Copilul nimănui (I)

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

Fiecare își duce singur umilințele, nedreptățile și amărăciunile, am înțeles imediat după moartea tatii, care cu a mai apucat să împlinească 44 de ani. Rămăsesem copilul nimănui, în ciuda faptului că s-au năpustit asupra noastră, a mea și a mamei, o puzderie de acte de solidaritate umană. Rămăsesem cu bufetul comunal pe cap și cu o normă de lucru pe pământurile ceapeului, când sora mai mică a mamei, Lenuța, care avea pe atunci niște neînsemnate probleme de sănătate, a venit și i-a spus mamei să se prezinte, luni, dimineața, la cadrele Întreprinderii „Tricotaje” din Suceava, spunând că vine din partea doctorului Vasile Haivas. Tata fusese pacient al doamnei Haivas, medic oncolog, și probabil că a povestit acasă despre drama noastră, iar domnul doctor nu a stat cu mâinile în sân, ci a sunat și a intervenit grabnic pentru rezolvarea acelui caz social. O viață întreagă a durat aura protectoare a familiei Haivas asupra noastră, retrezindu-se odată cu ivirea pe lume a prințesei mele, Cozmina, pe care, fără să știe cine și a cui este, Vasile Haivas o iubea ca pe propria lui nepoată. Putea să fie oricât de aglomerată sala de așteptare de la cabinetul lui din Policlinică și tot o zărea, acordându-i prioritate absolută:

– Hai, Cozmina! Tu, întâi, apoi restul lumii…

Mult mai târziu, aveam să-l cunosc, pe stradă, datorită fetei mele și, când i-am povestit totul, a zâmbit și mi-a întins mâna ca unui prieten, ceea ce, în fond, și fusesem noi și până atunci, dar fără să conștientizăm ursirea.

Lenuța, sora mai mică a mamei, căreia eu îi ziceam Lala, când încă nu-i puteam zice pe nume, fusese cea mai frumoasă dintre fetele bunicii Firuța și umplea casa de pețitori, la fiecare sfârșit de săptămână. Mie-mi plăcea doar un fierar cu sufletul din pâine caldă, Petruță Ichim, poreclit Șoric, și tare m-am bucurat când am băgat de seamă că el era și alegerea Lalei. Bunica nu-l prea plăcea, pentru că existau și partide aparent mai bune, dar eu, pentru că eram prea mic, pe atunci, ca să mă ia bunica în seamă, am furat hainele și pantofii Lalei, ca să poată fugi după Petruță, iar la nuntă, când s-a apropiat ceasul furării miresei, am fost atât de atent, încât imediat l-am dus pe bădia Petruță la locul în care fusese Lala ascunsă, scutindu-l de plata vadrei cu rachiu pentru răscumpărarea miresei. Oricând și mai ales cu prilejuri sărbătorești, Petruță Ichim versifica întâmplări, povestind, cu un umor înnăscut, tot ceea ce cuprindea cu ochii, fără să șchiopăteze la vreun vers, ba întrebuințând și alegorii interesante, deși era neștiutor de carte și semna ștatul de plată de la IRIC Burdujeni cu o cruciuliță. L-am prins, când m-a întrebat dacă citesc „Scânteia” și când i-am pus alături, pe masa mea, „Luceafărul” și „România literară”, rugându-l să-mi citească titlurile ziarelor respective, și-atunci l-am învățat să semneze cu numele lui, chestie pe care a deprins-o ușor, pentru că, deși mai greu decât rotunjitul metalului, cu barosul și ilăul, scrierea îl ademenea aidoma unui mister, pe care l-ar fi putut întrezări. Venea, în fiecare seară pe la noi, să vadă de ce mai avem nevoie și se întâlnea, adesea, cu fratele mai mic al mamei, Mihai Bursuc, care ne vizita din aceleași pricini. Dacă-i cinsteam cu un păhărel de rachiu, și o făceam întotdeauna, se așezau la masă, față în față, cu tâmplele între palme, și cântau pătimaș, de parcă ar fi desprins cuvintele ca pe stânci din inimile lor, „Pădure, verde pădure”, cântec drag mie pentru totdeauna, pentru că îmi amintește de acele seri fascinante, în care, prin cântare, unchii mei Mihai Bursuc și Petruță Ichim își duceau singuri, deși cântau împreună, umilințele, nedreptățile și amărăciunile vieții.

Dinspre tata mai rămăsese un singur unchi, nenea Gheorghe, care ne chema, duminica, dimineața, pe mine și pe Mihai, să ne învețe cum să bucătărim. Fusese bucătar în armată și-i rămăsese pasiunea bucătăritului, pe care am preluat-o doar eu, pentru că văru-meu Mihai, deși cu cinci ani mai mare decât mine, nu avea dram de vocație culinară și nici măcar apetitul necesar aprecierii bunătăţurilor. Mihai era aidoma lui Napoleon, mânca orice, amestecând ce avea în față, iar dacă îl întrebai, după ce se strângeau farfuriile, ce a mâncat, nici că putea să-ți răspundă, deși se străduia să-și aducă aminte, apoi, ca să nu se lase înfrânt, răspundea sigur pe el:

– Cum ce-am mâncat? Mâncare…

Nenea Gheorghe

Pe vremea aceea, nenea Gheorghe era magazionerul restaurantului „Arcașul” din Suceava, după o viață, în care slujise cu vrednicie Cooperația de Consum. I se născuse, în sfârșit, o fetiță, Maria-Brândușa, pe care a „vândut-o”, pe fereastră, soților Emilian și Catinca Sârghe, care aveau o puzderie de copii sănătoși, harnici și inteligenți, și care puteau presăra aura viețuirii și asupra copiilor pe care, după obicei, i-ar fi cumpărat pe fereastră, ca să-i încredințeze, apoi, familiilor în care s-au născut, pe pragul casei. Și, într-adevăr, miracolul a ținut, spre bucuria lui nenea Gheorghe, care-l pierduse, în mod tragic, pe Mihăiță, dar, prin mila lui Dumnezeu, avea ceea ce-și dorea mai mult: o fetiță. Pun și eu, ca întreg satul și ca întreaga lume creștină, toate fleacurile pe seama bunului Dumnezeu, de parcă n-aș ști iotă despre infailibilul plan divin, care, dacă ar suferi o cât de mică schimbare, ar modifica, de la capăt, la capăt, întreaga ordine universală. Mă amuză când aud pe unii, pe alții și mai ales pe femei afirmând, fără dram de ezitare, că Dumnezeu le este alături și că, pentru un banal acatist, ar face orice pentru fericirea lor.

Nu știam ce-i acatistul, dar am aflat, în clasa a IX, când, înainte de Paște, am mers cu văru-meu Mihai la Biserica Beizadelelor din Suceava, să ne spovedim și să primi sfânta împărtășanie. Nu era prea aglomerat, pentru că majoritatea credincioșilor preferau dublele mituiri, a lui Dumnezeu și a Sfântului Ioan el Nou de la Suceava, așa că, după Mihai, m-am așezat sub patrafirul unui preot bătrân, care imediat m-a luat la rost:

– Fiule, de furat furi?

– Părinte, am copiat la o teză…

– Grav, fiule, grav!

Știam și eu că nu e din cale-afară de onorant, dar ce-aveam să fac: să risc o notă proastă, mai ales că mediile se calculau cu zecimale, fără nici o rotunjire? Dar nu am avut când să mă căiesc din ce în ce mai din adâncul sufletului, pentru că preotul m-a năucit cu următoarea inchizitorială întrebare:

– De ucis ai ucis pe cineva?

– Vai, părinte, dar am numai paisprezece ani…

– Grav, fiule, grav! Ești scorburos de păcate și, ca să te iert – Dumnezeu poate că te va ierta, dar eu nu pot s-o fac –, trebuie să spui de trei ori pe zi, de câte 50 de ori, „Crezul” și „Tatăl nostru”, bătând tot atâtea mătănii, și să plătești un acatist.

Știam multe rugăciuni, datorită părintelui Predeanu, inimosul paroh din satul nostru, dar încă nu aflasem ce-i un acatist, așa că l-am întrebat pe preot, care mi-a arătat, din ochi, o cutie poștală din tablă, prinsă de zidul interior al bisericii dinspre Curtea Domnească:

– Pui, acolo, 25 de lei, și poate că mă voi milostivi și de tine…

M-am ridicat, am făcut cruce și l-am căutat cu privirile pe Mihai, care-mi ținea rând pentru sfânta împărtășanie, dar, când am ajuns lângă el, m-a apucat brutal de braț și m-a scos afară din biserică.

