Bastilia adolescențelor (III)

Doamna Rodica Alexandru

Profesorul de ştiinţe sociale Valerian Căldare, cu care m-am tot văzut până ce s-a mutat la Roman, prin anii ’90, însemna, pentru mine, pentru Dorin Curechianu şi pentru Roman Istrati, un adevărat sacerdot, de ale cărui iniţieri încă mă bucur şi acum. Pe atunci, dezlegam cuvinte încrucişate şi rezolvam probleme de şah, iar „Mişu”, cum îi ziceam, la cererea lui, strâmba din nas:

– Onanism spiritual, gagiule, într-o lumea plină de muze vii, reale!..

Târziu, prin anii 2000, când am întrat împreună într-o cârciumioară de la piaţa mică, domnul profesor bând o singură votcă glazurată cu zahăr şi cu o felie de lămâie, l-am întrebat ce mai face şi mi-a răspuns că îşi pierde timpul cu cuvinte încrucişate şi cu probleme de şah.

– Bine, dar acesta-i onanism spiritual, domnule profesor!, i-am zis contrariat.

– Doar la vârsta voastră de atunci, nu şi la vârsta mea de acum.

Când intra în clasa brusc bine dispusă, Valerian Căldare arunca, parcă dezgustat, catalogul pe catedră, apoi, proţăpindu-se în faţa noastră, întreba băşcălios:

– Gagiilor, vreţi să vorbim despre ceva astăzi sau aveţi de pregătit vreo lucrare de control la o altă disciplină?

N-am fi pierdut, pentru nimic în lume, o oră de taifas iniţiatic cu Valerian „Mişu” Căldare, aşa că unul dintre noi lansa o butadă, de cele mai multe ori nepotrivită, iar domnul profesor, luând-o în serios, de parcă butada aceea ar fi deschis înţelegerea unei importante probleme existenţiale, ne înşfăca delicat atenţia, ca să ne plimbe imaginaţia de la un capăt în celălalt al timpului. Într-o oră, un coleg excesiv de religios, l-a întrebat cum îşi explică domnul profesor pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria. Nu avea legătură nici cu lecţia, nici cu discuţia, dar profesorul a zâmbit subţire, a ridica mâinile a neputinţă şi a răspuns dezarmat:

– Mă depăşeşte subiectul, pentru că eu nu predau decât filosofia, nu şi teologia, dar îmi amintesc, din vremea studenţiei mele, că li se mai întâmplă şi altora astfel de minuni. Iubeam, pe atunci, platonic, o fată frumoasă; abia dacă îndrăznisem să-i ating vârfurile degetelor, după câteva luni de plimbări romantice pe străzile oraşului studenţiei noastre, iar ea mi-a mărturisit, tocmai atunci, că s-a pogorât asupra ei Duhul Sfânt şi că e însărcinată. Şi cum eram doar un biet om, fără vocaţie de sfânt Iosif, mi-am văzut de drum, copleşit de dureroasa ruptură a încheierii primei mele poveşti de dragoste…

Astfel de pilde, la care apela uneori doar ca să se facă mai bine înţeles, făceau parte dintr-un eşafodaj pedagogic foarte bine pus la punct, menit să ne iniţieze în atracţia gândirii speculative. Aproape că nu exista elev de-al domniei sale, care să nu fi împrumutat de la Biblioteca Municipală, şi câte o carte de filozofie, printre cele îndeobşte de trebuinţă, doar pentru pregătirea unor lecţii, şi uitate la fel de rapid ca şi lecţiile respective. Eu şi Roman Istrati, care era în clasa de umană, ne-am aruncat în cascada „Fenomenologiei spiritului”, deşi opera lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel este o finalitate a finalităţilor şi nicidecum o treaptă iniţiatică. Şi ne-am împotmolit, dar ne-au scos la suprafaţă oarecum lecturile din Ralph Waldo Emerson şi din Lucian Blaga, ambii şi poeţi redutabili, nu doar filosofi. Iar dacă limbajul ştiinţific al eliberării minţilor de dogme stupide încă ne era străin, cel al dezlănţuirii de imaginaţie ne era cât se poate de familiar. Ne născusem în el şi în el urma să supravieţuim şi să murim. Intuiam, doar intuiam încă de pe atunci, că există o naţiune a poeţilor în fără timp şi în fără loc, şi că amândoi începuserăm demersurile pentru cât mai grabnică repatriere.

Valerian Căldare deschidea ferestrele tainei cu atâta nonşalanţă, încât mai toţi ucenicii lui am început să zărim şi să desluşim. Mai nimeni nu ştia ce cuprind banalele lecţii de filozofie ale manualului, pentru că iniţierile dascălului deja prindeau rădăcini în minţi şi suflete, vestind durabilităţi de trunchiuri şi de coroane pline de roade. Iar amiciţia aceea cu toţi elevii, uneori aparent uşuratică, contura şi clădea monumentul neuitării, pe care Valerian Căldare îl merită din plin.

