s-a ridicat iute şi, cum era bărbat puternic, de vreo patruzeci de ani, a pus mâna în gâtul vânăto­rului (confuzie, al dorobanţului – n. n.) şi l-a împins îndărăt, trântindu-l în noroi. Într-aceeaşi clipită, a şi început să tragă focuri cu revolverul, şi spre Grigore Ion (a Lucăi – n. n.), şi spre alţi vânători, care năvăleau spre el: îşi înţepeni piciorul stâng în pământ şi, stând pe loc, liniştit, părea că aşteaptă pe ai noştri.

*

Săriră şi turcii şi străpunseră în dreapta şi în stânga, dar sergentul Vasile Nică, în învălmăşeală a pus mâna pe steag şi se trudea să-l smulgă. Sări şi cel căzut, Grigore Ion, şi puse şi el mâna pe steag. Trăgeau turcii, trăgeau românii: sergentul turc a căzut, străpuns de-o baionetă prin piept, dar aşa de strâns ţinea steagul în mâna moartă, că nu i-l putură smulge nici ai lor, nici ai noştri. În urmă, turcii de pe lângă steag au fost parte trântiţi de vânători şi ţinuţi sub genunchi, parte ucişi, şi steagul a rămas în mâna vânătorilor. Se învălmăşeau pentru steag şi ruşii, şi acum au început ruşii cu ai noştri să se încaiere pentru el, căci Ruşii îl voiau în mâinile lor. Şi, smulgându-l unii de la alţii, steagul a fost sfâşiat într-un colţ şi a rămas cui i s-a cuvenit, vânătorilor noştri.

*

Din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului. Unii spun că turcul ar fi căzut de pe parapet, străpuns de dorobanţi, şi că Grigore Ion ar fi smuls steagul din mâna unui mort. Alţii, că turcul ar fi căzut mort în redută, ochit de un flăcău de pe parapet. Iar alţii, alt-fel.

1877, Spital de campanie – foto Szatmary

Multe sunt zvonuri răutăcioase şi ruşii, mai ales, de ciudă au născocit povestea că steagul nici nu era în redută, pe vremea aceea, că fusese scos de Sevfet şi că noi l-am fi găsit târziu, după aceea, îngropat în pământ. Această poveste avea de izvor faptul că Osman îşi arsese ori îşi îngropase mai toate steagurile sale: mai bine voind să nu le aibă, decât să le piardă. Şi s-au şi găsit steaguri îngropate, în valea oraşului, după arătările bulgarilor.

*

A doua zi, vânătorul Grigore Ion, cu căprarul şi cu sergentul care i-au dat ajutor, dimpreună cu maiorul vânătorilor Candiano, au dus steagul la Domnitor şi, după obiceiul ostăşesc, i l-au trântit la picioare. Era de faţă şi împăratul Ruşilor, cu generali săi. De aici a început ciuda Ruşilor. Pentru el a fost şi mai târziu ceartă. Ruşii ne cereau şi steagul, şi cele cinci tunuri, pe care le-aveau turcii la Griviţa, şi care acum căzuseră în mâinile noastre, ca şi când numai ei ar fi cucerit reduta” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103 şi 194).

Rezident Regal al Ţinutului Suceava

Legea administrativă din 14 august 1938 este, incontestabil, unul dintre cele mai importante acte de sub imperiul Constituţiei din februarie 1938, piatra unghiulară a acestei reforme administrative, stabilită prin lege, fiind descen­tralizarea administrativă.

Profesorul George Alexianu, care a fost unul dintre specialiştii-tehnicieni care au contribuit la elaborarea acestei legi, a fost numit şi instalat, la 29 august 1938, în funcţia de Rezident Regal al Ţinutului Suceava.

*

Prin numirea sa, profesorul Alexianu a ajuns să poată traduce în fapte, să aplice practic, în viaţa administrativă, principiile care au stat la baza acestei legi.

Cu prilejul instalării profesorului ca Rezident Regal, au fost rostite mai multe discursuri, din care vom spicui câteva fraze mai reprezentative, care par a fi caracterizări clare ale personalităţii sale, discursuri consemnate în volu­mul „Un an de aplicare a Legii Administrative din 14 august 1938” (Monito­rul Oficial, 1939, pag.777).