– Și pe tine te-a întrebat dacă ai ucis pe cineva, cerându-ți să-ți răscumperi păcatul morții de om cu un acatist?

– Și…

Ne-am oprit la alimentara de lângă Casa Polonă și am cumpărat, cu banii pentru acastiste, un litru de vodcă „troița cu cai”, apoi am urcat în autobuz, deciși să nu ne mai spovedim și împărtășim vreodată. În Burdujeni, l-am întâlnit pe Radu Palagheanu, poet promițător, care făcea liceul la Fălticeni și care, mai anii trecuți, era atașat militar al României la Tokio. Am cumpărat niște biscuiți, niște rahat și o jumătate de coniac albanez, grăbind spre dealul Burdujenilor, unde, „sub cortul lui Dumnezeu”, de parcă am fi vrut să ne plângem de slujitorii cărora ne-a încredințat, am pus de o băută inițiatică, încheiată abia după ce eu, cel mai mic fiind, am fost trimis în Burdujeni, să mai cumpăr un litru cu vodcă. A fost, probabil, prima noastră beție adevărată, iar drumul împleticit ne amuza teribil, mai ales atunci când Mihai a căzut cu fața în pârâul de-o palmă al Şfaragului și, visându-se cine știe unde, înota voinicește, tulburând cerul cu brațele. Aveam nevoie de odihnă, ca să ne revenim cât de cât, așa că, după ce ne-am sfătuit, am decis să mergem, prin lanul de porumb, la mine, în standolă, și să tragem un somn zdravăn, dar, când să ieșim din lan, numai ce dăm cu ochii de mama mea și de mama lui Mihai, care, sub cireșul nostru își făceau cruci de stupefacție:

– Doamne, de unde veniți voi?

– De la… împărtășanie…

Plini de glod și cu hainele rupte, eu și Mihai eram gata de explicații, deși Radu o zbughise, dispărând prin lanul vecinului. Aveam argumente serioase, dar nu se legau cuvintele și pace, deși am ridicat mâinile spre cer, ca să-l luăm pe Dumnezeu martor al nedreptății care ni s-a făcut:

– Noi, criminali?, am bâiguit și ne-am prăbușit în iarba deasă a livezii, uitând de tot și de toate.

În vacanța de vară, am mers cu vecinul Mihai Bârzu, proaspăt pensionar al Atelierelor CFR, într-o călătorie în circuit prin țară. Am poposit, mai întâi, la București, găzduiți fiind de cumnatul lui, Nenicu, inginer de sunet la Opera Română, care locuia într-un bloc superb, cu terase, în vecinătatea stadionului „23 August”. Îl știam pe Nenicu, pentru că venea, în fiecare vară, la Mereni, să-și petreacă zilele de concediu, pășind pe urmele copilului care a fost cândva. Era o adevărată enciclopedie umană, cu care puteai discuta orice, atunci când nu asculta vreo emisiune preferată la tranzistorul de care nu se despărțea nici măcar în somn. Devenea volubil, dacă-l provocai cu o temă culturală, și parcă se însuflețea, pipăind cine știe ce vis, care doar atât rămăsese. Era cunoscut în București, iar prietenia lui cu Generalul Briceag, Comandantul Trupelor de Pompieri, avea să mă ajute să mă întorc la Suceava, atunci când am simțit că nu mai pot respira aerul Bucureștilor. Aerul, ca aerul, dar apa mă otrăvea, pur și simplu. Din pricina ei, și eu, și bădia Mihai, ne-am trezit cu o diaree, de care doar cașul uscat de Craiova ne-a lecuit. Până la Craiova, am mers cu un personal de noapte, aproape gol, care poposea, vreme de vreo două-trei ceasuri, la Roșiorii de Vede. Toată noapte am petrecut-o eu într-un capăt al vagonului, bădia Mihai în celălalt. La Craiova, am mers direct la piață, sporindu-ne rezervele de caș uscat oltenesc la Turnu Severin. Peste tot, Mihai Bârzu îmi arăta obiectivele pe care le-a realizat în viață și pe care scrisese, cu electrodul, literele BM. Durase câte ceva în fiecare localitate din România, iar sufletul lui arăta ca o hartă vie a sufletului. În tinerețe, pentru că se înscrise, ca toți muncitorii, studenții și liceeni, la legionari, a fost trimis pe frontul rusesc, în linia întâi. A fost recuperat, însă, de un avion special din masacrul de la Cotul Donului, pentru că era nevoie de priceperea lui la realizarea conductei de petrol Giurgiu-Ruse, dar pe care nu am văzut-o vreodată, Giurgiu fiind singurul oraș din România prin care nu am trecut măcar o dată.

În Banat, la Chizătău, unde trăia o verișoară de-a lui bădia Mihai, Marița, măritată cu un sârb, Ioan Suici din Banatul Sârbesc, am rămas timp de o săptămână. Venise și soacra Mariței, din Serbia, o bătrână vânjoasă, dar care mai avea un singur dinte, în gingia de sus, și plecam, seara, împreună cu fata familiei Suici, Mariana, de-a lungul râului Bega, să căutăm și să aducem gâștele acasă. Ne întorceam târziu, fără gâște, care aflau singure drumul spre casă, dar nici măcar bănuielilor nu le dădeam prilej de conturare, pentru că amândoi, și eu, și Mariana, eram copii cuminți și mai presus de orice bănuială. Duminica mergeam prin satele săsești, care, cu fântânile lor de piatră și cu clădirile impresionante, îmi lăsau impresia unor burguri misterioase, mai ales Ictar, sat cu piața pavată și cu un aspect medieval de Europă Apuseană. Seara, gustam din bucatele bănățene, surprins să descopăr ciorbe îndulcite cu zahăr, iar când venea vremea dresului gustului cu niște pălincă, sorbită direct din sticla care trecea de la unul, la altul, aveam grijă să nu mă aflu în vecinătatea bătrânei sârboaice, deși observasem că sticla urma cursul invers al rotirii soarelui pe cer. Apoi am plecat și am poposit prin toate orașele Ardealului, oprindu-ne, în final, la Năsăud, unde bădia Mihai avea o mulțime de prieteni, care s-au bucurat să-l aibă oaspete. În cele din urmă, după vreo două săptămâni de călătorie, am ajuns acasă și am dormit, neîntors, timp de o săptămână şi jumătate. Înainte de a pleca, trimisesem câte un set diferit de poezii la revistele literare la care răspundeau de poşta redacţiei Ioanichie Olteanu (Tomis), Adrian Păunescu (Tribuna), Ana Blandiana (Contemporanul) şi Cezar Baltag (Luceafărul), dar nu am aflat niciodată despre competentele sfaturi pe care mi le-au dat, pentru că nu am mai prins numerele de reviste în care mi s-a răspuns. Continuam să semnez cu prenumele lui Kipling, Rudyard, deşi simţeam că începutul carierei literare e aproape. Nu îmi făceam vise, pentru că eram conştient de faptul că publicarea unor poezii nu va schimba nimic şi că nici măcar eventualele cărţi nu mă vor despovăra de statutul de copil al nimănui, pe care îl formulase, atât de inspirat, poetul Gavril Rotică din Udeşti, în ultimii ani de glorie a Bucovinei. Literatura nu aduce după sine nimic, nu îţi schimbă cu nimic statutul social, ba, adesea, chiar ţi-l şubrezeşte. Puzderii de politicieni obişnuiesc, încă, să peroreze de la tribunele spălării publice a creierelor:

– Noi facem politică, nu poezie!

E atâta dispreţ în această axiomatică şi imperativă imbecilitate, încât adesea simţi nevoia să te despovărezi, să arzi tot ce ai scris şi să uiţi tot ce ştii, pentru că ai tânjit dincolo de vremuri şi pentru că, uneori, în tainele necuprinse, ai izbutit să-ţi împleteşti paşii în horă, împrăştiind pe cer cărbunii focurilor veşnice, lăsate nouă de veghe şi întru iluminare. Mofturi, trufii ale sufletului, pentru că, aşa cum mă spovedeam direct bunului Dumnezeu, printr-un poem al tinereţii, literatura-i damful comestibil, prin care tu visezi să mai exişti, în timp ce eu rămân tot personajul căminului cu calmi nefamilişti. Încă simţeam cum mă dor poemele nescrise, din tălpile nescrise până-n creştet, dar nu îmi făceam iluzii asupra împlinirii prin literatură, deşi nu aş vrea să îmi rămână nici o carte nescrisă, din cele trei care încă îmi atârnă de suflet. Cu siguranţă, eu sunt aidoma naşului Leonache, care citea cărţi religioase, evitând discuţiile despre Dumnezeu, doar pentru tămăduirea rănilor din propriul său suflet.

