Mâna Sfântului Ierarh Nicolae

Mâna Sfântului Nicolae – foto: RoAstrolog.com

Câţi sunt care ştiu că noi, românii, avem mâna, chiar mâna dreaptă, a sfântului Nicolae, făcătorul de minuni ? Mâna acelui mare Ierarh al Mirelor Lichiei? Da, avem şi păstrăm de 300 şi mai bine de ani, mâna acestui mare sfânt Ierarh, pe care nu numai întreaga creştinătate îl venerează şi se închină lui, cu deosebită evlavie, dar îl respectă şi venerează chiar şi multe popoare necreştine din Orient, mai ales corăbieri. Da, avem mâna sf. mare Ierarh Nicolae şi o păstrăm cu evlavie, ferecată în aur, împodobită cu pietre scumpe, de însuşi marele voievod, biruitorul de la Călugăreni, de Mihai Viteazul. Acest sacru şi sfânt odor al sf. Biserici Ecumenice se păstrează la noi, în biserica sf. Gheorghe Nou din Bucureşti…

*

„Între Ierarhii cei mari distinşi ai Bisericii lui Isus Christos, sfântul Nicolae, păstorul de la Mira-Lichiei, ocupă un loc de frunte. El este marele şi zelosul apărător al credinţei, la sinodul întâi ecumenic, ţinut în Niceea Bitiniei, la anul 325 după Christos. Deşi nu s-a bucurat de o cultură teologică sau filozofică deosebită, el însă, prin o viaţă curată şi sfântă, a întrupat în sine adevărata pietate şi religiozitate cerută creştinismului de învăţătura revelaţiunii evangelice. El a fost tipul adevăratului creştin pios, drept şi temător de Dumnezeu; şi mai presus de aceasta, a fost tipul adevăratului păstor al Bisericii lui Isus Christos. Râvna sa pentru apărarea şi păstrarea credinţei, contra celor ce voiau a se atinge de ea, era râvna lui Ilie. El a dovedit-o cu prisosinţă la sinodul întâi ecumenic. Istoria este martoră întru a ne spune cum el a înfruntat îndrăzneala provocatoare şi cutezanţa fără margini a ereticului Arie (reprezentantul preoţilor tineri, care acuzase pe ierarhi că numai averile pământeşti îi interesează – n. n.), care sfida toată lumea, luând în derâdere şi tăgăduind Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu (tema dublei naturi a lui Iisus avea să fie rezolvată mult mai târziu – n. n.).

Dar viaţa sa era atât de înfrumuseţată şi împodobită eu fapte bune şi bine plăcute lui Dumnezeu, de fapte virtuoase, încât era nu numai iubit de credincioşii pe care îi păstorea, dar era chiar venerat şi adorat, în viaţă încă fiind. Toţi îl priveau ca pre alesul şi trimisul lui Dumnezeu, ca pe păstorul cel bun şi sfânt, şi toţi vesteau virtuţile şi faptele sale cele bune în toată lumea. Astfel era în viaţa sa sf. Nicolae, Ierarhul de la Mira Lichiei. Toţi îi admirau credinţa şi îi vesteau faptele. Şi cum mare parte din păstoriţii săi călătoreau, cu corăbiile lor, în toată lumea, se explică faptul cum numele său cel bun se vestea în tot pământul, şi în toată creştinătatea. Toţi îl socoteau ca pre un om şi păstor mare, distins şi extraordinar, căci faptele şi virtuţile sale covârşeau toată priceperea omenească . Pentru aceasta toţi îl priveau şi îl vesteau ca pe păstorul şi arhiereul cel mare, binefăcător al omenirii, sfânt şi făcător de minuni. Toţi îl socoteau ca trimis al lui Dumnezeu spre a ajuta pe cei în suferinţă şi necazuri şi a face bine tuturor, ajutând şi mângâind pe nenorociţi. Astfel fu sfântul Ierarh Nicolae şi astfel a trăit şi a păstorit în toate zilele vieţii Sale. Pentru aceasta faptele şi viaţa sa curată, sfântă şi îmbunătăţită cu tot felul de fapte bune şi virtuţi creştineşti, l-au ridicat în rândurile sfinţilor celor ce s-au desăvârşit, în viaţa ace­ asta, prin credinţă şi fapte. Şi în viaţă încă fiind, sfânt şi alesul lui Dumnezeu era socotit de toţi; căci nimeni nu era lipsit de mila şi ajutorul său; nimeni nu era în suferinţă; nimeni din cei ce veneau la el nu rămâneau nemângâiaţi.