Într-o oră, spre surprinderea noastră, profesorul a intrat în clasă neaşteptat de sobru şi ne-a cerut să scoatem câte două file, pentru că ne dă lucrare de control cu tema lecţiei din acea zi. Am început să scriu şi, în 20 de minute, am umplut două pagini şi jumătate, pe tema inefabilului în filozofie, deşi nici un filosof, nici măcar poetul suprem al filosofiei, Friedrich Nietzsche, nu a luat în discuţie un astfel de subiect, pentru a nu compromite statutul „ştiinţific” al celei mai importante speculaţii a gândirii umane. Ca şi colegii mei, care mai disputau pe şoptite titlul lecţiei, habar nu aveam care ar fi fost lecţia pentru acea zi, dar m-am dus triumfător şi am depus lucrarea pe catedră. Valerian Căldare veghea atent, să nu care cumva să scoată vreun licean cartea de sub bancă, dar, văzând că am rămas lângă catedră, m-a întrebat din ochi ce vreau. Am scos fluierul de la cingătoare şi l-am întrebat dacă nu vrea să-i cânt ceva. A zâmbit larg şi aprobator, apoi s-a aşezat pe scaun, făcându-mi semn să încep; mă poziţionasem între profesor şi clasă, aşa că în spatele meu se putea copia pe îndelete. Nu aveam talent pentru muzică, dar nu-i ţăran care să nu cânte din fluier, oricât de lipsit de aptitudini ar fi. Îmi ieşeau, oarecum, mai bine două melodii, „Muciurliţă de trifoi” şi „Bălăceanca”, dar ascultătorul trebuia să aibă vocaţie de martir, ca să mă asculte fluierând timp de 30 de minute. Când a sunat de pauză, m-am oprit, iar domnul profesor, ridicându-se de la catedră, mi-a mulţumit:

– E ceva… Nu-mi dau seama ce, dar e…

Şi s-a îndreptat spre uşă. Din clasă, un cor de voci:

– Dom’ profesor, lucrările!… Lucrările de control, dom’ profesor!…

Valerian Căldare s-a oprit în cadrul uşii, la fel de zâmbitor ca întotdeauna:

– Care lucrări de control?! Am vrut doar să vă fac să fişaţi, măcar o dată în viaţă, o lecţie de filozofie; nu contează care, dar s-o fişaţi.

Minunata doamnă Rodica Alexandru, între foştii liceeni ai Domniei Sale

Şi a plecat. Era atâta dragoste, respect şi încredere în viitorime în atitudinea unor profesori ca Ioan Nemeş, Valerian Căldare şi Rodica Alexandru, încât, pentru a mă închina memoriei lor, am acceptat, pentru o foarte singură oară, să revin în „Bastilia”, ca să vorbesc despre minunata, deşi neaşteptata, expoziţie de pictură a Doamnei Rodica Alexandru, mai ales că Doamna Alexandru nu lipsise de la nici o manifestare culturală, dintre cele pe care le-am organizat eu de-a lungul timpului. Odată, când organizasem lansarea unei cărţi şi sărbătorirea Poetului Roman Istrati, în holul mare al Casei Culturii din Suceava, aducându-i, pentru coloratură, pe redutabilii muzicieni suceveni Mihaela Popescu şi Cornel Angelescu, am băgat de seamă că întreaga manifestare se durase pe umerii foştilor ucenici, de la „Ştefan cel Mare”, ai Doamnei Rodica Alexandru şi i-am dat cuvântul. Roman Istrati tocmai supravieţuise cancerului înşelător, care, peste vreo câţiva avea să îl răpună, iar Doamna Alexandru era atât de fericită pentru noi, cei în care îşi vedea probate intuiţiile de odinioară, încât a vorbit copleşită, ca în prezenţa unor adevărate personalităţi, deşi toţi nu eram altceva decât copiii de odinioară ai Domniei Sale. Bine ar fi dacă, măcar pe viitor, ar învăţa arendaşii de destine de la catedre să-şi respecte memoria, privindu-şi ucenicii ca pe nişte adevăraţi copii ai lor. Ştiu că e utopic ce spun, dar încerc şi eu.