În slujba patriei, cu un bacalaureat inutil

Cu mama, pe când slujeam patria Fălticenilor

Examenul de bacalaureat a fost vesel, fără emoţii din partea cuiva, pentru că un „bastilian”, dacă ajungea la bacalaureat, nu mai avea probleme. Ştiam toţi suficientă carte ca să luăm bacalaureatul, pentru ca apoi să uităm toate inutilităţile cu care ne încărcasem minţile în cei patru ani de liceu. Şeful comisiei de examinare era un profesor de istorie de la un liceu de prin ţară, căruia i-am câştigat afecţiunea cu câte ştiam despre cel mai dificil subiect, la examenul la română: formarea limbii şi a poporului român. La teză, unde ni s-a cerut să scriem despre romantismul lui Eminescu, m-am aşezat sub aura sfântă a lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi am luat un 10, iar la oral, am poposit pe graniţele balcanologiei, propuse de boemul Konstantin Josef Jireček, exemplificând, însă, în argumentaţii, şi cu teoriile straturilor lingvistice în limba română, descoperite de Vasile Bogrea şi de Alexandru Bocăneţu, uimind pe toată lumea cu noutăţile pe care le scoteam din veacurile de mult apuse, datorită iniţierilor în continuitatea spirituală, de care am avut parte, în săptămânile de pregătire pentru examenele de corigenţă la matematică, din partea Domnului Profesor Haim Rimer.

A treia disciplină de examen era Biologia şi i-am zis lui Dorin Curecheanu, deschizând manualul la întâmplare, ce temă o să-mi pice mie, şi ce temă lui; din păcate, nimerisem, iar protozoarele mele însemnau o adevărată problemă, faţă de evoluţia speciilor, cu care Dorin se putea descurca dansând. Când am tras biletul, pentru că şeful comisiei de examinare, istoricul acela pasionat, a văzut zâmbetele schimbate cu Dorin Curechianu, ne-a întrebat ce ne amuză şi, când i-am spus că noi ştiam, de ieri, ce subiecte trebuia să pregătim, ne-a privit cu scepticism.

– Domnule profesor, dumneavoastră vă plac protozoarele?, l-am întrebat, iar domnia sa a strâmbat din nas. Nici mie, aşa că vă propun, pentru o notă de 10, să vă scriu o poezie despre examenul de bacalaureat la Biologie.

Ademenit de propunere, a acceptat în principiu, dar a negociat nota, convenind, în cele din urmă, pentru un 8, pe care l-am şi luat. Nu ştiu ce şi cum am scris, pentru că i-am dat fila cu poezioara şefului comisie de examinare, care era tare înveselit de întâmplare. Patria, domnilor şi doamnelor, nu a pierdut nimic din pricina faptului că, în loc să iau un 6 la Biologie, pentru cât ştiam despre protozoare, am luat un 8, scriind un textuleţ liric amuzant. De diploma de bacalaureat nu am avut niciodată nevoie în viaţă şi nu mi-a folosit la nimic. Patria m-a chemat la datorie şi mi-a înfulecat hulpavă un an şi şase luni din tinereţe, timp în care nu am trăit chiar de pomană, pentru că am contribuit la stingerea unor periculoase incendii. Am plecat la Bucureşti, la Compania 8 Băneasa, pentru că, în vară, pe când am încercat, fără succes, să nimeresc la Drept, mă îndrăgostisem teribil de o copiliţă blondă din Braşov, pe care o cunoscusem în anturajul colegilor Dorin Curechianu, Roman Istrati şi Geta Munteanu, şi care intrase la Sociologie. După o lună şi jumătate de instrucţie, când am primit prima învoire, am mers să o întâlnesc. Am zărit-o, din tramvai, la Universitate (pompierii nu aveau zone restricţionate), şi mi-a fost atât de ruşine de ceea ce ajunsesem, încât n-am mai coborât. Am străbătut o bună parte a Bucureştilor pe jos, urcând spre Băneasa pe strada Galaţi, pe care fusesem, de curând, într-o patrulă profesională, apoi m-am plimbat prin preajma lacului Băneasa, pe care îl văzusem, în timpul orelor de instrucţie, doar din pas alergător şi prin ochelarii aburiţi ai măştii.

Şi mi-am retezat, acolo, pe malul lacului Băneasa, toate rădăcinile şi legăturile, fără să năzuiesc spre o brazdă roditoare sau spre o boare de vânt, care să mă ducă oriunde. Nu mi-a luat mult, până să înţeleg că tocmai intrasem într-o familie, în care viaţa fiecăruia depindea de toţi şi de fiecare în parte. Primul foc, unul uriaş, la rafinăria din Brazi, pe care camarazii o scufundaseră în spumă, menţinând, cu preţul vieţii lor, temperatura buncărelor de depozitare a petrolului, m-a făcut, a doua zi, să-i scriu mamei şi să-i mulţumesc că m-a crescut, cu sacrificii de care eram conştient, până la 19 ani. Subofiţerii de pe maşinile de luptă erau toţi foşti baschetbalişti de la „Dinamo”, cu excepţia unui subofiţer de front, sergentul major Ghiţă, şi aveau un cult al echipei dobândit firesc, şi de care făceau uz în orice împrejurare. Căpitanul de front, Petrişor Petre, era cel mai bun ofiţer din breaslă, care câştigase, drept premiu pentru România, la un concurs european profesional, o autoscară germană „Magirus”, cu deschidere de 200 de metri. Era atât de desăvârşit ca militar, încât nu avea nici o şansă de promovare, aşa că se relaxa în resemnare jucând şah şi purtând lungi discuţii pe teme istorice cu ostaşii care aveau astfel de pasiuni. Era un bărbat frumos, îndrăgostit de operetă, care purta cizme cu scârţ şi avea un mers cazon uşor trudit, care atrăgea atenţia. Îl sorbeau bucureştencele din ochi, când îl întâlneau pe cale, dar lui nu-i prea păsa. Era croit pentru viaţa de cazarmă şi pentru riscurile bătăliei cu focul.

În rândurile trupei, un artelnic din Târgovişte, fruntaşul Nuţă, un lipovean din Deltă, Vladimir Karpov, un munte de fecior din Neamţ, Nică, şi doi fraţi din Borşa, şi ei absolvenţi de liceu, fraţii Marian, erau camarazii pe care mă bazam cel mai mult, dar nu pentru prea multă vreme, pentru că, din nefericire, căpitanul Petrişor Petre fusese numit la Şcoala de gradaţi din Vitan şi era musai să-l însoţesc, ca nu cumva să moară de plictiseală. Şi cât mi-aş fi dorit să rămân artelnic, în locul lui Nuţă, care urma să se elibereze, să merg pe la fermele militare şi să ascult, iarna, cum transpiră în cămări şi în beciuri fructele şi rădăcinoasele!

La şcoala de gradaţi, am făcut parte din grupa unui sergent maghiar, Piroş, adică Roşu, de loc de prin părţile Oradei şi care avea, prin acele părţi, o mulţime de iubite, cărora le scria, de două ori pe lună, după dictare, cu mâinile noastre. Nu avea treabă cu grupa, pentru că, sub pretextul că trebuie să învăţăm singuri comanda, rotindu-ne la conducerea grupei, ne lăsa de capul nostru şi pleca să se odihnească, în culcuşuri numai de el ştiute. Mergea cu noi numai la aplicaţii, iar comandantul şcolii, un fost învăţător din Flămânzi, maiorul Bădăluţă, pentru că ştia că Piroş e în stare să scoată balerci de alcool şi din piatră seacă, repartiza grupa noastră pe acoperişurile periculoase ale celor mai izolate clădiri, dar sergentul, veşnic roşu la faţă şi din cauza acneei, se încingea cu o cordiţă de siguranţă şi cobora, pe furtunuri racordate între ele, până în locul cel mai apropiat de o cârciumă de cartier, de unde revenea cu raniţa plină de băutură şi mâncare, şi, după ce urca bagajul, se căţăra şi el lângă noi, urmând să încingem un chef de pomină. Un camarad, cu muzicuţa, şi eu, cu fluierul, asiguram ambianţa petrecăreaţă, pe un acoperiş de fabrică înclinat şi hoream, nepăsători, de se cutremura hala, nederanjaţi de nimeni, pentru că fostul învăţător din Flămânzi se temea de moarte ca de dracul, dar adora să pedepsească, aidoma unui veritabil fascist, generaţii întregi de soldaţi. Şi nu puţini au fost cei care, pentru că nu mai puteau îndura umilinţa, au profitat de primul serviciu de gardă din viaţa lor pentru a-şi trage un glonţ în cap, creierul lor ajungând, în stropi, până pe cazarmă.