Astfel, Armand Călinescu, pe atunci ministrul de Interne şi ad-interim la Educaţia Naţională, care venise, însoţit de miniştrii Mihail Ghelmegeanu şi de Dr. N. Marinescu, a remarcat, printre altele:

*

„Domnul Alexianu este un distins profesor, care, de la catedra Universi­tăţii din Cernăuţi, ani de zile a pregătit serii după serii de tineri bucovineni, câştigându-şi simpatia şi prestigiul în acest Ţinut. Domnul Alexianu este, de asemenea, unul din tehnicienii care au contribuit la toate legiuirile administrative din ultimi ani. În asemenea condiţii, domnia sa prezintă o chezăşie de reuşită în greaua şi însemnata misiune ce i s-a încredinţat”.

*

Î.P.S. Mitropolitul Visarion al Sucevei, în cuvântarea ţinută cu acelaşi pri­lej, spunea: „Distins fruntaş al baroului, eminent jurisconsult al înaltului gu­vern, strălucit şi productiv profesor universitar, Excelenţa Sa şi-a adăugat, de curând, meritele unei acţiuni de colaborare şi sprijinire a celei mai însemnate instituţii sociale din acest colţ de ţară, adică a Administraţiei Fondului Biseri­cesc al Mitropoliei noastre, într-un chip excepţional. Iar prin alesele sale însu­şiri sufleteşti şi-a câştigat demult toată dragostea clerului şi a poporului, deci posedă chezăşia valoroasă a îndeplinirii tuturor nădejdilor obşteşti locale şi garanţia că, prin noua lege administrativă, la a cărei conlucrare a luat partea însemnată, va aduce Ţinutului a cărei înfiinţare a sprijinit-o, în cea mai scurtă vreme şi spre binele tuturor, cele mai strălucite rezultate”.

*

Dr. N. Marinescu, Ministrul Sănătăţii Publice şi al Asistenţei Sociale, a re­marcat în discursul său:

„Pentru Ţinutul Suceava, demnitatea de Rezident Regal a revenit domnu­lui profesor Alexianu, ale cărui înalte calităţi sufleteşti, intelectuale şi morale sunt tot atâtea garanţii pentru prestigiul pe care va trebui să-1 aibă în noua şi înalta demnitate ce i s-a încredinţat”.

*

În numele magistraturii din Ţinutul Suceava, Prim-Preşedintele Curţii de Apel din Cernăuţi, dr. Constantin Brumă, a notat: „Domnul Alexianu, fiind răpit de la bara justiţiei, magistratura din Bucovina pierde pe unul din cei mai distinşi colaboratori ai ei, căci natura, pe cât de vitregă este cu alţii, pe atât de darnică a fost cu dl. profesor Alexianu; tot ce a avut mai bun, mai curat, mai select, i-a dăruit; înţelepciune sclipitoare, cultură generală profundă, neobo­sit de harnic, blând, corect şi cuviincios”.

*

Înzestrat cu alese calităţi intelectuale, profesionale, morale şi sufleteşti, calităţi completate şi de altele, reliefate cu prilejul instalării sale ca Rezident Regal, cu o putere de muncă extraordinară şi cu o dorinţă de realizări cât mai grabnice, frumoase şi de durată, profesorul Alexianu a pornit de înda­tă la desfăşurarea unei activităţi intense şi fără nici o clipă de răgaz. Printre primele preocupări ale rezidentului Regal al Ţinutului Suceava, după crearea serviciilor, întocmirea bugetului şi punerea în funcţiune al organismului cre­at, a fost aceea a unificării legislative, adică a extinderii, după 20 de ani de la Unire, cu începere de la 14 august 1938, în tot cuprinsul Bucovinei, a Codului Civil Român din 4 decembrie 1864, a Codului de procedură civilă din 14 mar­tie 1900, a Codului Comercial din 10 mai 1887.

*

Cu aceeaşi dată, toate celelalte legi austriece, care continuau să se aplice în cele cinci judeţe din Bucovina, au fost abrogate, urmând să rămână în vigoare numai legile din Vechiul Regat. În acest sens, arăt că, sub regimul austriac, Ducatul Bucovinei se bucura de o administraţie proprie, având personalitate juridică şi, ca atare, un patrimoniu distinct de cel al Statului Austro-Ungar.