*

După trecerea sa din această viaţă, adormind cu pace în Domnul, credincioşii priveau cu pietate la mormântul său şi la sfintele sale moaşte, care împodobeau Mira Lichiei. Ele atrăgeau acolo închinători şi credincioşi din toată lumea. Căci aşa precum, când el era în viaţă, toţi cei ce veneau la el se învredniceau de mila şi ajutorul său, tot astfel se bucurau de sprijinul său, şi după moarte a sa, toţi cei ce veneau şi cădeau la el, venerând cu pietate sfintele sale moaşte şi rugându-l, cu credinţă fierbinte să le ajute, toţi dobândeau izbândă la cererile şi rugăciunile lor către Dumnezeu, prin rugăciunile sfântului…

*

Mormântul său eră săpat în piatră de marmoră şi în acest mormânt se păstrau sfintele sale moaşte. Ele atrăgeau mulţime mare de credincioşi, căci de aci izvorau milă, ajutor şi mângâiere tuturor celor întristaţi şi deznădăjduiţi. Mulţi erau cei ce veneau să se închine lui; căci numele său eră vestit în toată lumea…

În veacul al unsprezecelea, însă, şi anume în anul 1087, neguţători, corăbieri din Italia, venind acolo şi deschizând mormântul sfântului, au luat sfintele sale moaşte şi, până să se prindă de veste, corăbierii italieni s-au îndepărtat cu sfântul şi corabia lor în largul mării (Biserica şi Şcoala, Anul XXXVIII, Nr. 12, Arad, 23 martie (5 aprilie) 1914, pp. 94 şi 95).

*

„Aceştia au adus moaştele sfântului în Italia de sud, în oraşul Bari, unde poporul şi credincioşii le-au primit, în ziua de 9 Mai, acel an (1087), cu mare evlavie şi pietate sacră. Şi, de atunci, aci, în acest oraş, sfintele moaşte ale Ierarhului Mirelor de la Lichia se păstrează în biserica sfântului slăvitului întâiului mucenic şi arhidiacon Ştefan, până în ziua de astăzi. Astfel, locul de închinăciune de la Mira Lichiei, unde sfântul păstorise, unde se afla şi se păstrau cu mare pietate sacră mormântul şi sfintele moaşte ale sfântului, s-a strămutat la Bari, micul orăşel de pe malul mării Adriatice, între Ancona şi Brindisi. Aci, în acest orăşel Bari, în Italia, sfintele sale moaşte au atras, de atunci, toată mulţimea pioasă de închinători şi o atrage până în ziua de astăzi…

*

Acestea zise, să venim la întâmplarea minunată, căreia i se datoreşte faptul că sf. noastră Biserică Română are, în biserica sf. Gheorghe din Bucureşti, mâna sf. Ierarh Nicolae.

*

Între cei ce au fost însufleţiţi şi încălziţi de credinţa şi pietatea sacră de a merge la Bari, să venereze pe sf. Nicolae şi să se închine sfintelor sale moaşte, a fost, în veacul al XV, şi un cleric român; după unele tradiţiuni diacon, după altele paraclisier. Unii spun că el ar fi fost de origine grec, fapt însă care un se poate adeveri. Legenda că ar fi fost grec de origine cel ce a adus mâna sfântului provine din faptul că foarte credeau că ea a fost adusă în timpul egumenilor greci. Ceea ce este cu desăvârşire inexact. De asemenea, această legendă a mai provenit şi din faptul că una din cele două cutii de argint, în care se păstrează mâna sfântului, şi anume cutia cea mare, a fost făcută, precum se vede din inscripţia ce o poartă pe ea, de un oarecare paharnicul Politimios, grec de origine, precum îl arată numele[1]. Însă această cutie se vede că este făcută târziu, desigur din evlavie şi pentru siguranţă, spre a se păstră în ea cutia cea mică, de argint suflată cu aur şi lucrată foarte artistic, acea cutie care a fost făcută de la început, ca în ea să se păstreze mâna sfântului ierarh, ferecată în aur şi împodobită cu pietre scumpe. Dar despre aceasta nu există nici o altă dovadă. Aşa încât rămâne că el a fost român. Numele său însă este până astăzi necunoscut.