Multă vreme, în timpul gărzii, nu se primeau gloanţe, cu excepţia pazei unor ambasade, şi tocmai se întâmplase că un maramureşean încăpăţânat, care ţinea indisciplinat glonţul pe ţeavă şi arma pregătită pentru foc automat, fusese atacat de trei terorişti, care vruseră să ocupe, în tăcere, ambasada Americii. Era o noapte de noiembrie, cu ploaie densă şi cenuşie, când cei trei s-au năpustit asupra maramureşeanului din parcul ambasadei, dar care, fiind pregătit, i-a secerat, împuşcându-i înşirat în picioare, mai-mai să le reteze gambele, dar fără a-i ucide, ci luându-i prizonieri. Incidentul a fost larg difuzat, în rândurile trupelor de interne, iar maramureşeanul a fost avansat, în regim de urgenţă, la gradul de sergent major.

Într-o noapte, la câteva zile după aceea, l-am zărit pe maiorul din Flămânzi strecurându-se prin teritoriul celuilalt post, pe care îl păzea un secui taciturn, dar excelent şahist, Ferencz. Mi-era teamă că o să-l prindă dormind, dar, privind mai atent, am zărit scapărul mucului de ţigară, pe care Ferencz îl plimba, franţuzeşte, după obiceiul lui, dintr-un colţ al gurii, în celălalt, apoi l-am auzit întrebând, cu voce dogită de fumat:

– Stai, cine-i?

– Maiorul Bădăluţă.

– Comandantul gărzii este?

– Nu este.

– Caporalul de schimb este?

– Nu este.

Atât a aşteptat Ferencz, apoi a tras glonţ scrâşnit pe ţeavă, ordonând cu voce tunătoare:

– Salt înainte, teroristule!

Şi l-a chinuit pe nerodul de maior timp de două ore şi jumătate, izbindu-l des cu bocancul în stomac şi cu patul pistolului automat în ceafă şi în obraji, iar când teroristului militar de generaţii i-au sărit ochelarii, Ferencz i-a strivit cu talpa, îndesat, aprinzându-şi încă o ţigară. Ploua îngheţat, se pornise şi un vânt nebun, iar în spatele meu se zărea discret butonul roşu de alarmă, dar nu am chemat pe nimeni. Când a venit garda de schimb, am tras de timp cu identificarea, chemându-i, unul câte unul, la identificare. Caporalul Moroşanu, care a înţeles ce se întâmplă în perimetrul lui Ferencz, a respectat disciplinat toate procedurile de recunoaştere şi abia după vreun sfert de oră am mers să-l schimbăm pe Ferencz, care a raportat că a luat prizonier un terorist. E drept că omul învelit în noroi şi zoaie avea o voce asemănătoare cu a maiorului Bădăluţă, dar mult mai peltică, iar noi, soldaţii, nu puteam risca siguranţa patriei, în baza unei neverificate presupuneri, aşa că l-am legat strâns în funii şi l-am dus sub duşurile reci, sub care maiorul ne băga după fiecare întoarcere din învoire, chiar şi când nu miroseam a băutură. A durat ceva, până ce apa l-a scos cât de cât la iveală din glod, şi-atunci a fost eliberat şi, în cele din urmă, iertat de un raport despre acţiunea lui necugetată, care a pus Şcoala de gradaţi în pericol.

Nu mult după aceea, Bădăluţă ne-a trimis, sub comanda locotenentului Lincariu, fost campion balcanic la caiac, împreună cu doi tineri ofiţeri, la Dinamoviadă, la etapa de tenis de masă şi de şah. Nu jucasem niciodată tenis de masă, dar nu contează, „un viitor comandat de grupă trebuie să se descurce în orice situaţie”, aşa că tinerii ofiţeri au câştigat toate seturile de tenis, iar noi, soldaţii Gâză şi Ferencz, împreună cu multiplul campion Lincariu, am câştigat disputele de şah, aşa că, în ciclul doi, când am venit la Fălticeni, înarmat până în dinţi, din ordinul generalului Briceag, fostul meu coleg de an, Constantin Maidan, viitor medic generalist, şi Miki Creţu, un absolvent de la celălalt liceu sucevean, viitor specialist ieşean, au refuzat să joace cu mine tenis de masă, deşi le-am jurat că nu am pus niciodată mâna pe paletă:

– Jeane, lasă-te de abureală: că doar am citit în ziare că ai câştigat Dinamoviada şi acum vrei să ne abureşti, ca să ne baţi măr…

La Fălticeni, era un plutonier adjutant bătrân, o mână de om, care mai avea puţin până la pensie, când s-a văzut nevoit să-şi ia bacalaureatul, ca să nu fie dat afară din armată. Era un om bun, înţelept şi viteaz, cu o casă de copii, domnul Dulgheru, pe care îl iubeam toţi, poate că la fel de mult ca întreg târgul Fălticenilor, pe care îl salvase de pârjoluri în multe rânduri. În fiecare seară, când eu şi Miki Creţu, care era furier, mergeam în centrala telefonică, să-i mai ţinem de urât lui Constantin Maidan, care, în timpul zilei, învăţa pe brânci pentru examenul de admitere la medicină, venea şi domnul Dulgheru, rugându-ne să nu ne supărăm şi să-l îngăduim şi pe el, că tare-i place să asculte câte le vorbim noi. Cu bacalaureatul s-a descurcat lesne, pentru că profesorii de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni nu puteau admite să-şi bată joc de un om bătrân şi care salvase, în atâtea rânduri, oraşul de la distrugeri.

Tare drag mi-a mai fost omul acesta, pe care l-am vizitat, în câteva rânduri, la cazarmă, şi după liberare, ultima dată împreună cu poeţii suceveni care m-au botezat, la Drăguşeni, Drăguşanul. În arma pompieriei, în care nimic nu este inutil, nici purtatul măştii, nici săriturile de la înălţimi tot mai mari, nici obositoarele exerciţii de creştere a rezistenţei, chiar că trăieşti o anume utilitate, într-o solidaritate aproape democratică, în memoria mea stăruind încă numele colonelului Tuică, al colonelului Găitan, al plutonierului adjutant Dulgheru şi al sergentului major Vultur.

Când a venit, în sfârşit, liberarea leatului meu, toţi au plecat, dar eu, Constantin Maidan şi Miki Creţu am fost reţinuţi în unitate pentru încă 24 de ore. Supărat, am mers în dormitorul soldaţilor, am cerut o uniformă mai largă de la pifani şi m-am culcat, dar îndată am primit ordin să mă prezint la comandantul Paladi. Mi-am tras uniforma şi, când am intrat în biroul căpitanului, maiorul Harapu, de la Comandamentul din Suceava, m-a întrebat blând:

– De ce porţi ilegal uniforma statului, caporale?

– Dacă sună alarma? Las un copil neştiutor să-şi pună viaţa în pericol sau merg eu?

– Nu sună nici o alarmă, am aranjat eu să nu fie nici un foc; mergi şi te schimbă în haine civile.

Când am revenit, mă aştepta doar Miki Creţu, care m-a condus într-o sală a restaurantului din centrul Fălticenilor, unde deja se pusese de un chef potolit. Ospătăriţele aduceau bucate şi sticle cu vin şi bere şi, pentru că eu nu suportam decât vodca şi romul, votcă şi rom mi s-au adus. Strânsesem, împreună cu Constantin şi Miki, nişte bani, pentru zilele de după liberare, aşa că nu-mi păsa dacă vom plăti noi masa. Maiorul Harapu mi-a întins, peste masă, un „Certificat de bună apreciere”, ceva mai util decât diploma de bacalaureat, care recompensa faptul că, în ziua anterioară, când a izbucnit un incendiu pe tubulatura de aerisire a Filaturii din Fălticeni, am intrat pe tubulatură, legat cu o coardă, şi am stins începutul de incendiu mănunchi cu mănunchi. Câteva ore, am respirat doar prin cele două filtre ale măştii, iar când am ieşit afară, am sorbit stele nopţii oţelite cu nesaţ. Îi plăcuse maiorului Harapu iscusinţa demersului meu, aşa că a plătit domnia sa masa de adio, iar a doua zi, când am plecat din unitate, au sunat toate alarmele, iar soldaţii, inclusiv pifanii, ne-au salutat înduioşaţi. Şi parcă şi acum, când povestesc sumar, mă apasă acea înduioşare, drept pecete a unor făptuiri, primele de care chiar puteam fi mândru. Vezi, tată, vezi?