Administraţia provincială a Ducatului Bucovinei era asigurată de o „Die­tă” provincială, ca organ deliberat şi legislativ, şi de „Comitetul Ţării”, ca organ executiv.

*

Odată cu prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, aceste instituţii au fost desfiinţate, prin Deciziunea Preşedintelui Guvernului Provizoriu al Bucovi­nei, publicată în Monitorul Oficial al Bucovinei, nr.1/12 noiembrie 1918. Prin aceeaşi decizie, s-a instituit, în vederea lichidării afacerilor Ţării Bucovina, un oficiu, numit „Lichidarea afacerilor Ţării Bucovina”.

Instalându-se, însă, în scurt timp, administraţia română, lichidarea aface­rilor Ţării Bucovinei a fost pusă sub supravegherea Ministerului Delegat al Bucovinei, conform decretului din 19 decembrie 1918, privitor la organizarea Bucovinei.

*

După perfectarea Unirii, desfiinţându-se instituţia Ministerului delegat al Bucovinei, chestiunile relative la lichidarea afacerilor ţării Bucovina au fost trecute, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri, nr.156, din 9 februarie 1923, publicată în Monitorul Oficial nr. 246/1923, asupra Ministerului de Interne, respectiv asupra Directoratului general de Interne Cernăuţi, iar prin decizia Ministerului de Interne, nr. 12120/20 februarie 1923, lichidarea afacerilor Ţă­rii Bucovina a fost transformată într-un birou, primind numele de „Biroul pentru lichidarea averii şi afacerilor fostei Ţări Bucovina”.

Iar în urma ordinelor nr. 4603 J/1923 din 5 iulie şi 27 august 1923, biroul acesta a fost desfiinţat, iar arhiva a fost predată Directoratului general de fi­nanţe din Cernăuţi. De-abia în anul 1925, legiuitorul român precizează situaţia juridică a patrimoniului ce a aparţinut Ducatului Bucovinei, precizând, prin art. 558, că întreaga avere a fostului Ducat Bucovina trece ca proprietate indi­viză asupra celor cinci judeţe ale Bucovinei din administraţia românească.

*

Această stare de drept, creată în baza legii de unificare, a fost menţinută până în 14 august 1938, când, prin efectul art. 196 din legea administrativă, întreg patrimoniul judeţelor din Bucovina a trecut în patrimoniul Ţinutului Suceava.

Simpla enumerare a modului cum au acţionat organele statului în prelua­rea şi apropierea acestei regiuni arată fie nepriceperea, fie dezinteresul pentru această nouă şi frumoasă provincie ce a întregit România Mare.

Din 1918 şi până în 1923, s-au experimentat tot soiul de organisme de lichi­dare, ca, apoi, între 1923 şi 1925, să se treacă la lichidarea organelor gândite până atunci, ca, din 1 septembrie 1923 şi din 5 noiembrie 1930, să nu se mai facă nimic.

George Alexianu – coperta IV

Această stare de lucruri a putut fi rezolvată de-abia în 1938, prin apariţia nou înfiinţatului Ţinut Suceava.

O altă preocupare prioritară a Rezidentului Regal a fost instituirea noilor autorităţi administrative în toate judeţele Ţinutului.

Din solemnităţile de instalare a primarilor nu vom reţine, aici, decât pe aceea de la Rădăuţi, la 18 octombrie 1938, unde profesorul Alexianu a rostit o cuvântare, din care merită să reproducem un fragment, deosebit de interesant pentru cultura noastră, chiar la distanţă de atâţia ani.

Astfel, profesorul spunea:

Martirul George Alexianu

„Domnule primar, te pun în fruntea acestui oraş, cu credinţa şi nădejdea că nu vei fi preocupat decât de un singur gând, gândul că acest voievodal şi episcopal oraş să prospere. Noi te considerăm drept omul pe care acest oraş să se bizuie, la nevoie.

Suntem chemaţi, astăzi, într-un serviciu comandat. Trebuie să realizăm un program, lucrând ca un singur suflet, pentru o singură activitate. Avem nevoie să sporim puterile de viaţă ale naţiunii noastre, mai mult ca oricând. Este timpul suprem ca fiecare să-şi pună la contribuţie sufletul şi surplusul de energie pentru această parte de pământ, crescută cu sufletul şi nădejdile noastre de azi şi de mâine”.

