Mormântul Poeţilor Necunoscuţi: Nicolae Nicoleanu

Nicolae Nicoleanu (1835-1871) e acela care încheie seria poeţilor lirici înainte de Eminescu. Gloria lui se întemeiază când Bolintineanu era pe la sfârşit, iar poeziile lui, sub titlul de „Poezii de N. N”, apărură, în 1865, anul când muriră Filimon şi A. Depărăţeanu.

Neagoe Tomoşoiu, căci aşa l-a chemat pe cel ce a voit ca viaţa să-i fie o taină şi un mister, s-a născut în Cernatul Săcelelor, din o familie fruntaşă, la 16 iunie 1835. Dimpreună cu familia sa, alungată de zavera din 1848, trecu în România, stătu câtăva vreme în Ploieşti, apoi în Buzău, la zgârcitul său unchi, episcop al Buzăului, Filotei. De aici, merse la Craiova, de unde, prin concursul unor admiratori ai poeziilor sale, fu trimis, în 1858, la Paris. De aici, se întoarse, în 1861, la Bucureşti. Numit director al liceului din Iaşi, ajunse în cercul literar „Junimea”, unde era apreciat drept un poet de valoare şi pus alăturea cu Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu şi alţii. Reîntors la Bucureşti, fu, câtva timp, revizor şcolar, mai apoi, ca funcţionar la arhive, se stabili definitiv în Bucureşti. Fu membru al „Ateneului român”, colaborator al „Satyrului” lui B. P. Hasdeu etc.

Nicoleanu e poetul durerii. Idealul lui rar nu şi l-a aflat nicicând în lumea aceasta prozaică. Durerea lui e durere adâncă, melancolia lui e profundă. Probabil viaţa lui zbuciumată a avut deosebită influenţă asupra creaţiei lui poetice. Cu toate acestea, rar şi-a cântat durerile sale, căci din poezia lui transpiră durerile altora, îndeosebi ale neamului. Cu drept cuvânt s-a zis, că Nicoleanu e cel mai cald poet român al simţirilor altruiste. Aceeaşi fizionomie tristă şi ură contra lumii haine transpiră din „O durere”, „Bătrânul”, „Agonia dreptului”, „Adevăraţi aleşi”, „În memoria celor morţi pentru patrie şi libertate”, ca şi din una din cele mai bune elegii ale sale, „Dor şi jale”.

Chintesenţa simţirii lui poetice se poate vedea din frumosul sonet, ce se începe în următorul chip:

„Cel ce caută plăcerea într-a binelui iubire

Şi curajul de-a combate pentru cel nenorocit,

Voluptatea sufletească într-o nobilă gândire

Acela, numai acela poate zice c-a trăit”.

Nicoleanu a scris, afară de Asachi, între cei dintâi sonete în limba română. Prin viaţa şi tonul elegiac al poeziei sale, reaminteşte pe francezul Alfred de Musset, care, se vede, l-a influenţat (Minea, prof., Prelegeri din Literatura română, în Foaia Diecezană, Anul XXI, Nr. 51, Caransebeş, 17 decembrie calendar vechi 1906, pp. 2 şi 3).

MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI No Comments Sep 25

pe lacătele puse cu litere pe uși

pe treptele de piatră desculțe tălpi se-nșiră

ca să culeagă urme din ce în ce mai mici,

iar focul de pe vatră cu patimă respiră

din negura ce-i lege de-atâta timp pe-aici,

dar bezna ne priește, adâncul ei eres

e urmă uriașă pe căile din vreme

încât nu mai pricepem cum, cine ne-a cules,

iar în ungher lumina zvâcnește și se teme

de umbra ei – un suflet sau altul sau mai multe

în umbra ei închise și-n lanțuri ferecate

pe când deasupra lumii pripirile oculte

decapitează aprig din sfânta libertate:

hai, suflă-n lumânare și în sfârșit mă stinge

să mă desprindă zarea difuză din cenuși

și lasă-mă-n poemul acesta ce mă ninge

pe lacătele puse cu litere pe uși

Poezie de ion dragusanul No Comments Sep 25

încenușat într-o poveste

aceasta-i viața mea: o filă

în care-au scris cei ce au vrut

să o prefacă-n inutilă

zvâcnire în necunoscut

și n-a rămas măcar un loc

pentru-nchinare și poeme,

de-aceea am cioplit cu foc

cuvinte runice prin vreme

rupându-mi lanțurile puse

de dogma ta, vremelnicie,

făcând bandaje din apuse

tentații spre melancolie

pe rana sfântă, când mă doare

de parcă-n mine s-ar desface

și-ar scormoni adânc în soare

cenușa-n care mă preface

o biată filă-n care-au scris

mulțimile grăbind spre zări,

și-aud cum omenescul vis

tânjește după-ndepărtări,

în vremea-n care eu, intrusul,

încerc timid să-mi dau de veste

că mă trăiește și apusul

încenușat într-o poveste

Poezie de ion dragusanul No Comments Sep 24

Sofia, un sigiliu al dumnezeirii

Puţine sunt „sigiliile dumnezeirii”, cum inspirat desluşea şi formula Arune Pumnul, în 1845, puse pe identitatea reală a Neamului Românesc. Printre ele, Sofia, Doamna Doamnelor, prin care şi-a găsit întrupare, suflet şi gândire cântecul strămoşesc, adică starea de inefabil şi de cosmicitate pe care, cum vestea Pithagoras, doar stelele Cerurilor o mai ţin zăvorâtă, înainte de a o încredinţa oamenilor prin cei aleşi să audă şi să vestească. E atâta dezlănţuire de sacru în fiecare cântec, prin care Neamul Românesc se arată, aşa cum este, veacurilor şi lumii, încât numai Sofia – numele deplin al miracolului care suntem, fără să o conştientizăm ca atare – o mai poate slobozi din bucurie în bucurie, din sfinţenie în sfinţenie, din departe în eternitatea fiecărei simţiri întru simţire. Sofia, licărul de iluminare desăvârşită, scăpărat în Vicovu de Jos, într-un alt 23 septembrie fără de bătrâneţe şi fără de moarte.

Întâmplarea face să fi vorbit ieri la telefon, despre „culisele sufletului”, dar fără să conştientizez că mă aflam în pragul unei mari sărbători a spiritualităţii româneşti şi să mă închin, după cuviinţă, în faţa uriaşei dimensiuni a trăirii adevărate, pe care o reprezintă Sofia Vicoveanca. Am un oarecare drept la iertare în faptul că rareori ştiu în ce zi a săptămânii mă aflu şi ce file se desprind, atunci, din calendare, dar tot nu-mi pot trece cu vederea că am ratat prilejul unor urări directe, aşa că o fac abia astăzi, cu acelaşi sincer entuziasm ca întotdeauna:

La mulţi ani, Doamnă Doamnă Sofia Vicoveanca,

şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Sep 23

Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan – Doxologia

Ştim cum că trupul Sfântului Ioan Botezătorul lui Hristos şi înaintea mergătorul s-a îngropat, prin discipolii lui, iar capul Sfântului l-a îngropat, în curtea sa, Irod. Despre aflarea capului Sfântului Ioan ne-a rămas tradiţiunea că întâi a fost aflat de doi clerici, în anul 364 după Hristos, apoi cum că capul Sfântului ar fi ajuns în mâna unui olar, care îl ţinea ascuns într-o oală şi îl păzea cu credinţă, deoarece, având în casa sa Sfântul cap, îi mergea bine meseria. La moartea sa, olarul a lăsat capul fiicei sale, de la dânsa a ajuns în mâinile unui călugăr arian, care făcea cu dânsul propagandă arianismului. Călugărul, părăsind peştera în care a trăit, capul Sfântului Ioan a rămas acolo.

În timpul persecuţiunilor, creştinii aveau datina de a ascunde osemintele sfinţilor martiri, precum şi ornatele sfinte bisericeşti, iar după ce a trecut persecuţiunea, le scoteau. S-a întâmplat însă adeseori că nu s-a mai ştiut unde s-au ascuns osemintele cele sfinte, dar s-au aflat, din gratia dumnezeiască, prin arătarea câte a unei minuni.

Astfel, şi capul Sfântului Ioan Botezătorul, după a doua aflare, fu ascuns şi abia pe la anul 823 după Hristos, în ziua de 25 Mai, s-a aflat din nou, prin un preot. Aceasta s-a întâmplat în Capadochia, sub împărăteasa Teodora şi fiul ei Mihail, când, aflându-se capul Sfântului Ioan, s-a transportat, cu procesiune şi cu mare onoare, la Constantinopole.

A treia oară, Sfântul Cap s-a aflat într-un vas de argint. Mai târziu, prin grecii refugiaţi, a fost dus la Roma, unde e şi azi, depus şi cinstit în biserica din Piazza di S. Silvestre in Capile (Dumineca, Anul IV, No. 8, 20 februarie 1927, p. 4).

Moaşte şi minuni No Comments Sep 23