Bastilia adolescențelor (III)

Doamna Rodica Alexandru

Profesorul de ştiinţe sociale Valerian Căldare, cu care m-am tot văzut până ce s-a mutat la Roman, prin anii ’90, însemna, pentru mine, pentru Dorin Curechianu şi pentru Roman Istrati, un adevărat sacerdot, de ale cărui iniţieri încă mă bucur şi acum. Pe atunci, dezlegam cuvinte încrucişate şi rezolvam probleme de şah, iar „Mişu”, cum îi ziceam, la cererea lui, strâmba din nas:

– Onanism spiritual, gagiule, într-o lumea plină de muze vii, reale!..

Târziu, prin anii 2000, când am întrat împreună într-o cârciumioară de la piaţa mică, domnul profesor bând o singură votcă glazurată cu zahăr şi cu o felie de lămâie, l-am întrebat ce mai face şi mi-a răspuns că îşi pierde timpul cu cuvinte încrucişate şi cu probleme de şah.

– Bine, dar acesta-i onanism spiritual, domnule profesor!, i-am zis contrariat.

– Doar la vârsta voastră de atunci, nu şi la vârsta mea de acum.

Când intra în clasa brusc bine dispusă, Valerian Căldare arunca, parcă dezgustat, catalogul pe catedră, apoi, proţăpindu-se în faţa noastră, întreba băşcălios:

– Gagiilor, vreţi să vorbim despre ceva astăzi sau aveţi de pregătit vreo lucrare de control la o altă disciplină?

N-am fi pierdut, pentru nimic în lume, o oră de taifas iniţiatic cu Valerian „Mişu” Căldare, aşa că unul dintre noi lansa o butadă, de cele mai multe ori nepotrivită, iar domnul profesor, luând-o în serios, de parcă butada aceea ar fi deschis înţelegerea unei importante probleme existenţiale, ne înşfăca delicat atenţia, ca să ne plimbe imaginaţia de la un capăt în celălalt al timpului. Într-o oră, un coleg excesiv de religios, l-a întrebat cum îşi explică domnul profesor pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria. Nu avea legătură nici cu lecţia, nici cu discuţia, dar profesorul a zâmbit subţire, a ridica mâinile a neputinţă şi a răspuns dezarmat:

– Mă depăşeşte subiectul, pentru că eu nu predau decât filosofia, nu şi teologia, dar îmi amintesc, din vremea studenţiei mele, că li se mai întâmplă şi altora astfel de minuni. Iubeam, pe atunci, platonic, o fată frumoasă; abia dacă îndrăznisem să-i ating vârfurile degetelor, după câteva luni de plimbări romantice pe străzile oraşului studenţiei noastre, iar ea mi-a mărturisit, tocmai atunci, că s-a pogorât asupra ei Duhul Sfânt şi că e însărcinată. Şi cum eram doar un biet om, fără vocaţie de sfânt Iosif, mi-am văzut de drum, copleşit de dureroasa ruptură a încheierii primei mele poveşti de dragoste…

Astfel de pilde, la care apela uneori doar ca să se facă mai bine înţeles, făceau parte dintr-un eşafodaj pedagogic foarte bine pus la punct, menit să ne iniţieze în atracţia gândirii speculative. Aproape că nu exista elev de-al domniei sale, care să nu fi împrumutat de la Biblioteca Municipală, şi câte o carte de filozofie, printre cele îndeobşte de trebuinţă, doar pentru pregătirea unor lecţii, şi uitate la fel de rapid ca şi lecţiile respective. Eu şi Roman Istrati, care era în clasa de umană, ne-am aruncat în cascada „Fenomenologiei spiritului”, deşi opera lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel este o finalitate a finalităţilor şi nicidecum o treaptă iniţiatică. Şi ne-am împotmolit, dar ne-au scos la suprafaţă oarecum lecturile din Ralph Waldo Emerson şi din Lucian Blaga, ambii şi poeţi redutabili, nu doar filosofi. Iar dacă limbajul ştiinţific al eliberării minţilor de dogme stupide încă ne era străin, cel al dezlănţuirii de imaginaţie ne era cât se poate de familiar. Ne născusem în el şi în el urma să supravieţuim şi să murim. Intuiam, doar intuiam încă de pe atunci, că există o naţiune a poeţilor în fără timp şi în fără loc, şi că amândoi începuserăm demersurile pentru cât mai grabnică repatriere.

Valerian Căldare deschidea ferestrele tainei cu atâta nonşalanţă, încât mai toţi ucenicii lui am început să zărim şi să desluşim. Mai nimeni nu ştia ce cuprind banalele lecţii de filozofie ale manualului, pentru că iniţierile dascălului deja prindeau rădăcini în minţi şi suflete, vestind durabilităţi de trunchiuri şi de coroane pline de roade. Iar amiciţia aceea cu toţi elevii, uneori aparent uşuratică, contura şi clădea monumentul neuitării, pe care Valerian Căldare îl merită din plin.

Într-o oră, spre surprinderea noastră, profesorul a intrat în clasă neaşteptat de sobru şi ne-a cerut să scoatem câte două file, pentru că ne dă lucrare de control cu tema lecţiei din acea zi. Am început să scriu şi, în 20 de minute, am umplut două pagini şi jumătate, pe tema inefabilului în filozofie, deşi nici un filosof, nici măcar poetul suprem al filosofiei, Friedrich Nietzsche, nu a luat în discuţie un astfel de subiect, pentru a nu compromite statutul „ştiinţific” al celei mai importante speculaţii a gândirii umane. Ca şi colegii mei, care mai disputau pe şoptite titlul lecţiei, habar nu aveam care ar fi fost lecţia pentru acea zi, dar m-am dus triumfător şi am depus lucrarea pe catedră. Valerian Căldare veghea atent, să nu care cumva să scoată vreun licean cartea de sub bancă, dar, văzând că am rămas lângă catedră, m-a întrebat din ochi ce vreau. Am scos fluierul de la cingătoare şi l-am întrebat dacă nu vrea să-i cânt ceva. A zâmbit larg şi aprobator, apoi s-a aşezat pe scaun, făcându-mi semn să încep; mă poziţionasem între profesor şi clasă, aşa că în spatele meu se putea copia pe îndelete. Nu aveam talent pentru muzică, dar nu-i ţăran care să nu cânte din fluier, oricât de lipsit de aptitudini ar fi. Îmi ieşeau, oarecum, mai bine două melodii, „Muciurliţă de trifoi” şi „Bălăceanca”, dar ascultătorul trebuia să aibă vocaţie de martir, ca să mă asculte fluierând timp de 30 de minute. Când a sunat de pauză, m-am oprit, iar domnul profesor, ridicându-se de la catedră, mi-a mulţumit:

– E ceva… Nu-mi dau seama ce, dar e…

Şi s-a îndreptat spre uşă. Din clasă, un cor de voci:

– Dom’ profesor, lucrările!… Lucrările de control, dom’ profesor!…

Valerian Căldare s-a oprit în cadrul uşii, la fel de zâmbitor ca întotdeauna:

– Care lucrări de control?! Am vrut doar să vă fac să fişaţi, măcar o dată în viaţă, o lecţie de filozofie; nu contează care, dar s-o fişaţi.

Minunata doamnă Rodica Alexandru, între foştii liceeni ai Domniei Sale

Şi a plecat. Era atâta dragoste, respect şi încredere în viitorime în atitudinea unor profesori ca Ioan Nemeş, Valerian Căldare şi Rodica Alexandru, încât, pentru a mă închina memoriei lor, am acceptat, pentru o foarte singură oară, să revin în „Bastilia”, ca să vorbesc despre minunata, deşi neaşteptata, expoziţie de pictură a Doamnei Rodica Alexandru, mai ales că Doamna Alexandru nu lipsise de la nici o manifestare culturală, dintre cele pe care le-am organizat eu de-a lungul timpului. Odată, când organizasem lansarea unei cărţi şi sărbătorirea Poetului Roman Istrati, în holul mare al Casei Culturii din Suceava, aducându-i, pentru coloratură, pe redutabilii muzicieni suceveni Mihaela Popescu şi Cornel Angelescu, am băgat de seamă că întreaga manifestare se durase pe umerii foştilor ucenici, de la „Ştefan cel Mare”, ai Doamnei Rodica Alexandru şi i-am dat cuvântul. Roman Istrati tocmai supravieţuise cancerului înşelător, care, peste vreo câţiva avea să îl răpună, iar Doamna Alexandru era atât de fericită pentru noi, cei în care îşi vedea probate intuiţiile de odinioară, încât a vorbit copleşită, ca în prezenţa unor adevărate personalităţi, deşi toţi nu eram altceva decât copiii de odinioară ai Domniei Sale. Bine ar fi dacă, măcar pe viitor, ar învăţa arendaşii de destine de la catedre să-şi respecte memoria, privindu-şi ucenicii ca pe nişte adevăraţi copii ai lor. Ştiu că e utopic ce spun, dar încerc şi eu.

