Grigore Ion a Lucăi din Salcea şi flamura Griviţei

Trecerea Dunării – foto Szatmary

Un material, intitulat „Eroul de la Griviţa” şi publicat de „Clopotul” din Botoşani (nr. 3520, din 13 august 1977), începe cu o declaraţie riscantă, care îmbrânceşte în beznă zeci de mii de fapte de eroism şi de martiriu, săvârşite de către românime în aceeaşi zi: „De ziua de 30 august 1877” este legat şi numele sergentului Grigore Ion A. Lucăi, originar din comuna Salcea, pentru eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi redutei Griviţa”. Materialul a fost redactat de Emil Antonovici, pe baza cercetărilor legendarului învăţător Aurel Stanciu, care aflase că Grigore Ion al lui Luca, din Salcea: se născuse în 1851 şi nu în 1848, murind în 20 mai 1909; fusese încorporat în Regimentul 16 Dorobanţi, compania a III-a, care îşi avea cazarma în Burdujeni, în chiliile mănăstirii Teodoreni; că comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, din Divizia a IV-a, colonelul Gheorghe Boteanu, a consemnat fapta de arme, în raportul nr. 690, din 31 august 1877; că, în 1893, Eroul solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, fiind decorat de Rege şi de Ţar. Materialul conţine şi erori, punând doar pe seama dorobanţilor capturarea flamurii verzi a disperării, în vreme ce alte documente şi mai vechi pun pe seama vânătorilor din Batalionul 2 de vânători ai lui Candiano Popescu.

1877, Cavaleria română – foto Szatmary

Este neîndoios faptul că sergentul de dorobanţi Grigore Ion a Lucăi, din Salcea, a capturat Flamura Verde a Profetului, la Griviţa, după ce era să fie sugrumat de uriaşul sergent turc care o purta, sergent ucis de vânătorii prahoveni ai lui Candiano Popoescu, şi că Grigore Ion a aruncat la picioarele Domnitorului, în 31 august, după obiceiul militar, acest trofeu. Ca să mă încredinţez de acest fapt, am frunzărit colecţia pe anul 1888 al revistei „Familia”, în care publica o exhaustivă cronică, intitulată „Griviţa”, fostul camarad al lui Walter Mărăcineanu, T. C. Văcărescu, apoi colecţia pe 1899 a gazetei „Tribuna Poporului”, în care George Coşbuc publica „Războiul nostru pentru Neatârnare”, adică o minunată cronică, publicată, până în 1907, în cinci ediţii. Din această ediţie am şi ales fragmentele de mai jos, care să vă ajute să vă faceţi o imagine despre această sporadică reînviere a românismului tradiţional. Dar, înainte de a da cuvântul domnului Coşbuc, iată o scurtă cronologie a începutului Războiului de Independenţă, care să vă ajute la orientarea în timp:

1877, Domnitorul Carol – foto Szatmary

Românii trec Dunărea în 20 august vechi / 1 septembrie nou 1877: 46.000 ostaşi, Diviziile II, III şi IV; în ţară au rămas, pe malul Dunării, 25.000 soldaţi, conduşi de generalul Lupu;

7 septembrie nou: începe bombardamentul Plevnei, iar în 11 septembrie  nou, asediul;

În 8 spre 9 septembrie nou, Divizia a IV-a Dorobanţi atacă redutele Griviţa I şi II; turcii se retrag, iar tentativele de recucerire sunt respinse;

Divizia IV, condusă de col. Anghelescu, compusă din brigada I, condusă de col. Boranescu, şi a II-a, condusă de col. Cantilli, au atacat Griviţa I;

Divizia III, comandată de George Anghelescu, compusă din brigada I, a colonelului Ipatescu, şi cea a col. Grammont, a atacat Griviţa II;

Divizia II a rămas în rezervă.

Drapelul turcesc a fost cucerit de vânătorii Grigore Ion, Stan George şi Nica Vasile, din Batalionul 2 de vânători, condus de maj. Candiano Popescu

Pierderi: 15 ofiţeri, 1.335 soldaţi – morţi, 41 ofiţeri şi 1.176 soldaţi – răniţi.