Deşi de scurtă durată, activitatea sa ca rezident regal al Ţinutului Suceava este plină de înfăptuiri şi îmbunătăţiri în toate domeniile economic, indus­trial, agricol, social, cultural, sănătate publică, şcoală, biserică etc. A lucrat ca Rezident Regal al Ţinutului Suceava până la 31 ianuarie 1939, când a fost transferat ca Rezident Regal al ţinutului Bucegi.

Guvernatorul Bucovinei, profesorul George Alexianu

Înainte de a vorbi despre înfăptuirile ce le-a făcut în noul Ţinut, mai este de amintit, pentru Ţinutul Suceava, înfiinţarea cooperativei din Satul Dornei pen­tru industrializarea laptelui.

Şcoala profesională de fete din Cernăuţi a fost ridicată la nivel de Liceu indus­trial de fete, cu 8 clase şi cu ateliere pentru învăţământul practic, în specialităţile croitorie, cusut mecanic, ţesătorie de covoare şi industria alimentară.

S-a înfiinţat Banca de Nord.

*

A acordat o îngrijire deosebită pentru repararea şi pietruirea drumurilor judeţene şi comunale, spre a putea fi folosite pe orice anotimp.

Profesorul Alexianu a manifestat o grijă deosebită pentru tineretul uni­versitar din Cernăuţi, asigurându-l că talentul, valoarea, energia şi munca îşi vor găsi cuvenita răsplată în noua societate şi pe care-l va sprijini cu toată dragostea.

Astfel, pentru traducerea în fapte a acestor gânduri, a acordat, din buge­tul Ţinutului, .elementelor tinere, sârguincioase şi capabile, de la Universitatea cernăuţeană, burse şi ajutoare, pentru a-şi desăvârşi studiile în străinătate, printre care şi burse unor eminenţi licenţiaţi, spre a-şi lua doctoratul în Franţa. Le-a plătit şi costul biletului până la Paris sau Bordeaux.

*

Cu prilejul plecării din Ţinutul Suceava, profesorul universitar Romulus Cândea a scris, în ziarul „Suceava”, un articol, intitulat „Ne pleacă un om”, în care, printre altele, arăta următoarele:

„Domnul Rezident regal a adus o concepţie nouă în viaţa administrativă şi i-a pregătit, în toate domeniile, realizarea ei. Departe de demagogia politică, departe de incompetenţa clamatorilor de bâlciuri electorale şi a profitorilor de pe urma linguşirilor degradante, domnul rezident Alexianu a inaugurat o nouă politică economică, politică de întărire a elementului autohton, cu toate riscurile unei impopularităţi personale.

O inteligenţă vie, pururea activă, o putere de muncă ce i-a uimit pe toţi, o energie dispreţuitoare a tuturor zvonurilor de cafenea, atât de frecvente la noi; o caldă iubire pentru elementele tinere, pe care le-a sprijinit în toate împrejurările, uneori cu o discretă eleganţă, ce mă face să spun lucruri care nu-i servesc domnului Alexianu decât spre cea mai mare cinste; iată ce a adus primul Rezident Regal în acest ţinut pentru folosul obştesc”.

*

Şerban Alexianu

*

NOTĂ: Fiul martir al martirului George Alexianu, domnul Şerban Alexianu, a scris o monografie amplă despre tragica poveste a tatălui său, pe care a publicat-o, cu mare discreţie, la Chişinău, românii prefăcându-se că l-au uitat pe acest cu adevărat mare român, numit ca atare şi de premierul izraelian Nethanyahu, care preciza, cu ocazia unei vizite în Bucureşti, că uciderea profesorului George Alexianu a însemnat sacrificarea unui om nobil şi nevinovat.

Originea Societăţii Academice din Bucureşti

Academicienii, în 1912 – BOABE DE GRÂU, Anul I, 1930, nr. 1, p 5

„Evangheliu Zappa, macedoneanul… oferă statului român 3.000 de galbeni pentru cultura limbii şi literaturii române şi zice: „Facă-se dicţionarul român! Facă-se gramatica română! Fie produsul geniului omenesc dat în limba română!”.

Şi lasă voie liberă guvernului român de a urmări acest scop.