Era, pe când cu întâmplare filosofică, spre sfârşitul clasei a XII-a, iar prin februarie, când venise prietenul Stelică Ursu, din Plopeni, într-o scurtă permisie, am fugit de la ora de fizică, deşi profesorul Ioan Nemeş anunţase o lucrare de control, ca să-i mijlocesc lui Stelică o nevinovată întâlnire de dragoste, cu o verişoară de-a mea, în casa noastră din Mereni. Rău s-a mai supărat pe mine domnul profesor, atât de rău, încât nici explicaţii nu a vrut să accepte, ci m-a luat, de-a dreptul, la altoit. La prima oră, mi-a spus o problemă „mintală”, urmând să calculez, tot în minte, şi să-i dau răspunsul:

– Dacă barba lui Nabucodonosor avea 14 biţi şi 3 ohmi, iar respiraţia lui 2 tone şi 44 grade Celsius, una dintre nevestele lui fiind gruzină, cu o amplitudine de 5 amperi, cu ce viteză  circulă acceleratul New York – Suceava în ziua de Sânziene?

Pricepând giumbuşlucul, dar fără să înţeleg că-l rănisem adânc pe domnul profesor, am răspuns, tot la plesneală:

– Cu 140,257 maxborni pe einstein…

Domnul profesor s-a prefăcut că socoteşte, în cap, plescăind din limbă, apoi a decis:

– Greşit: cu 140,258 maxborni pe einstein… Aşa că ia să-ţi trecem un 1 în catalog.

În următoarele ore de fizică, pentru rezolvări la fel de eronate, au urmat câte un 2, 3 şi 4. Ştiam că am făcut teza de 4, aşa că aveam nevoie de doi de 10, ca să-mi iasă media anuală. Am început să învăţ cu încrâncenare, dar, chiar şi atunci când nici un coleg din clasă nu ştia un răspuns, domnul Nemeş ignora mâna mea ridicată. Am copt-o, rămân corigent la două obiecte, la clasica lungo-matematică şi la fizică, taman la finalul ultimului an de liceu. Ce puteam să fac?

La ora de diriginţie, doamna Rodica Şeşurschi ne-a anunţat, fericită, că nu există nici o corigenţă în clasa noastră.

– Bine, dar eu…

– Ce-i cu tine?

– Eu nu sunt corigent la fizică şi la matematică?

Doamna dirigintă a deschis catalogul, a verificat şi mi-a spus că mi-au fost încheiate mediile anuale cu 5, şi la fizică, şi la matematică.

– Dar ce note am la fizică?

– 4 în teză, 1, 2, 3, 4, 11… Unsprezece?

A închis catalogul şi a zbughit-o spre cancelarie, ca să-i arate „boacăna” doamnei Rodica Alexandru. Întrebat ce-i de făcut, domnul Nemeş a răspuns:

– Descurcaţi-vă voi, că eu îs bătrân, zurliu şi viceversa, şi s-ar putea să gafez din nou. Oricum, media anuală nu poate fi modificată, că-i scrisă cu tuş, dar notele pot fi aranjate, astfel încât să se potrivească: faceţi din 1 şi din 11 câte un 10 şi o să se potrivească…

De-a lungul îndelungatei sale vieţi, domnul profesor emerit Ioan Nemeş a mizat pe prietenia celui mai bun dintre foştii săi ucenici, inginerul fizician Gheorghe David, patronul de la ASSIST, şi pe nevinovăţia mea ireparabilă. Dacă ne întâlneam, seara, prin oraş, cumpăram o sticlă pe vin, pe care o beam boem ca boschetarii, din pungă, pe drumul spre casa lui din actuala Cale a Cernăuţilor. În casă, în camera din dreapta, avea o piramidă din ţevi de cupru, sub care aşezase un fotoliu. În bucătărie, care se afla după camera din stânga, avea un portret vechi, un tablou viu colorat, cu un chip de om.

– E unchiul meu; l-am păstrat pentru că la el obişnuia să poposească Iorga…

După Revoluţie, pe când disputam un subiect, în piaţa centrală a Sucevei, cu mai mulţi colegi din presă, numai ce l-am văzut proţăpindu-se înaintea mea:

– Mai trăieşti?

– Asta-i bună! Tocmai dumneavoastră, care aveţi vârsta lui Matusalem, îmi puneţi o astfel de întrebare?

– Da, dar pe nimeni nu vrea nimeni să mă ucidă; pe când pe tine…

Ne-am văzut adesea, eu servindu-i şi drept şofer şi ghid pe la autorităţi, pe când dorea ca măcar a doua colecţie de fluturi să o lase moştenire Sucevei. Nu s-a întâmplat să ne întâlnim, vreodată în trei, deşi prietenia care mă leagă de Gheorghe David înseamnă, de fapt, relaţia cu îngerul meu păzitor.

– Da, asta înseamnă şi pentru mine, mi-a zis, cândva, profesorul Ioan Nemeş, sacerdotul de la catedră veşnic tânăr, pentru că a fost contemporan, prin prietenie, cu toate generaţiile de iniţiaţi ai domniei sale.