1877, Artileria română – foto Szatmary

„La Griviţa lupta a fost mai cu putere. Pe când batalioa­nele lui Şonţu şi Mărăcineanu au avut s-alerge drum îndelungat, pe loc deschis, sub ploaie de gloanţe, şi ast­fel ajunseră strivite şi sfărâmate la redută, batalioanele de dincoace au sărit mai de-aproape pe turci.

*

Era o movilă, aproape de redută, cam la vreo 300 paşi, nu înaltă, dar destul de bună s-ascundă după ea câteva companii. Târându-se pe brânci, pitindu-se pe după pietre, furişându-se prin porumbişti, mai ajutaţi de tunurile noastre, care zăpăceau pe cei din redută, căpitanul Grozea (bănăţean, voluntar în Armata Română – n. n.) îşi aduse până în spatele movilei batalionul de vânători din Piatra Neamţului şi pe dorobanţii din Botoşani. Aici şi-a aşezat oamenii în şiruri de bătaie: vânătorii, răzleţi ca ochitori, aveau să alerge mai înainte, până la şanţuri, acolo să se oprească şi să tragă cu puşca. În rând cu ei aveau s-alerge lucrătorii cu sape şi cu scări, iar după dânşii, dorobanţii în fugă, cu baioneta pe puşcă şi ţinând-o gata de străpungere.

Griviţa, în “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Grozea era dintre ofiţerii povăţuitori ai oştirii şi mai văzuse războaie, căci era român din Ardeal şi fusese ofiţer în armata austriacă. De aceea l-a trimes Domni­torul să cârmuiască lupta. Când a sunat trâmbiţa, ai noştri ieşiră cu „Ura!” de după movilă. „Înainte, dragii mei!”, răsunau glasurile ofiţerilor, şi toţi flăcăii strigau, fără întrerupere, ca dintr-o singură gură: „Înainte!”.

*

Turcii, şi după obiceiul lor, şi poate şi îndemnaţi de strigătul flăcăilor noştri, urlau cu toţii, de-odată, „Alah, Alah!” şi deschiseră focul din şanţurile de dinaintea redutei şi de pe parapet. Nu se mai auzea nimic, decât trosniturile de puşcă şi vorbele „Alah!” şi „Înainte!”, strigate fără contenire de luptători.

*

Vânătorii săriră spre Griviţa, într-aceiaşi vreme cu cei de la Plevniţa. Mărăcineanu vedea pe-aceşti de aici cum se zvârcolesc sub focul năprasnic al nizamilor, precum vedeau şi aceştia pe Mărăcineanu, de cealaltă parte, pierind sub redută cu batalioanele sale. Şi parcă vânătorii, de aici, strigau lui Mărăcineanu să nu se lase, iar bietul Mărăcineanu, sfărâmat cu totul şi cu ochii închişi de durere şi de milă, striga celor de ici: „Fraţilor! Noi pierim! Nu vă lăsaţi, măcar voi!”. Nefericiţi flăcăi! Cum a fost nimicită vitejia voastră şi cât de repede s-a stins fără de folos româneasca-vă suflare pe câmpiile împrietenite cu duşmanii!

Familii turce, fugind, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Şi din partea asta, românii au fost cumplit seceraţi de focul turcilor. Şirurile noastre înaintară încă, dar în curând au fost rupte şi împrăştiate de nizami. Vânătorii apucaseră să ajungă până la şanţurile cele mai apro­piate şi se încăieraseră cu apărătorii lor. Dorobanţii săriră repede şi năzuiau să intre prin şanţuri şi să s-azvârlă spre redută.