Şi statul român, şi guvernul au primit şi au urmărit scopul în modul cel mai eficace.

*

Oferta se face la 1860, luna februarie. Şi domnitorul românilor zice: „Ministerul Cultelor va lua act de această ofertă şi va fi cu sârguinţă pentru realizarea ei”.

Iar Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tot la acel an, luna aprilie, propune Consiliului de miniştri: a). a face mulţămită lui Zappa, cu decret domnesc, spre îndemnul altora; b). a face subscripţie naţională, care, cu fondul Zappa, să servească la instituirea unei Societăţi Academice Române; hotărăşte, din fondul Zappa, felurite premii.

Consiliul de miniştri aprobă aceste propuneri… Domnitorul însuşi aprobă aceste propuneri…

Academicienii, în 1867 – BOABE DE GRÂU, Anul I, 1930. nr. 1, p. 2

Evangheliu Zappa, tot la anul 1860, luna octombrie, văzând dispoziţiile luate de ministru, mai oferă 2.000 de galbeni, tot pentru scopul măreţ, menţionat mai sus, şi declară cum că, după săvârşirea acestor două lucrări, adică dicţionarul şi gramatica, dobânda capitalului se va întrebuinţa toată numai pentru cărţi trebuitoare limbii şi literaturii române.

Tot la acest an, urmează o dispoziţie ministerială, prin care se decide ca fondul de 5.000 de galbeni să poarte numele de „Fondul E. Zappa”; fondul să se dea cu dobândă şi, din dobândă, să se premieze cea mai bună gramatică şi să se lucreze dicţionarul.

Urmează, apoi, mai multe referate ministeriale şi jurnale ale Consiliului de miniştri, precum şi decrete ale Domnitorului, prin care se aprobă dispoziţiile menţionate mai sus. Astfel se afla această lucrare la sfârşitul anului 1862.

Autorul acestui material, Iosif Hodoş – Familia, nr. 10 din 1866

În anul 1863, se vede a se fi intrat într-o pauză în lucrarea măreaţă pentru viitorul frumoasei generaţii române…

Să nu uităm că Cuza Vodă, încă, a dat un fond de 1.000 de galbeni pentru acea Societate. Iar la 1866, luna februarie, Cuza cade şi se formează guvernul provizoriu sau Locotenenţa domnească. Guvernul de atunci reapucă lucrul, cu toată energia, cu toată inima, publică statutele, chemă la Bucureşti pe românii de litere din toate părţile locuite de români… Ministerul, însă, se schimbă şi află pretext de a revoca convocarea membrilor, înainte de 1 august 1866. Aşa, înfiinţarea Societăţii Academice Române a trebuit să se amâne încă pe un an.

*

Şi era 1 august 1867, când Bucureştii, capitala României, erau veseli că pot întruni, pentru prima dată, fiii României care nu trebuiau a fi despărţiţi niciodată. Bucuria Bucureştilor era, într-adevăr, bucurie românească, când, ca printr-un farmec divin, erau adunaţi fiii exilaţi de-atâta timp de la sânul maicii lor, de la vatra gloriei, şi erau adunaţi ca să formeze, ca să reînvie epoca de aur pentru românime!…

Şi Societatea Academică se înfiinţă. Bătrânul Heliade şi căruntul Cipariu, şi bravul Laurian, păreau a reîntineri, văzând în jurul lor pe iubiţii discipoli, conferitori şi aceştia, împreună cu magiştrii la marele edificiu naţional, văzându-şi, odată, realizate visurile cele dulci ale bătrâneţii lor!

*

Întrunindu-se, astfel membrii Academiei, înainte de toate, s-au ocupat cu întocmirea definitivă a statutelor, cu organizarea internă a Societăţii, cu facerea programelor pentru Gramatică, Dicţionar şi traducerea de autori clasici, conform intenţiei fundatorilor.

Merită a se însemna, întru onoarea Societăţii, că primul membru onorariu a fost ales însuşi Capul Românilor, prea iubitul Principe al României…

Societatea, după statute, se va întruni, în tot anul, la Bucureşti, pe timpul de la 1 august, până la 15 septembrie”.

*

Iosif HODOŞ

(Familia, Anul III, 1867, nr. 45, 20 noiembrie, pp. 532-534)