*

Acesta, mergând la Bari, spre a se închină la sfintele moaşte ale sfântului, a rămas mai mult timp acolo şi, simulând cea mai mare evlavie, făcea tot felul de ascultări la biserica sf. Ştefan, unde se păstrau sfintele moaşte ale ierarhului. Dacă în acest timp sau de la început a venit cu intenţiunea spre a lua o parte din sf. moaşte ale ierarhului, cine poate şti sau spune acest lucru, când nu se cunoaşte nimic scris în această privinţă. Faptul cert este că el a imitat pe corăbieri. El a imitat pe neguţătorii italieni, din anul 1087, cu simpla deosebire că aceia, deschizând şi stricând mormântul sfântului de la Mira Lichiei, au luat mai întreg trupul său; acesta însă a luat numai mâna sa dreaptă. Şi, într-o bună dimineaţă, s-a făcut nevăzut cu ea, întocmai ca şi aceia, când au luat sfintele moaşte ale sfântului ierarh. Lucrul s-a aflat foarte degrabă de cei ce păzeau sfintele moaşte ale sfântului la Bari, aşa cum s-a aflat şi la Mira Lichiei; dar era prea târziu. Clericul se îngrijise să fie în siguranţă pe o corabie, care pornise deja. Astfel, el a luat mâna sfântului şi, aducând-o în ţară, a încredinţat-o Mitropolitului Ţării[2].

*

Domn în Ţară, pe atunci, era marele Voievod Mihai Viteazul, care, convingându-se de adevăr, a poruncit Mitropolitului său iubit, Eftimie, care păstorea atunci sfânta Biserică a Ungro-Vlahiei, să îngrijească ca acest scump şi sfânt odor al bisericii să fie ferecat în aur şi împodobit cu pietre scumpe. Zis şi făcut. Porunca domnească s-a adus la îndeplinire şi, astfel, s-a făcut podoaba de aur, înfrumuseţată cu pietre scumpe de mărgăritare şi safire, cu filigrane în aur şi degetele lucrate ajur, podoaba în care se află sfânta mână a Ierarhului. Pe această îmbrăcăminte se află următoarea inscripţiune slovenească, pe care a avut deosebita bunătate a mi-o transcrie şi traduce amicul meu, dl profesor Ştefan Nicolaescu, de la Arhivele Generale ale Statului. Iată această inscripţie:

*

„Această mână a sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voevod şi Doamna Stanca, şi fiul lor Io Necula Voevod, în anul 7108[3]. Is(pravnic)[4] Mitropolitul Eftimie”.

*

Aceasta este fericita împrejurare căreia se datoreşte faptul că sfânta noastră biserică are, de trei sute şi mai bine de ani (în 1914 – n. n.), mâna sfântului Ierarh Nicolae / Dr. Drag. Demeirescu / mare nomofylax” (Biserica şi Şcoala, Anul XXXVIII, Nr. 13, Arad, 30 martie (12 aprilie) 1914, pp. 98 şi 99).

*

*

[1] Această inscripţie, pe cutia cea mare, este în limba greacă. Ea cuprinde cuvintele: făcută de robul lui Dumnezeu, paharnicul Politimos, care, după nume, se vede că era grec de origine.

[2] De atunci, cei de la Bari au luat toate măsurile ca nimeni să nu se mai poată apropia de moaştele sfântului. Închinătorii toţi de la distanţă îl privesc şi se închină lui, invocând mila şi ajutorul său.

[3] Anul de la creaţiune 7108 este anul 1600 de la Cristos.

[4] Cuvântul „is” din inscripţie este, după explicarea d-lui Nicolaescu, prescurtat din ispravnic şi înseamnă a adus la îndeplinire. De unde rezultă că ferecarea în aur a sfintei mâni a ierarhului s-a făcut după porunca domnească, sub îngrijirea Mitropolitului Ţării Eftimie.