*

Dar atunci un strigăt sălbatec zgudui văzduhul. Erau turcii din redută, care vedeau primejdia la şanţuri, ieşiră din redută şi veneau în ruptul capului să stânjenească pe ai noştri. Unul după altul, repezi şi fioroşi, se vedeau răsărind din redută şi îndesându-se pe locul dintre şanţu­rile de adăpost şi redută. Erau mulţi: unii ocheau, alţii săreau cu baionetele, iar ai noştri, izbiţi de atâta mulţime, n-au putut să mai ţie piept.

*

Căpitanul Grozea a dat poruncă flăcăilor să se dea îndărăt după movilă. Flăcăii s-au retras în bună rânduială, ca să plece a doua oară mai mulţi. Căzuseră puţini dintre dânşii; inima le era încă întreagă. S-odihniră puţin, să mai prindă răsuflet; apoi, împreunându-se cu celelalte doua batalioane, unul de linie şi altul al doro­banţilor din Roman şi din Bacău, steteră gata.

*

Năvala dintâi a fost numai o azvârlire spre turci şi s-a petrecut repede. Noi nu cunoşteam ce puteri de oaste au turcii, în Griviţa; dar acum, dându-şi pe faţă puterile, prin ieşirea lor din redută, ne-am chibzuit şi noi mai bine a doua năvală.

Cazaci în Craiova, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Sosise, în vremea aceasta şi Domnul Carol, pe o înăl­ţime din apropierea redutelor. Cu el erau şi generali streini, care voiau să vadă luptele. După vreo treizeci de minute, cam pe la patru ceasuri, trâmbiţele sunară, din nou, şi românii s-azvârliră, de a doua oară, spre redută. Acum erau şi ei mai mulţi, erau înfierbântaţi de năvala cea dintâi. Cunoşteau şi locu­rile până la Şanţuri, şi, apoi, pe lângă toate, acum erau sub ochii Domnitorului lor şi ai multor generali străinii. Mergeau mai cu încredere, cu porniri de mândrie şi cu frică de ruşine.

*

Pentru înflăcărarea luptătorilor, Domnitorul dete po­runcă să cânte muzicile, iar dorobanţii să-şi desfăşoare steagurile. Vânătorii s-azvârliră de după movilă şi, iuţi, începură s-alerge spre şanţuri. În fruntea lor era nea­stâmpăratul maior Candiano (Popescu – n. n.), „un ofiţer de sărbători”, cum îi ziceau ceilalţi, căci era în rezervă şi era avocat. Când a început războiul el şi-a azvârlit cărţile de lege, apucând, de bună voie, sabia şi a sărit în foc. Ceruse el însuşi să meargă în fruntea tuturor, la Griviţa, şi de patru ori, la patru năvale, a fost tot cel mai apropiat de focul turcilor, iar la urmă, când au răzbit vânătorii în redută, pe urma lui răzbiră.

*

Muzicile cântau cu mare sunet „Marşul războiului”, tobele răpăiau cu nebunie cântecul şi deodată s-amestecară trăsnirile de puşti cu urletele de oameni, şi cânte­cul trâmbiţelor şi al tobelor şi cu vuietul tunului.

*

Turcii, băgând de seamă pe Domnitorul nostru, au început să tragă cu puştile spre el. O bombă şuieră prin aer şi se sparse drept între generalii din suita Domnitorului. Aceasta era a doua, care îi cădea la picioare. Cea dintâi îi căzuse la Calafat.

*

Generalii străini urmăreau cu mirare şi cu sărire de inimă năvalnica înaintare a românilor. Vedeau pe vână­tori şi pe dorobanţi într-un amestec ofiţeri cu soldaţi şi cum cu toţii ajunseră la şanţuri cât ai clipi din ochi. Sergentul Stan a lui Toader şi căprarul Dumitru Constan­tin, amândoi din Ploieşti au sărit, mai întâi, în şanţ, apoi, după ei, locotenentul Niculescu, din Bucureşti. Pe loco­tenent l-au tăiat turcii cu iataganele, pe sergent şi pe căprar i-au străpuns. Repezi săriră şi alţi vânători în vizuina turcilor şi zăpăciră pe păgâni.