Era, pe când cu întâmplare filosofică, spre sfârşitul clasei a XII-a, iar prin februarie, când venise prietenul Stelică Ursu, din Plopeni, într-o scurtă permisie, am fugit de la ora de fizică, deşi profesorul Ioan Nemeş anunţase o lucrare de control, ca să-i mijlocesc lui Stelică o nevinovată întâlnire de dragoste, cu o verişoară de-a mea, în casa noastră din Mereni. Rău s-a mai supărat pe mine domnul profesor, atât de rău, încât nici explicaţii nu a vrut să accepte, ci m-a luat, de-a dreptul, la altoit. La prima oră, mi-a spus o problemă „mintală”, urmând să calculez, tot în minte, şi să-i dau răspunsul:

– Dacă barba lui Nabucodonosor avea 14 biţi şi 3 ohmi, iar respiraţia lui 2 tone şi 44 grade Celsius, una dintre nevestele lui fiind gruzină, cu o amplitudine de 5 amperi, cu ce viteză  circulă acceleratul New York – Suceava în ziua de Sânziene?

Pricepând giumbuşlucul, dar fără să înţeleg că-l rănisem adânc pe domnul profesor, am răspuns, tot la plesneală:

– Cu 140,257 maxborni pe einstein…

Domnul profesor s-a prefăcut că socoteşte, în cap, plescăind din limbă, apoi a decis:

– Greşit: cu 140,258 maxborni pe einstein… Aşa că ia să-ţi trecem un 1 în catalog.

În următoarele ore de fizică, pentru rezolvări la fel de eronate, au urmat câte un 2, 3 şi 4. Ştiam că am făcut teza de 4, aşa că aveam nevoie de doi de 10, ca să-mi iasă media anuală. Am început să învăţ cu încrâncenare, dar, chiar şi atunci când nici un coleg din clasă nu ştia un răspuns, domnul Nemeş ignora mâna mea ridicată. Am copt-o, rămân corigent la două obiecte, la clasica lungo-matematică şi la fizică, taman la finalul ultimului an de liceu. Ce puteam să fac?

La ora de diriginţie, doamna Rodica Şeşurschi ne-a anunţat, fericită, că nu există nici o corigenţă în clasa noastră.

– Bine, dar eu…

– Ce-i cu tine?

– Eu nu sunt corigent la fizică şi la matematică?

Doamna dirigintă a deschis catalogul, a verificat şi mi-a spus că mi-au fost încheiate mediile anuale cu 5, şi la fizică, şi la matematică.

– Dar ce note am la fizică?

– 4 în teză, 1, 2, 3, 4, 11… Unsprezece?

A închis catalogul şi a zbughit-o spre cancelarie, ca să-i arate „boacăna” doamnei Rodica Alexandru. Întrebat ce-i de făcut, domnul Nemeş a răspuns:

– Descurcaţi-vă voi, că eu îs bătrân, zurliu şi viceversa, şi s-ar putea să gafez din nou. Oricum, media anuală nu poate fi modificată, că-i scrisă cu tuş, dar notele pot fi aranjate, astfel încât să se potrivească: faceţi din 1 şi din 11 câte un 10 şi o să se potrivească…

De-a lungul îndelungatei sale vieţi, domnul profesor emerit Ioan Nemeş a mizat pe prietenia celui mai bun dintre foştii săi ucenici, inginerul fizician Gheorghe David, patronul de la ASSIST, şi pe nevinovăţia mea ireparabilă. Dacă ne întâlneam, seara, prin oraş, cumpăram o sticlă pe vin, pe care o beam boem ca boschetarii, din pungă, pe drumul spre casa lui din actuala Cale a Cernăuţilor. În casă, în camera din dreapta, avea o piramidă din ţevi de cupru, sub care aşezase un fotoliu. În bucătărie, care se afla după camera din stânga, avea un portret vechi, un tablou viu colorat, cu un chip de om.

– E unchiul meu; l-am păstrat pentru că la el obişnuia să poposească Iorga…

După Revoluţie, pe când disputam un subiect, în piaţa centrală a Sucevei, cu mai mulţi colegi din presă, numai ce l-am văzut proţăpindu-se înaintea mea:

– Mai trăieşti?

– Asta-i bună! Tocmai dumneavoastră, care aveţi vârsta lui Matusalem, îmi puneţi o astfel de întrebare?

– Da, dar pe nimeni nu vrea nimeni să mă ucidă; pe când pe tine…

Ne-am văzut adesea, eu servindu-i şi drept şofer şi ghid pe la autorităţi, pe când dorea ca măcar a doua colecţie de fluturi să o lase moştenire Sucevei. Nu s-a întâmplat să ne întâlnim, vreodată în trei, deşi prietenia care mă leagă de Gheorghe David înseamnă, de fapt, relaţia cu îngerul meu păzitor.

– Da, asta înseamnă şi pentru mine, mi-a zis, cândva, profesorul Ioan Nemeş, sacerdotul de la catedră veşnic tânăr, pentru că a fost contemporan, prin prietenie, cu toate generaţiile de iniţiaţi ai domniei sale.

Nu mă interesa fizica, ci doar dascălul, care devenise, după moartea tatii, modelul meu de viaţă. Învăţam fizică, fără să vreau, ascultând atent, ca nu cumva să pierd vreo vorbă de spirit, lecţiile predate de Ioan Nemeş. Exista, probabil, un fluid între inimile noastre, un fluid care nu s-a irosit nici până astăzi.

Rodica Alexandru, la sărbătorirea lui Roman Istrati

Doamna Iulia Leo Miza, aristocrat înnăscut, dar care mi-a încurajat libertăţile imaginative, nu mi s-a apropiat niciodată de suflet, dar mi-o amintesc aidoma unei adevărate zeităţi. Prin 1996, proprietarul jumătăţii de casă care slujise drept sediu al cuibului legionar al lui Ioan Frumosu tot într-o insultă şi ameninţare o ţinea pe Doamna profesor, sperând să o determine să plece oriunde şi să-i rămână lui în întregime casa necuvenită. Nu mai ştiu de unde am aflat despre revoltătoarea poveste şi am scris cu atâta revoltă despre sacrilegiul comis de acel anonim al soartei, încât individul s-a potolit brusc şi i-a cerut iertare. După ceva timp, fiind chemat la telefonul redacţiei „NordPress”, pe care o conduceam, am auzit o voce, pe care nu puteam să o mai uit vreodată:

– Domnul… Jean de la Mouche?…

– Sărut mâna, Doamnă profesor!

A rămas plăcut surprinsă de recunoaştere, care nu putea veni decât din recunoştinţă, dar nu a adus vorba despre ce devenisem între timp sau despre cum am fost în vremurile în care i-am fost elev. S-a mulţumit să se bucure doar de această sclipire de nevăzută revedere, prilej cu care o scăpasem de sub supliciul prostiei agresive a unei mediocrităţi oarecare. Era politician liberal, iar un politician adevărat nu se aventurează în discuţii prea lungi cu un ziarist de temut, cum eram eu perceput pe atunci, deşi nu eram decât un om căruia nu-i mai păsa de nimic.

Dintre colegi, în vremurile în care nu însemnam absolut nimic pentru alţii, îmi amintesc doar de Dorin Ciubotaru. Într-o zi, în faţa blocului de garsoniere din Zamca, în care mă mutasem la puţină vreme după angajarea la Teatrul Naţional din Iaşi, pentru a fi de folos secţiei de teatru din Suceava, în faţa mea s-a oprit un vlăjgan bine proporţionat, cu barbă şi cioc:

– Mă mai recunoşti, Jeane?

L-am studiat atent, dar nu semăna cu nimeni de odinioară. Avea alură de atlet grec şi o voce puternică şi egală, de universitar.