Nu mă interesa fizica, ci doar dascălul, care devenise, după moartea tatii, modelul meu de viaţă. Învăţam fizică, fără să vreau, ascultând atent, ca nu cumva să pierd vreo vorbă de spirit, lecţiile predate de Ioan Nemeş. Exista, probabil, un fluid între inimile noastre, un fluid care nu s-a irosit nici până astăzi.

Rodica Alexandru, la sărbătorirea lui Roman Istrati

Doamna Iulia Leo Miza, aristocrat înnăscut, dar care mi-a încurajat libertăţile imaginative, nu mi s-a apropiat niciodată de suflet, dar mi-o amintesc aidoma unei adevărate zeităţi. Prin 1996, proprietarul jumătăţii de casă care slujise drept sediu al cuibului legionar al lui Ioan Frumosu tot într-o insultă şi ameninţare o ţinea pe Doamna profesor, sperând să o determine să plece oriunde şi să-i rămână lui în întregime casa necuvenită. Nu mai ştiu de unde am aflat despre revoltătoarea poveste şi am scris cu atâta revoltă despre sacrilegiul comis de acel anonim al soartei, încât individul s-a potolit brusc şi i-a cerut iertare. După ceva timp, fiind chemat la telefonul redacţiei „NordPress”, pe care o conduceam, am auzit o voce, pe care nu puteam să o mai uit vreodată:

– Domnul… Jean de la Mouche?…

– Sărut mâna, Doamnă profesor!

A rămas plăcut surprinsă de recunoaştere, care nu putea veni decât din recunoştinţă, dar nu a adus vorba despre ce devenisem între timp sau despre cum am fost în vremurile în care i-am fost elev. S-a mulţumit să se bucure doar de această sclipire de nevăzută revedere, prilej cu care o scăpasem de sub supliciul prostiei agresive a unei mediocrităţi oarecare. Era politician liberal, iar un politician adevărat nu se aventurează în discuţii prea lungi cu un ziarist de temut, cum eram eu perceput pe atunci, deşi nu eram decât un om căruia nu-i mai păsa de nimic.

Dintre colegi, în vremurile în care nu însemnam absolut nimic pentru alţii, îmi amintesc doar de Dorin Ciubotaru. Într-o zi, în faţa blocului de garsoniere din Zamca, în care mă mutasem la puţină vreme după angajarea la Teatrul Naţional din Iaşi, pentru a fi de folos secţiei de teatru din Suceava, în faţa mea s-a oprit un vlăjgan bine proporţionat, cu barbă şi cioc:

– Mă mai recunoşti, Jeane?

L-am studiat atent, dar nu semăna cu nimeni de odinioară. Avea alură de atlet grec şi o voce puternică şi egală, de universitar.

– Măi Jeane, de o viaţă întreagă eu îţi datorez nişte bani. Mi i-ai dat, când am mers la examene, la facultate…

Nu-mi aminteam. Nu au fost puţine, de-a lungul vieţii mele, faptele mărinimoase, dar niciodată nu am cerut recunoştinţă pentru ele. Mărinimia şi bătăliile pentru dreptatea altora înseamnă segmente din relaţia mea cu Dumnezeu, nu cu oamenii. Oamenii nu-mi datorează niciodată nimic, chiar şi atunci când au nimerit într-un loc potrivit, în care aura divină le-a surâs lor, nu neapărat şi mie.

– Jeane, sunt Dorin Ciubotaru…

L-am prins de braţe, l-am întors, l-am cercetat din toate unghiurile şi tot nu-mi credeam ochilor. Aveam să vorbim despre reîntâlnire şi în desele noastre taifasuri, în casa de pe strada Mărăşeşti, unde, împreună cu cumnatul său, deschisese un magazin. Doar despre datoria în bani nu am vrut să discut vreodată, deşi îmi amintisem că-l ajutasem cândva, dar Dorin Ciubotaru, plecat în ceruri pe neaşteptate, nu şi-a lăsat datoria neplătită. Încercam să salvez fundaţia lui Roman Istrati, printr-o colectă publică, iar executorul testamentar al lui Romică, Marius Bruja, a venit să mă anunţe că o doamnă a dăruit o sumă la fel de mare ca omul de afaceri Gheorghe David. Doamna, o frumuseţe de femeie, intuind că despre domnia sa vorbim, s-a apropiat, a întins mâna şi mi s-a prezentat:

– Viorica, soţia lui Dorin Ciubotaru…

A fost ca şi cum l-aş fi reîntâlnit pe fostul meu strălucit coleg de clasă şi parcă l-am şi auzit şoptindu-mi, plecându-se uşor spre stânga, ca întotdeauna:

– Dă-o-ncolo, măi Jeane, cum să rămân tocmai eu dator?