Armata turcă, “Albina Carpaţilor”, nr. 12, 1877

Striviţi din toate părţile şi strâmtoraţi de ai noştri, turcii îşi lăsară şanţurile umplute de morţii lor şi parte năvăliră în şanţul de sub redută, parte chiar în zidurile redutei. Dar cei mai îndrăzneţi stăteau pe locul dintre şanţuri, cu baionetele pe puşcă. „După ei, băieţi!”, şi flăcăii noştri s-aruncară spre ei. În vreme ce unii se mai băteau pe la gurile şanţurilor, alţii, piept la piept pe locul dintre şanţuri şi redute, vânătorii maiorului Candiano apucaseră spre redută şi se străduiau să năvălească înăuntru.

*

Dorobanţii Botoşeneni erau şi ei pe sub redută. Dar, pe când se luptau mai cu înverşunare, o parte din batalionul de linie, cu dorobanţii din Roman şi din Bacău, care veneau mai în urmă, se opriră şi începură să tragă focuri spre Plevniţa. Ofiţerii vânătorilor strigau întruna: „Încoace, romaşcanilor, spre Griviţa! Ce vă duceţi, băcăoanilor, spre Plevniţa!”. Dar dorobanţii parcă erau de pe altă lume, îm­puşcaţi pe câmpul dinspre cealaltă redută. Ce era?

*

Turcii din Plevnija, după ce isprăviră cu Şonţu şi cu Mărăcineanu, porniră să ajute celor din Griviţa. Şi ve­neau ca turbaţi. Ofiţerii alergau în goana cailor, iar oamenii pe jos fugeau la pas cu ofiţerii călări. În fruntea companiilor era un popă de-al lor, cu turban pe cap; pe de alături veneau başbuzucii, cu topoare şi cu cârlige. Şi cum strigau cu toţii pe Dumnezeul legii lor, s-auzea un zgomot sălbatec, parcă strigau „lo-a-lo, lo-a-lo”. Dorobanţii cei dindărăt i-au văzut şi s-au întors spre ei, ca să-i domolească. Nu era cu putinţă: erau vreo două mii.

*

Sosind la redută, turcii se împart: unii se izbesc piept în piept cu vânătorii, îi copleşesc cu numărul şi-i aştern pământului, apoi intră în redută şi sar pe parapet; alţii aleargă, pe stânga, să prindă pe ai noştri între două focuri; alţii, spre dreapta, ca să iasă înaintea dorobanţilor, care încercau să ocolească reduta. Acuma erau turcii de trei ori mai mulţi decât noi şi, dintr-odată, s-a schimbat faţa luptei. Degeaba se adună ai noştri, căci aşa de mulţi cădeau şi dintr-atâtea părţi izbeau turcii, încât începură să se învălmăşească.

*

Başbuzucii tăiau bucăţele, cu securile, pe cei intraţi în şanţuri şi azvârleau bucăţi din carnea lor într-ai noştri, parcă ar fi aruncat pietre. Şi iarăşi au fost siliţi românii, să se dea îndărăt. Pieriseră peste 300 de români, alţii, vreo patru sute, erau striviţi şi spintecaţi şi trebuiau duşi la ambulanţă. Batalioanele noastre s-au retras încet şi în rânduială şi s-au ascuns după movilă. Turcii n-au îndrăznit să se ia după ei.

Armata rusă, uniforme, “Albina Carpaţilor”, nr. 12, 1877

XIV

Batalioanele erau acum strivite. S-au întregit, însă, de-a doua oara şi se gătiră să mai sară odată pe redută. În­dărătnici erau oamenii aceştia! Şi-au pus în gând să ia reduta şi vedeau bine că sunt azvârliţi îndărăt de turci, ca o mingie, şi nu se lăsau. Era de nepriceput lucru de ce nu mai venea brigada rusească, cea rânduită ca oaste de reazem, să se amestece în luptă şi să sprijine pe români. Generalul rus de două ceasuri vedea, de după un deal, zvârcolirile românilor şi auzea vuietul luptei, dar sta cu mâinile în sân şi nu se gândea să sară într-ajutor. El avea poruncă să plece spre turci la orele cinci şi, ascultător poruncii, lăsa să se prăbuşească pământul, dar nu voia să se mişte, până la ceasul hotărât. Pentru asta a primit aspră dojana de la mai-marii săi, căci şi fără poruncă trebuia, din vol­nica sa sfătuire, sa sară cu brigada în clipele când văzu că românii sunt ajunşi la parapet.