– Măi Jeane, de o viaţă întreagă eu îţi datorez nişte bani. Mi i-ai dat, când am mers la examene, la facultate…

Nu-mi aminteam. Nu au fost puţine, de-a lungul vieţii mele, faptele mărinimoase, dar niciodată nu am cerut recunoştinţă pentru ele. Mărinimia şi bătăliile pentru dreptatea altora înseamnă segmente din relaţia mea cu Dumnezeu, nu cu oamenii. Oamenii nu-mi datorează niciodată nimic, chiar şi atunci când au nimerit într-un loc potrivit, în care aura divină le-a surâs lor, nu neapărat şi mie.

– Jeane, sunt Dorin Ciubotaru…

L-am prins de braţe, l-am întors, l-am cercetat din toate unghiurile şi tot nu-mi credeam ochilor. Aveam să vorbim despre reîntâlnire şi în desele noastre taifasuri, în casa de pe strada Mărăşeşti, unde, împreună cu cumnatul său, deschisese un magazin. Doar despre datoria în bani nu am vrut să discut vreodată, deşi îmi amintisem că-l ajutasem cândva, dar Dorin Ciubotaru, plecat în ceruri pe neaşteptate, nu şi-a lăsat datoria neplătită. Încercam să salvez fundaţia lui Roman Istrati, printr-o colectă publică, iar executorul testamentar al lui Romică, Marius Bruja, a venit să mă anunţe că o doamnă a dăruit o sumă la fel de mare ca omul de afaceri Gheorghe David. Doamna, o frumuseţe de femeie, intuind că despre domnia sa vorbim, s-a apropiat, a întins mâna şi mi s-a prezentat:

– Viorica, soţia lui Dorin Ciubotaru…

A fost ca şi cum l-aş fi reîntâlnit pe fostul meu strălucit coleg de clasă şi parcă l-am şi auzit şoptindu-mi, plecându-se uşor spre stânga, ca întotdeauna:

– Dă-o-ncolo, măi Jeane, cum să rămân tocmai eu dator?

Bastilia adolescențelor (II)

Cu Traian Huluţă, colegul meu de bancă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare” din Suceava

Clasa de la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava în care nimerisem, prin voia sorţii şi a întâmplării, însemna o familie superbă, care-mi luminează sufletul, ori de câte ori îmi amintesc întâmplările care fac farmecul de neegalat al adolescenţelor. Liderul incontestabil era Dorin Ciubotaru, pe atunci fragil şi copilăros şi nu bărbatul vânjos, pe care şi-l amintesc cu toţii. Avea o soră ca un crin, Irina, şi ea plecată mult prea devreme de pe această lume, cu care mă înţelegeam la fel de bine ca şi cu Dorin. Existau, în clasă, mulţi adolescenţi cu personalitate, iar cu unii dintre aceştia am rămas prieteni pe viaţă. Doar de parveniţii, pe care aveam să-i întâlnesc mai târziu, consumându-şi suficienţa prin diverse funcţii, nu vreau să-mi amintesc, chiar dacă, în anii de liceu, păreau să-mi fie destul de apropiaţi. Prefer să-mi amintesc de regretatul Dorin Curechianu, de Dan Constantinescu, de Vladimir Novogreblevschi din Iţcani, de Vladimir „Ducu” Ţânţar din Ratuş, de Silviu Stănescu, de Florin Duduţă, de Radu Craioveanu, de Codru Florişteanu, de regretaţii Nicolae Paziuc şi Liviu Mamciuc – handbalist de mare clasă, de judocanii Nelu Parascineţ şi Costică Stoleru, băiat frumos şi intens curtat de fete, cu care consuma relaţii grăbite şi neimplicate. La Judo am fost şi eu, pentru o singură dată, când am învăţat, cu profesorul Mihai Airinei, căderile şi un singur procedeu de luptă, „De-Ashi-Barai”, care „se execută atunci când adversarul înaintează şi mai ales când împinge; în momentul când el păşeşte şi este pe cale să treacă greutatea pe piciorul drept, dar nu atinge solul, se seceră, cu piciorul stâng, piciorul drept al adversarului; secerarea se execută, din lateral, de la stânga, spre dreapta”.

Profesorul Airinei mă luase pe mine, cel mai neîndemânatec dintre neîndemânateci, ca să ilustreze procedeul; pe neaşteptate, m-a smucit în faţă, dar eu, în loc să urmez smuciturii şi să duc piciorul drept în faţă, l-am basculat în spate şi, când am simţit că-mi pierd echilibrul, l-am dus disperat în faţă, doborându-l pe deja năucitul profesor, care, de jos, a scrâşnit:

– Ştiai procedeul…

Nu-l ştiam, dar îmi lipsea îndemânarea, apoi, pentru că Mihai Airinei nu m-a crezut, m-a pus să sar ca mingea şi, când săream, mă dobora, din lateral, de la stânga, spre dreapta, cu piciorul. Am căzut pe spate, lovind salteaua cu palmele de vreo două sute de ori, iar a doua zi eram terminat şi fără vlagă, când redutabilul profesor de matematici Nicolae Lungu m-a scos la tablă şi m-a pus să rezolv o problemă mai mult decât dificilă, dar pe care o intuisem din prima şi am început să scriu rezolvările, dar m-a oprit:

– Stai puţin…

Apoi, spre clasă:

– Îl vedeţi pe acest individ: învaţă judo, ca să-i bată pe profesori; dar lăsaţi, că-l lecuiesc eu de judo, ba o să vorbesc şi cu primarul Dan, din Salcea, să-l altoiască pe taică-su cu o amendă, ha, ha, ha!…

Scuipa, cuvintele, împroşcând în jur cu salivă, de parcă ar fi scuipat pe memoria tatălui meu, care, în 17 noiembrie 1970, împlinea un an de când plecase în amăgitoarea eternitate. Am văzut negru în faţa ochilor şi am izbit creta de catedră cu atâta tărie a revoltei, încât se făcu praf şi pulbere, apoi i-am zis calm profesorului:

– Credeţi că, dacă tata trăia, vă mai băteaţi joc de mine ca de-un copil al nimănui?

Şi am plecat în bancă, fără să-mi mai pese de consecinţe. Am pus fruntea pe bancă, fără să plâng, şi l-am văzut pe tata, în primăvara anului 1968, adunând oamenii satului, al căror comandant era, şi ducându-i la aeroportul Salcea, ca să-l apere, în cazul unei invazii ruseşti, precum cea din Cehoslovacia. A doua zi, împreună cu Aurel Cuciuc, prietenul meu cu trei ani mai mare, săpam, printre rădăcinile salcâmilor, o cazemată, pe care am acoperit-o cu brazde, puse într-o ladă-capac, croită din lătunoaie. Plănuiam, împreună cu Aurel, să ne împotrivim ruşilor, dar din fericire, ruşii nu au mai venit, iar tata, întors acasă, a descoperit, din întâmplare, buncărul nostru, în care era să cadă, şi m-a luat la întrebări. Când i-am povestit totul, cu sinceritate, tata m-a strâns în braţe şi mi-a şoptit: „Ai grijă, încearcă să trăieşti, nu să mori pentru ţară!”.

Neplăcerile cu omul Nicolae Lungu, nu şi cu profesorul, care era excelent, au pornit de la o greşită înţelegere a unei întâmplări. Luasem, la un extemporal la franceză, cea mai mare notă din clasă, un 9, iar doamna profesoară Rodica Belţa, care-mi cunoştea pronunţia destul de moldovenească a cuvintelor franţuzeşti, mi-a cerut explicaţii, deşi era limpede că nu aş fi avut de la cine copia. I-am răspuns că am învăţat franceza cu o profesoară de rusă, care şi dumneaei avea probleme cu pronunţia, dar m-a învăţat bine şi temeinic limba. Era vina mea că profesorii buni, precum Rodica Belţa, nu vin la ţară, preferând oraşul?

Profund, dar închipuit jignită, doamna Rodica Belţa s-a dus în cancelarie şi a explodat în prezenţa tuturor profesorilor:

– Câtă obrăznicie la elevii din ziua de azi: Gâză mă trimite profesoară la ţară!

Nicolae Lungu, care era de faţă, a început să-mi poarte, din clipa aceea, o ură lungă şi umilitoare, care a durat până la terminarea liceului, când, dacă profesorul Ioan Nemeş nu mi-ar fi luat apărarea, Lungu m-ar fi lăsat iarăşi corigent. Odată, când am făcut cea mai bună teză din clasă, pe probleme compuse de Nicolae Lungu, văzând că autorul notei maxime sunt eu, profesorul a tăiat nota cu o linie roşie, a mâzgălit dedesubt COPIAT şi mi-a dat un 1, lăsându-mă, pentru prima dată, corigent la matematică. Din fericire, de corigenţe se ocupa un cărturar interbelic de prim rang, profesorul Haim Rimer, care, conştient fiind de faptul că la Liceul „Ştefan cel Mare” nu există elev care să nu ştie bine matematica – datorită excelenţilor săi colegi, desigur, folosea din plin săptămânile de pregătire pentru schiţarea unor direcţii ale cunoaşterii culturii universale.