*

Era la cinci ceasuri. Domnitorul nostru porunci ruşilor să intre, odată, şi ei în foc. Acum, că se porneau şi ruşii, mai prinseră putere ai noştri, căci prea erau scăzuţi cu inima şi cu numărul. Acum era acum. Maiorul vânătorilor, Candiano, umbla printre soldaţi şi-i îndemna, spunându-le că, acum, la un loc cu ruşii, ei sunt mai mulţi decât turcii şi, dacă singuri românii erau cât pe aici să-i răzbească pe pă­gâni, acum să-i vânture din redută, ori la fugă lungă, până în Plevna, ori pe cale scurtă, până în iad. Maiorul era om de carte şi ştia fel de fel de pilde de prin cărţi. Aşa că punea pe foc inimile soldaţilor.

*

Năvala aceasta, a treia, a fost mai înfierbântată decât toate. Românii porniră rânduiţi, tot ca mai înainte, dar acum de-abia puteau străbate spre şanţuri, din pricina morţilor şi a răniţilor, ce zăceau pe câmp. Şi se împiedicau, şi cădeau, şi se ridicau şi mergeau înainte. Ajunseră, iarăşi, până la şanţuri. Şi iată, pe cealaltă parte, răsăriră deodată două batalioane ruseşti. „Alah, Alah!”, strigau tur­cii, cuprinşi de spaimă, căci nu s-aşteptau să fie loviţi de ruşi şi, mai ales, din spate. Se îngroziră păgânii, dar neavând nici vreme şi nici loc de fugă, se năpustiră cu focul spre ruşi, într-un chip de spaimă.

*

Focul mâniei în inima românilor se aprinse şi mai tare, la apropierea batalioanelor ruseşti. De o parte era nădejdea biruinţei, de alta, teama că ruşii vor răzbi în redută şi vor dobândi lauda cuvenita românilor. „Nu vă lăsaţi, flăcăi, că vin ruşii şi ne iau reduta!”, strigau ofiţerii. „Săriţi, că ne fac de ruşine ruşii!”, răspundeau băieţii.

Armata română, “Familia”, 1877, nr. 13

Maiorul Candiano-Popescu, în fruntea vânătorilor, îndemnându-i cu pilde din istoria ţării noastre şi cu vorbe bărbăteşti, alergară spre şanţul din dreapta, iar căpitanii Grozea şi Pruncu, cu dorobanţii şi cu ostaşii de linie, se îndreptară spre stânga. Turcii, împărţiţi în două laturi, nu mai puteau ţine locului pe creştini. Pierdeau reduta. „Încă un pas!”, zice Peneş Curcanul, „Ura, înainte, ura!”. Românii îşi puneau scările pe parapet. Erau aproape ruşii, aproape românii; şi ei, şi noi dăm vitejeşte să ajungem cei dintâi în redută. Dar nici acum n-a voit Dumnezeu să ne îndure. Dinspre Bucova, se vedeau sosind vreo câteva com­panii de turcii. Veneau mâncând pământul şi aduceau ele un steag mare verde, care strălucea de aurul pus pe el. Erau companii de gardă, pornite cu steagul pe care îl scot numai la primejdie mare. Şi cei mai mulţi dintre turcii aceia erau harapi de printr-alte pământuri ale lumii, iuţi şi puternici ca mânia lui Dumnezeu.

*

Încă de pe vremea năvalei a doua, Colonelul Sevfet, mai marele Griviţei, văzând năvala cea plină de avânt a românilor, ceru ajutoare de la Osman, din tabăra de la Bucova. Osman îi trimise un batalion de harapi, din garda Sultanului, cu steag desfăşurat. Şi acum sosea. Harapii iau pe ruşi în bătaie şi-i strâmtorează cu ba­ionetele. Cuprinşi între două focuri, ruşii se zvârcolesc în luptă cu pierire, dar nu se lasă. Bieţii ruşi erau între redută şi harapi, şi piereau de focurile încrucişate ale turcilor. Aproape toţi ofiţerii batalioanelor ruseşti pieriră, însuşi comandantul coloanei, colonelul lor, fu împuşcat şi calul a început să alerge pe câmp, printre şiruri, purtând în şea pe stăpânul său mort. Ruşii au fost snopiţi cu totul.

*

După ce au isprăvit cu ruşii, Harapii săriră spre noi. Românii erau ajunşi, a treia oară, în şanţuri, şi a treia oară vânătorii stăteau sub poala redutei. Dar turcii, până acuma în neastâmpărul groazei, iar acum, după sosirea harapilor, liniştiţi şi neclintiţi, ca turnaţi din fier, stăteau în picioare, pe parapetul redutei, şi trăgeau necontenit, iar jos, între şanţuri şi redută, dintr-odată se înnegri locul de harapi, care potopeau pământul cu iuţimea lor şi cu îndârjită statornicie. Dar nu-se lăsau nici ai noştri. Câtă pierire de oameni a fost acolo şi în câte chipuri, Dumnezeu o ştie! Ai noştri, a doua zi, găsiră în şanţuri peste şaizeci de flăcăi, cu capul despicat într-aşa chip, că o parte a capului le atârna pe un umăr, iar cealaltă pe alt umăr. Aşa loveau başbuzucii cu topoarele.

*

Ruşii s-au retras repede, cât de repede veniră şi pe cât fură măcelăriţi de repede, iar românii, văzând pe ruşi că se dau înapoi, şi-au pierdut sufletul şi, nemaiputând sta singuri în focul turcilor, s-au dat repede îndărăt, luând pe răniţi, pe câţi îi putură aduna. Se sfârşiseră toate. A fost cea din urmă încordare a românilor. Îşi pierduseră acum firea şi-i cuprinse spaima. De astă dată, nu putură să se oprească după movilă, căci îi urmăriră turcii până dincolo de movilă, până într-altă vale, până peste dealuri. Dar n-au fugit ai noştri în neorânduială: s-au retras încet, pas cu pas, necontenit îm­pinşi de turci.

Armata română, “Familia”, 1877, nr. 13

XV

Cerul a fost întunecat ziua întreaga, cu puţină între­rupere la amiazi. Spre seară, începu să cearnă ploaia, din nou, şi noaptea veni mai repede. Bătea puţin vântul şi se auzea, din depărtare, tunul obosit urlând din vreme în vreme, pe partea ruşilor, care s-au bătut şi ei, ziua întreagă, fără de nici un folos. Românii, prin împrejurimile Griviţei, se adunară prin văile cotite şi strâmte şi stăteau, în linişte, ici-colo, grămezi pe la steagurile lor, uzi de ploaie şi sfârşiţi de oboseli. Din Griviţa se mai auzeau, din când, în când, împuşcături – se vedea că nizamii trăgeau în câte un rănit de al nostru, pe câmpie – şi urlete de tun. Griviţa părea ca un taur care, după ce şi-a biruit protivnicul obosit şi singur, mugeşte încă şi umple aerul de muget. Era tăcere între rândurile românilor. Li se pustiise sufletul şi, după atâta oboseală şi luptă, îi cuprinse tremurul şi groaza” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, pp. 87-95).