La prima oră de pregătire, Domnul Rimer a venit cu un vraf de cărţi, pe care le-a pus pe catedră, apoi a început:

– Copii, astăzi o să vorbim despre cel mai frumos poem al omenirii, „Corbul”, de Edgar Allan Poe, pe care îl am în toate traducerile în limba română, dar şi într-o traducere mot à mot, pe care am făcut-o eu. Vă rog să ascultaţi cu atenţie, pentru că, la sfârşit, vreau să ne pronunţăm asupra celei mai adevărate traduceri.

Era cărunt, cu părul încă inelat, micuţ la stat, dar cu o inimă şi cu o inteligenţă care copleşea spaţiul şi timpul. Îl ascultam cum respira minunatul poem, în traduceri izbutite, făcute trudnic de Alexandru Philippide, de Dan Bota, de Emil Gulian, de Ştefan Augustin Doinaş şi de Haim Rimer – traducerea cât mai fidelă ca text, cu foarte puţine adaptări. În final, a întrebat scurt: „Ei?”. De regulă, corigenţii la matematică sunt tineri cu potenţial creator, dar, la „Ştefan cel Mare”, rămâneau corigenţi la matematică doar elevii lui Nicolae Lungu, copii de muncitori şi de ţărani. Cu ceilalţi şi, mai ales cu odraslele de mărimi ale zilei, devenea slugarnic, deşi unii, precum Viorel Moraru sau Silviu Stănescu, îi retezau limbuţia dezgustătoare mai mult decât brutal: „Hai, fă paşi şi linge altundeva!”.

Colegii mei de corigenţă, nici unul din clasele în care predau profesorii Meletie Frăţeanu sau Ott Mircea, nu erau preocupaţi de civilizaţii, ci de fizică, matematică şi chimie, aşa că, deşi le plăcuse „Corbul”, în toate variantele, n-au îndrăznit să se aventureze în discuţii părelnice, dar eu am optat pentru traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş, care respecta cel mai puţin rigorile textului englez.

– Corect, dar de ce?, a întrebat domnul profesor, provocându-mă, practic, la prima mea dezbatere despre poezie.

Împreună, cărturarul de formaţie interbelică temeinică şi mult prea tânărul alcătuitor de versuri, am vorbit şi identificat inefabilul, mai presus de cuvinte şi de reguli gramaticale, care constituie esenţa poeziei. Doar inefabilul, reclădit într-o limbă, aşa cum a făcut George Lesnea cu inefabilul esenian, contează şi tocmai de aceea traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş este la fel de valoroasă ca şi poemul original, publicat în limba engleză.

Şi, pentru că veni vorba de tânărul alcătuit de versuri, care eram pe atunci, trebuie să vă povestesc o întâmplare. Tata se îmbolnăvise de ciroză, în vara anului 1969, şi cum visam să-i fac o surpriză, ca să nu-l îngrijoreze prea mult soarta mea de viitor copil al nimănui, am trimis câte un set de poezii, pe care le semnasem cu prenumele lui Kipling, Rudyard, la „Luceafărul” din Bucureşti şi la „Zori noi” din Suceava, aşteptând cu emoţii teribile să văd cine îmi va răspunde. Dacă o făcea, de la „Luceafărul”, Fănuş Neagu, era pierdut, trebuia să las orice speranţă, dar mi-a răspuns Cezar Baltag, cu care aveam să devin prieten, mai târziu, pe când lucra la „Viaţa Românească”, şi a făcut-o cu un articol întreg, care prelua, în titlu, un vers de-al meu, „Cu tâmplele pe coate”, creionându-mi, practic, drumul pe care trebuia să-l urmez în viitor. De la „Zori noi”, îmi răspunsese scriitorul George Sidorovici, care îmi cerea să trec pe la redacţie, în vederea unui apropiat debut. Părinţii mei nu ştiau că scriu poezie, aşa că, dacă aş fi publicat măcar un poem, semnându-l cu numele meu, i-aş fi putut însenina sufletul tatii. Am mers la redacţia suceveană şi am intrat în biroul lui George Sidorovici, care lucra ceva, iar când a ridicat întrebător ochii, de sub ochelarii cu lentile groase cât fundul borcanului, i-am spus cine sunt. Minunatul prozator, ale cărui scrieri aveam să le readuc la viaţă mai târziu, cu regretul că moştenitorii lui i-au distrus manuscrisele, folosindu-le, la Frasin, ca hârtie igienică, m-a întrebat câţi ani am, iar când a aflat că 14, mi-a retezat-o scurt:

– Mergi acasă, să mai creşti, şi vii, din nou, la mine, peste 4-5 ani. Nu mai devreme.

Dacă aş fi avut peste 19 ani, mă publica. Din păcate, nu l-am mai reîntâlnit pe George Sidorovici, pentru că plecase şi el, pe calea tatii, căruia nu i-am putut da de veste, cu probe, că am un viitor în lumea scrisului. Nici domnului profesor Haim Rimer nu i-am spus că scriu poezie, deşi sunt convins că bine aş fi făcut dacă i-aş fi spus, pentru că mi-ar fi arătat potecile şi nu ar mai fi trebuit să pierd nişte ani, căutându-le singur.

După Revoluţia din 1989, când deja devenisem un ziarist şi un poet destul de cunoscut, l-am întâlnit pe profesorul Nicolae Lungu în biroul lui Georgel Tănase, şeful de la „Gloria”. Mă ştia bine, îmi urmărise parcursul şi mi-a cerut scuze pentru neinspiraţia de care a dat dovadă, în anii de liceu, în care am fost la cheremul său. Nu am putut să-l iert, pentru că prea des scuipase, în fond, pe mormântul tatii. Scăpasem din Bastilia adolescenţelor cu bine doar datorită protecţiei domnului profesor Ioan Nemeş, care la oprit pe indiscutabil marele profesor de matematică Nicolae Lungu, pe scări, şi i-a zis, privindu-l cu ochii dintr-odată oţeliţi:

– Nae, dacă nu-l laşi să plece în libertate, în viaţa asta nu te mai cunosc.

La teza de bacalaureat, pe care am terminat-o primul din clasă, am luat 9,50, iar în oral, din partea domnului profesor Ott, un 8. Şi-atunci, de ce atâta umilire, în cei patru ani, pe care nu puteam admite să-i mai retrăiesc cândva?

Într-a douăsprezecea, Vladimir Novogreblevschi, care lucrase o superbă insignă, în intarsă, pentru diriginta noastră, Rodica Şeşurschi, m-a rugat să-i scriu o strofă, pentru reversul insignei. În liceu, pentru că jucam mult fotbal, eram strigat, după difuzarea filmului „Laleaua Neagră”, cu numele şefului poliţiei din film, Jean de la Mouche, deci Ioan Gâză pe franţuzeşte, iar Novogreblevschi a pus semnătura franţuzească la cele 4 versuleţe, pe care le scrisesem pentru Doamna Dirigintă Şeşurschi: „Vor trece mânjii beţi de ploi / spre pânza altui fus orar, / va plânge timpul pentru noi, / vor fi copii, dar tot mai rar”. Văzând strofa, Doamna director Alexandru le-a memorat, fără să le mai uite vreodată, după cum mi-a dovedit-o, apoi s-a interesat cine-i poetul acela, Jean de la Mouche, pentru că profesorii nu ştiau despre noua mea poreclă:

– Un poet francez, câştigătorul din acest al Premiului „Goncourt”, a spus o profă de franceză, ca să se dea cultă, de parcă tocmai ar fi aflat că Jean de la Mouche a fost premiat pentru „cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului”.

Când, după şedinţa festivă din aula liceului, la care Doamna Rodica Alexandru a citat din proaspătul laureat al Premiului „Goncourt”, colegii de an l-au prezentat, în cancelarie, pe adevăratul Jean de la Mouche, a fost un haz atât de bine cimentat, încât în curând a devenit legendă locală. Chiar şi astăzi, toţi continuă să-mi zică Jean, dar nu de la Mouche, pentru că, între timp, am izbutit să devin Drăguşanul.