1877, Cortul regal – foto Szatmary

„Steagul pe care îl scot numai la primejdie mare”

*

„Steagul cel verde trebuia să fie dus, după porunca lui Sevfet, în Plevniţa, dar ei n-au putut să-l scoată, de cu bună-vreme, din redută. Încă pe vremea, când despre gura redutei nu năvăliseră dorobanţii cu toată mulţimea lor, sergentul turc, care purta steagul, se trudea să-şi facă loc prin mulţime, să iasă cu steagul. El se ferea de ruşii care-i închideau calea şi se întoarse spre partea românilor. Avea steagul înfăşurat pe lângă prăjină şi-l ducea plecat, aşa că nu-l băgaseră de seamă nici ruşii, nici ai noştri. Dar năzuind pe un clin al redutei, sergentul alunecă în noroi şi căzu, şi steagul s-a desfăşurat. Şi l-au văzut şi ruşii, şi vânătorii (români – n. n.). Unul (dorobanţul din Salcea, rătăcit printre vânători – n. n.). Grigore Ion, s-a şi azvârlit spre turc şi a pus mâna pe steag, dar turcul s-a ridicat iute şi, cum era bărbat puternic, de vreo patruzeci de ani, a pus mâna în gâtul vânăto­rului (confuzie, al dorobanţului – n. n.) şi l-a împins îndărăt, trântindu-l în noroi. Într-aceeaşi clipită, a şi început să tragă focuri cu revolverul, şi spre Grigore Ion (a Lucăi – n. n.), şi spre alţi vânători, care năvăleau spre el: îşi înţepeni piciorul stâng în pământ şi, stând pe loc, liniştit, părea că aşteaptă pe ai noştri.

*

Săriră şi turcii şi străpunseră în dreapta şi în stânga, dar sergentul Vasile Nică, în învălmăşeală a pus mâna pe steag şi se trudea să-l smulgă. Sări şi cel căzut, Grigore Ion, şi puse şi el mâna pe steag. Trăgeau turcii, trăgeau românii: sergentul turc a căzut, străpuns de-o baionetă prin piept, dar aşa de strâns ţinea steagul în mâna moartă, că nu i-l putură smulge nici ai lor, nici ai noştri. În urmă, turcii de pe lângă steag au fost parte trântiţi de vânători şi ţinuţi sub genunchi, parte ucişi, şi steagul a rămas în mâna vânătorilor. Se învălmăşeau pentru steag şi ruşii, şi acum au început ruşii cu ai noştri să se încaiere pentru el, căci Ruşii îl voiau în mâinile lor. Şi, smulgându-l unii de la alţii, steagul a fost sfâşiat într-un colţ şi a rămas cui i s-a cuvenit, vânătorilor noştri.

*

Din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului. Unii spun că turcul ar fi căzut de pe parapet, străpuns de dorobanţi, şi că Grigore Ion ar fi smuls steagul din mâna unui mort. Alţii, că turcul ar fi căzut mort în redută, ochit de un flăcău de pe parapet. Iar alţii, alt-fel.

1877, Spital de campanie – foto Szatmary

Multe sunt zvonuri răutăcioase şi ruşii, mai ales, de ciudă au născocit povestea că steagul nici nu era în redută, pe vremea aceea, că fusese scos de Sevfet şi că noi l-am fi găsit târziu, după aceea, îngropat în pământ. Această poveste avea de izvor faptul că Osman îşi arsese ori îşi îngropase mai toate steagurile sale: mai bine voind să nu le aibă, decât să le piardă. Şi s-au şi găsit steaguri îngropate, în valea oraşului, după arătările bulgarilor.

*

A doua zi, vânătorul Grigore Ion, cu căprarul şi cu sergentul care i-au dat ajutor, dimpreună cu maiorul vânătorilor Candiano, au dus steagul la Domnitor şi, după obiceiul ostăşesc, i l-au trântit la picioare. Era de faţă şi împăratul Ruşilor, cu generali săi. De aici a început ciuda Ruşilor. Pentru el a fost şi mai târziu ceartă. Ruşii ne cereau şi steagul, şi cele cinci tunuri, pe care le-aveau turcii la Griviţa, şi care acum căzuseră în mâinile noastre, ca şi când numai ei ar fi cucerit reduta” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103 şi 194).